Tacticile Internaționalei Comuniste

de Curentul de stânga din Partidul Comunist din Italia
Il Comunista, 11-29 ianuarie 1922

L’Ordine Nuovo, 12-31 Ianuarie 1922

Prezentare în „Comunismo” nr. 8, 1982

Textul publicat aici demonstrează incompatibilitatea oricărui teren comun între maximalismul verbal revoluționar și comunism. În realitate nu au fost trei curente (reformism, maximalism și comunism) care s-au confruntat unul cu altul la Leghorn, după cum unii ar vrea să credem. Confruntarea a fost între curentul social democrat, condus de Turati, și fracțiunea comunistă bazată pe programul marxist și tezele programatice ale Internaționalei a Treia.

După cum social-democrația își exercită funcția de braț lung al burgheziei în interiorul clasei muncitoare, așa și maximalismul, revoluționar doar cu numele, nu a fost decât un instrument social democrat a cărui scop, așa cum Turati a fost destul de sincer să recunoască, a fost să pătrundă în interiorul Internaționalei Moscovei pentru a slăbi programul și pentru a-i atenua obiectivele revoluționare până la atrofiere.

Ca de obicei, dovada pentru asta e în fapte; reformiștii și maximaliștii au fost unanimi în țintirea inamicului comun: comunismul revoluționar.

Tacticile Internaționalei Comuniste au fost publicate în Ordine Nuovo pe 12 și 31 ianuarie 1922, între ședința Executivului I.C. din decembrie 1921 și Congresul de la Roma din martie 1922. Acest text sublinia pozițiile secțiunii italiene a Internaționalei despre toate problemele internaționale tactice pe care le înfrunta proletariatul, inclusiv poziția corectă a Stângii în legătură cu tacticile frontului unit. E util de amintit din nou cum Partidul Comunist din Italia (PCd’I) a fost primul partid comunist care să susțină tactica frontului unit, prin virtutea căreia a reușit să își extindă influența în inima proletariatului italian.

Tezele frontului unit aprobate de către Comitetul Executiv al IC (CEIC) au atras atenția asupra unei schimbări îngrijorătoare în tacticile Internaționalei, efectiv sfidând poziția luată până în acel moment cu privire la social democrați, și chiar democrația parlamentară; prin urmare preocuparea PCd’I cu avertizarea mișcării comuniste globale despre pericolele care o așteaptă. Într-adevăr, tezele de la Roma au fost contribuția secțiunii italiene la rezolvarea problemei deloc ușoare a tacticii.

Totuși, partidul a apărat stăruitor tacticile Internaționalei în fața denigrării socialiste, fiind ori gata să defăimeze, ori să laude implicarea lui în politica Cominternului. Dar în timp ce în cadrul natural al congreselor naționale și internaționale a continuat să-și reafirme disciplina exemplară față de directivele venite de la Moscova, în același timp au expus cu o claritate dialectică pericolele care, având în vedere epuizarea obiectivă a fervorii revoluționare, amenințau să ruineze minunata muncă istorică depusă în luptele istorice ale proletariatului global din acești ani. 

Din păcate avertizarea dată de Stânga a fost validă: de la excepția făcută pentru ca Partidul Comunist Englez să intre în Partidul Laburist, până la fuziunile cu alte partide sau grupuri de partide devenind normale, și chiar până la dizolvarea scandaloasă a Partidului Comunist Chinez în Guomindangul burghezo-democrat; de la susținerea parlamentară, de asemenea considerată o excepție, pentru un ministru social-democrat, cum ar fi cea pentru Branting în Suedia, până la formarea unui ciudat „guvern al muncitorilor și țăranilor” în Germania împreună cu trădătorii profesioniști ai proletariatului revoluționar, și într-un final chiar până la susținerea oferită guvernelor fățiș burgheze.

Tacticile Internaționalei Comuniste

I.

Un mare interes se manifestă în multe cercuri privind direcția tactică pe care mișcarea internațională comunistă și-o asumă în faza prezentă a crizei mondiale, și nu este un lucru rău a clarifica această problemă pentru a liniști tovarășii care par a fi preocupați cu simptomele unei „noi” presupuse atitudini luate de către Internațională, și să infirme, iar asta e foarte simplu, adversarii care încearcă să speculeze asupra unei revizii de metode care împacă metodele comuniștilor cu cele aspru stigmatizate și combătute ale oportuniștilor de toate felurile. Deci să prezentăm pe de o parte starea actuală a problemei așa cum a fost expusă în dezbateri și în pregătirea internațională, împreună cu adevăratul sens al propunerilor de tactici care au fost articulate, iar pe de altă parte punctul de vedere al partidului nostru despre acest subiect.

E util de arătat anticipat că decizia asupra acestei probleme este în prezent, din punct de vedere internațional, în curs de revizuire și discuție, și că orice decizie este păstrată pentru o ședință a Comitetului Executiv extins, care va avea loc în Moscova pe 12 februarie, și că opiniile comitetului central al partidului nostru pot fi deduse din textul asupra tezelor despre practicile adoptate de acesta, care conțin elementele unei contribuții organice la soluția problemei tactice din prezent. Nu poate fi exclus faptul că punctul de vedere al partidului italian poate fi diferit de cel al altor partide comuniste, dar asta nu înseamnă că idioțeniile mai sus menționate ale oportuniștilor nu pot fi și nu ar trebui să fie respinse, arătând că ignoranța și lipsa lor de sinceritate pare a fi chiar și mai ridicolă atunci când e aplicată într-o demonstrație ridicolă de puritanism artificial, sau atunci când aceștia interpretează greșit rezultatele splendide, experiența superioară a mișcării comuniste ca un respect reînnoit pentru balivernele cu care băteau câmpii de atâta vreme, toate acestea fiind caracteristice incapacității și impotenței lor, și pentru ocupația lor jalnică ca agenți de publicitate pentru calomniile născocite în cercurile contrarevoluționare.

Al Treilea Congres al Internaționalei Comuniste nu s-a pronunțat asupra acestei probleme tactice a propunerilor pentru „frontul unit” proletar înaintate de partidele comuniste bazate pe o platformă de cereri imediate și realizabile. Discuția internă a Congresului despre tactici a fost caracterizată dintr-o perspectivă destul de negativă: critica Acțiunii din Martie din Germania și așa-numita tactică de ofensivă. Pe baza acestei judecăți a acestei acțiuni și rezultatele ei, Congresul a ajuns la o serie de concluzii cu privire la relația dintre partidul comunist și masele proletare, care în spiritul lor călăuzitor sunt patrimoniul comun al tuturor comuniștilor marxiști, ținând seama ca acestea să fie utilizate într-o manieră cât mai corectă și autentică. „Către mase” este lozinca celui de-al Treilea Congres și semnalează o respingere a tuturor insinuărilor oportuniștilor; căci punctul de vedere magnific de realist al Internaționalei a Treia nu are nimic în comun cu o scamatorie revoluționară care ar încredința transformarea societății misiunii voluntaristice și romantice a unei legiuni aparte de pionieri și martiri. Partidul Comunist va deveni Statul Major al revoluției atunci când știe cum să adune în jurul său armata proletară, condusă de dezvoltări reale ale situației într-o luptă generală împotriva regimului din prezent. Partidul Comunist trebuie să aibă cea mai mare parte a proletariatului de partea lui.

Încredințează aceste idei elementelor care nu posedă dialectica profund critică și adevărata aplicare a marxismului – elemente care s-ar putea afla printre cadrele Internaționalei Comuniste, dar sigur nu printre liderii ei chiar dacă unii îi acuză în mod stupid ca fiind de dreapta – și vei vedea cât de greșite sunt concluziile la care se ajunge, care într-adevar merită a se spune despre ele că sunt de dreapta, sau că sunt retrageri către atitudini demodate. E necesar să avem masele și e necesar să avem Partidul Comunist, hotărât și adaptat luptei revoluționare, liber de degenerări social-democrate și centriste: aceste două condiții sunt poate, sau chiar cu certitudine, dificil de îndeplinit deoarece este extraordinar de dificil să rezolvi problemele din care vor apărea transformările lumii, dar acestea nu sunt două condiții care se exclud reciproc, deci ar fi pură nebunie să ai o simplă interpretare democratică a expresiei lui Lenin „trebuie să avem majoritatea proletariatului”, o interpretare care ar deplasa baza Partidului Comunist și care i-ar altera caracterul și funcția, fiindcă numai în acest mod este posibilă cuprinderea unei mase majoritare.

Conținutul incontestabil marxist al gândirii Internaționalei este precis cel opus, acela după care cucerirea maselor și formarea partidelor autentic comuniste sunt două condiții care, de departe de a se exclude una pe alta, combină perfect, în așa fel ca prin dezvoltarea propriilor tactici pentru organizarea marilor strate proletare, Internaționala Comunistă nu își abandonează , ci își dezvoltă în mod rațional propria sarcina pentru îndepărtarea mișcării proletare politice de trădători și incompetenți.

Un concept și mai fundamental adus la lumină de Al Treilea Congres se referă și la cele mai autentice surse ale gândirii noastre marxiste și ale experienței noastre revoluționare, și poate fi considerat ca fiind o noutate doar de către cei care au înțeles revoluționismul în sensul că există o singură modalitate sigură pentru ca cineva să se protejeze de boli venerice, și anume masturbarea, și pentru ca cineva să protejeze organele reproductive ale speciei acesta trebuie să renunțe la funcția și scopul lor pentru existență. Noi spunem dimpotrivă că partidul revoluționar trebuie să participe în mișcările grupurilor clasei muncitoare pentru a urmări interesele acestora. Sarcina partidului este să sintetizeze aceste impulsuri inițiale cu acțiunea generală și supremă pentru victoria revoluționară: aceasta nu se realizează printr-o ura și negarea puerilă față de acești stimuli inițiali pentru acțiune. Chiar în aceste probleme strălucește conținutul dialectic al metodei noastre; rezolvă contradicțiile aparente ale fazelor succesive ale unui proces în timp ce e dus la bun sfârșit, și, atunci când discerne în viața și în dinamicile procesului cursul istoric al revoluției, nu se dă înapoi de la a declara că, chiar dacă ziua de mâine o va nega pe cea de astăzi, nu încetează însă în a fi progenitura ei; iar asta înseamnă mai mult decât a fi simpla ei succesoare. Pericolele unei astfel de sarcini sunt evidente: comuniștii sunt unanimi în a considera căpentru a le depăși a fost necesară constituirea partidelor cu adevărat revoluționare libere de orice viciu oportunist. Formula cu care Internaționala Comunistă va strivi reformismul merge dincolo de un demn refuz de a păși pe teritoriul umblat de reformism. „Oare aveți această rețetă?”, se întreabă haioșii campioni ai stângii „incoruptibile” a partidului reformist italian. Putem foarte bine să răspundem că noi o dezvoltăm, fiind descoperit deja primul și cel mai important ingredient: lichidarea echivocului centrist și serratist.

Toate elementele unei astfel de discuții, și dovada că în legătură cu pietrele de temelie tactice fundamentale nu este nimic la care cei mai ortodoxi și extremiști dintre noi nu pot adera, vor ieși în evidență din ce în ce mai clar în pregătirea pentru dezbaterile pentru problema tacticilor de la Congresul nostru.

Îndreptându-ne acum atenția asupra execuției din prezent a tacticilor Internaționalei, să ne amintim că tactica despre frontul unit menționată anterior, deși nu a fost consacrată de către cel de-Al Treilea Congres, a fost totuși abordată în binecunoscuta „Scrisoare Deschisă” din partea Partidului Comunist German către toate partidele și organizațiile economice ale proletariatului, chemând la acțiune comună pentru realizarea unei serii de postulate ce reflectă asupra problemelor de interes imediat pentru mase. Astăzi, partidul german pare a vrea să meargă mai departe, ridicând problema în domeniul politicii guvernului și prezentându-și poziția cu privire la construirea unui guvern proletar bazat pe parlament, ceea ce vom discuta în expunerea următoare.

Totuși, în timp ce așteptăm deciziile luate de Internaționala Comunistă, care fără îndoială că preciza în mod corect însemnătatea și termenii pentru acest lucru, și înainte de a indica cum vedem noi această soluție, și, după cum am putea spune, am încercat deja în activitatea practică a partidului nostru, am vrea să întrebuințăm textul discursului pe care Tovarășul Zinoviev l-a prezentat la o ședință a executivului Internaționalei pe 4 decembrie 1921 despre acest subiect, pentru a lua din acest discurs al președintelui Internaționalei dovada că e imposibil să vorbești fără motiv despre o atenuare sau corecție, sau chiar o mică contradicție dintre direcția din prezent și glorioasa tradiție comunistă globală.

Tovarășul Zinoviev examinează în primul rând starea problemei în interiorul diferitelor partide ale Internaționalei și explică în acest fel însemnătatea formulei frontului unit în raport cu aspectele situației curente din întreaga lume, pentru a stabili baza pentru o aplicare internațională a unor astfel de tactici.

Este evident din afirmațiile lui Zinoviev că toate considerațiile tactice care sunt dezvoltate în prezent sunt bazate pe platforma afirmațiilor fundamentale ale comunismului, care este baza pentru reînnoirea Internaționalei.

Astăzi mai mult ca oricând militanții comuniști susțin necesitatea de a avea un partid comunist centralizat și omogen ca organ al luptei, și sunt pregătiți să adopte cele mai severe măsuri disciplinare pentru a atinge acest obiectiv; mai mult ca oricând ei susțin că doar lupta revoluționară armată și dictatura proletariatului sunt căile către revoluție; mai mult ca oricând ei sunt convinși că ne confruntăm cu o criză revoluționară în societatea capitalistă. Întrebarea este cum influențăm noi această dezvoltare prin acțiunile Partidului Comunist în lupta pentru dictatură. Putem găsi și propune varii soluții la această problemă, dar rămâne pentru noi toți singurul obiectiv direct al eforturilor noastre.

Orice tactică am propune – spune Zinoviev – prima condiție pentru aplicarea lui utilă este păzirea independenței absolute a partidului nostru. Din acest motiv noi nu propunem fuziuni. Și după cum vom vedea, nu propunem nici blocuri sau alianțe. Este vorba de a îndepărta cu răbdare simplitatea anumitor opinii și de a evidenția cazuri în care o astfel de simplitate ascunde o duplicitate vinovată și insidioasă, contrapunănd complexitatea sinceră a metodelor noastre jocurilor lor de mijloace și scopuri.

Zinoviev merge mai departe, răspunzând direct speculațiilor oportuniștilor cu privire la câteva dintre afirmațiile noastre fundamentale. Departe de a respinge sciziunile anterioare, noi suntem pregătiți de noi scindări dacă acestea sunt necesare, deoarece acestea doar ne-au îmbunătățit libertatea de acțiune, permițându-ne să navigăm cele mai dificile întorsături ale unei situații, fără să pierdem din vedere scopul nostru revoluționar, cu care oportuniștii au făcut troc cu burghezia de o mie de ori în schimbul serviciilor oferite de aceasta, chiar dacă sub învelișul celor mai extreme proclamații demagogice de independență și corectitudine.

De departe de a modifica punctul de vedere comunist cu privire la utilizarea forței militare armate în bătălia revoluționară, scrierile tovarășului nostru susțin că Acțiunea Germană din Martie a fost o acțiune revoluționară cu rezultate bune. Toate considerațiile și concluziile pe care le înaintează ca consecințe posibile ale Acțiunii din Martie sunt ghidate după ideea că este vorba de dezvoltarea, accelerarea și pregătirea luptei finale pentru dictatura proletariatului și că utilizarea în acest scop a mișcării spontane a celei mai mari părți a muncitorilor, care încă nu distinge clar obiectivul final, nu implică refuzul de a-i denunța ca trădători ai proletariatului pe cei care propagă iluzia că emanciparea muncitorilor poate fi obținută în alte moduri. Continuăm, spune Zinoviev, cu munca pentru cristalizarea partidelor noastre, în care minciunii social-democrate îi este refuzată cetățenia, și nici chiar în visele noastre nu renunțăm la critica oportuniștilor din diverse internaționale galbene. El de asemenea spune clar că viziunea noastră asupra situației prezente, caracterizată de ofensiva capitalistă, este că prezintă tendințe revoluționare evidente, astfel încât propunerea pentru o tactică defensivă a întregului proletariat nu are niciun sens: asta se rezumă la renunțarea la lupta revoluționară, pentru a fi satisfăcuți cu menținerea condiției din prezent a proletariatului; pe când dimpotrivă, pentru a adresa această problemă imediată considerăm necesar să introducem o contraofensivă a maselor, plasându-le pe calea acțiunii, mereu susținute de partidele comuniste, și doar de ele. Nu e nicio coincidență că domnii reformiști, gradualiști și pro-unitate sunt astăzi opuși modestelor noastre „cereri imediate” și sabotează frontul unit al maselor. Ei știu că noi vrem toate astea pentru că în acest fel ne extindem dezvoltarea programului prin strivirea metodelor lor și organizării lor defetiste și fără de apărare.

Dar asta nu e suficient pentru a arăta că Zinoviev își declară aderența la acele poziții la care aderăm și noi, putem și trebuie (iar asta va fi subiectul unui articol ulterior) să arătăm cum el are dreptul să declare deducțiile la care a ajuns din aceste poziții ca fiind atât coerente cât și logice, chiar dacă noi propunem diferențe în detaliile aplicării acestora.

II.

În articolul precedent am insistat că inițiativele tactice susținute de Internaționala Comunistă astăzi, care se rezumă în formula frontului unit proletar, nu implică nicio renunțare de către susținătorii ei la directivele fundamentale ale mișcării comuniste, care au fost afirmate și în particular au fost opuse manevrelor echivoce ale social-democraților.

Am demonstrat asta cu propriile cuvinte ale lui Zinoviev. Și nu ar fi greu să facem la fel și cu afirmațiile explicite ale acelor tovarăși care au înaintat propunerile care par a fi mai riscante, cum ar fi acelea care vin de la sediul partidului german și de la Rote Fahne.

Totuși, adversarii noștri pot aduce obiecții cum că astfel de declarații verbale despre fidelitatea pentru principii nu au niciun alt scop decât de a deghiza o conversie către dreapta, în timp ce propunerile tactice cu care avem de-a face conțin în ele o contradicție cu directivele urmate până acum de către Internaționala Comunistă, și cu poziția precedentă cu privire la partidele social-democrate. Dar acest lucru nu este adevărat, și chiar dacă cineva ar crede, din punctul de vedere comunist și în tabăra noastră, că aceste propuneri, sau cel puțin căteva dintre metodele în care acestea sunt puse în aplicare, sunt condamnabile, nimeni nu are dreptul să susțină că avem de-a face cu o criză de principii în mișcarea comunistă mondială, sau că trebuie să recunoaștem erorile substanțiale în metodele pe care le-am susținut până acum.

Cu enorma cantitate de elaborări teoretice și practice, de care Internaționala a Treia este mândră, metoda revoluționară a trecut pentru totdeauna de la stadiul inițial și embrionar al declarațiilor abstracte și al simplificărilor pentru a face față testului lumii reale cu toată complexitatea sa formidabilă.

Probleme tactice sunt înțelese acum într-un mod mult mai concret. Pe când înainte pozițiile care trebuiau să fie asumate erau alese doar pe criteriul efectului lor propagandistic și educativ asupra maselor, astăzi este o chestiune de a avea un efect direct asupra evenimentelor, iar gradul influenței pozițiilor tactice depinde de rafinament și capacitatea de a depăși contradicțiile aparente, care sunt deja incluse perfect în dialectica metodei marxiste.

Simpla critică a realității se finalizează prin demolarea ei efectivă; ieri, adaptarea la ea însemna să renunțăm la singura activitate în care ne puteam angaja pentru a o depăși; astăzi, ar putea însemna să profităm de realitate pentru a o supune și a o cuceri.Raza puternică a unui far taie prin întuneric într-o magnifică linie dreaptă, dar poate fi oprită de cel mai fragil dintre paravane; flacăra unei lămpi atinge docil metalul, pentru a-l înmuia și topi, trecând în mod victorios de partea cealaltă…

Nu există niciun marxist care nu stă de partea lui Lenin în denunțarea ca o boală infantilă a criteriului pentru acțiune care exclude unele inițiative posibile bazat doar pe considerentul că nu sunt suficient de aliniate cu schema formală a ideilor noastre, cu care acestea se luptă și creează deformări inestetice. Faptul că mijloacele pot avea aspecte care se opun scopurilor pentru care le adoptăm stă la baza gândirii noastre critice: pentru un scop care este superior, nobil și seducător, mijloacele pot apărea ca ticăloase, nesincere și vulgare: ce contează este a fi capabil de a calcula eficacitatea lor, iar oricine face asta bazându-se doar pe aparențe se coboară la nivelul unui punct de vedere subiectiv și idealistic al cauzalităților istorice, ceea ce este oarecum Quakerist; acest mod ignoră resursele superioare ale criticii noastre, care devine astăzi o strategie, și care este animată de înțelegerea realistă strălucită a materialismului lui Marx

Nu suntem noi aceia care știu cum dictatura, violența și teroarea servesc ca mijloace specifice pentru triumful unui regim social al păcii și libertății, și nu suntem noi aceia care au curățat câmpul ridicolelor obiecțiuni liberale și libertariene, care doar atribuie metodei noastre capacitatea de a înființa oligarhii întunecate și însetate de sânge, pentru că acestea sunt condiționate de caracteristicile aparente ale metodelor adoptate?

Așa cum nu există niciun argument serios care să excludă utilitatea adoptării propriilor metode ale burgheziei pentru a învinge burghezia, tot așa nu se poate nega a priori că adoptarea tacticii social-democraților nu poate învinge social-democrații.

Nu vrem să fim înțeleși greșit și vom amâna o explicație a gândirii noastre până mai târziu, iar aceia care vor să înțeleagă elementele ei principale oricum trebuie doar să studieze tezele noastre despre tactici. Atunci când spunem că domeniul tacticilor posibile și admisibile nu poate fi restrâns de către considerații dictate de o simplificare excesivă falsă și doctrinară, dictată în mod metafizic de comparații formale și preocupată de puritate și corectitudine ca mijloace în sine însele, noi nu spunem că domeniul tacticilor trebuie să fie fără limite și că toate metodele sunt bune pentru a atinge scopurile noastre. Doar ai repeta greșeala care constă în prefacerea unei probleme obiective într-una subiectivă, trebuind să te mulțumești cu faptul că dacă alegi, pregătești și conduci inițiative, te decizi să lupți pentru rezultate comuniste și te lași ghidat de acestea din urmă.

Există, și de aceea poate fi întotdeauna elaborat mai bine, un criteriu care este profund marxist și cu totul altceva decât infantil, care stabilește limitele inițiativelor tactice. Nu are nimic de-a face cu preconcepțiile și prejudecățile unui extremism eronat, ci este un criteriu care ajunge pe o altă cale la o previziune utilă a legăturilor de altfel complexe care leagă expedientele tactice pe care le aplicăm rezultatelor pe care le așteptăm de la acestea.

Zinoviev spune că precis datorită faptului că noi avem partide puternice care sunt independente de influențe oportuniste, putem risca în aplicarea tacticilor care ar fi fost periculoase dacă pregătirea și maturitatea noastră ar fi fost mai slabe. Este adevărat că faptul că o tactică este periculoasă nu este un motiv suficient pentru a o condamna: acesta este doar unul dintre considerentele care trebuie aplicate pentru a o evalua; este într-adevăr o chestiune de a judeca elementul de risc în raport cu beneficiile posibile. Pe de altă parte, pe măsură ce abilitatea partidului revoluționar de a lua inițiativă crește, situația în proces de maturizare tinde în general să își ducă efortul înainte într-o direcție din ce în ce mai precisă, făcând mai clar rezultatul oricărei acțiuni.

Pe scurt, în analizarea propunerilor tactice care sunt prezentate astăzi, e necesar să evităm simplificări excesive grăbite. Până și doar asta poate determina pe cineva să susțină că Partidul Comunist German, prin propunerea unei acțiuni comune cu social-democrații independenți și majoritari, repudiază motivul pentru formării ei prin sciziunile din partea unei părți sau alteia. De îndată ce consideri chestiunea în cauză, identifici un număr infinit de diferențe și noi perspective, care sunt de fapt mai importante decât orice reconciliere formală.

În primul rând, Zinoviev observă cu folos că o alianță nu este același lucru cu o fuziune. Separarea organizațională de anumite elemente politice poate face mai puțin dificilă munca cu acestea.

Apoi mai este și asta: propunerea unui front unit nu este același lucru cu propunerea unei alianțe. Știm ce se înțelege prin alianță politică în sens vulgar: ori te sacrifici ori taci din gură despre anumite părți din propriul program politic pentru a ajunge la un punct de mijloc. Dar tactica unui front unit așa cum este înțeleasă ea de noi comuniștii nu conține aceste elemente de renunțare din partea noastră. Ele rămân doar ca un pericol potențial: care, în opinia noastră, devine preponderent dacă baza frontului unit este îndepărtată din domeniul acțiunii proletare directe și al organizării sindicale și invadează cel al parlamentului și al guvernului; și vom spune din ce motive, legate de dezvoltarea logică a acestei ultime tactici.

Frontul unit proletar nu este despre comitete comune banale de reprezentanți ai diferitelor organizații, în favoarea cărora comuniștii își abandonează independența și libertatea de acțiune, dând-o la schimb pentru un grad de influență asupra mișcărilor de masă mai mari decât acelea la care ar fi avut acces dacă ar fi acționat independent. Este ceva complet diferit.

Noi propunem un front unit pentru că ne simțim siguri că situația este de așa natură încât mișcările comune ale proletariatului în ansamblu, atunci când pun probleme care nu sunt de interes doar unei singure categorii sau localități, ci tuturor, își pot atinge scopurile prin alegerea drumului comunist, asta însemnând drumul pe care noi i-am duce dacă ar depinde de noi să îndrumăm întregul proletariat. Noi propunem apărarea intereselor imediate și ale condițiilor existente ale proletariatului împotriva atacurilor patronilor, deoarece această apărare, care nu a fost niciodată în dezacord cu principiile noastre revoluționare, poate fi întreprinsă doar prin pregătirea pentru și lansarea ofensivei cu toate ramificațiile sale revoluționare, fix așa cum intenționăm să facem.

Într-o astfel de situație (și nu vom repeta aici considerațiile de care va fi nevoie pentru a demonstra că s-a ajuns la acest nivel de maturare, în legătură cu manifestările economice și politice ale ofensivei capitaliste) noi putem oferi un aranjament pe care nu cerem celorlalte partide să îl accepte, de exemplu, metoda acțiunii armate sau lupta pentru dictatura proletară; dar dacă nu cerem asta, nu este pentru că ne gândim că ar fi mai bine pentru mișcare de a renunța la toate acestea și să fim mulțumiți cu mai puțin, ci pentru că e inutil a formula astfel de propuneri atunci când știm că îndeplinirea lor ar fi constrânsă doar prin agrearea de a apăra cele mai modeste dintre obiectivele revendicărilor care ar servi ca platformă a frontului unit.

De îndată ce înțelegerea noastră a bazei dialectice a acestei situații se adâncește, vedem că toate obiecțiunile intransigente de simpliste se prăbușesc complet. „O alianță cu defetiștii și cu cei care trădează revoluția, pentru a sprijini revoluția?”, exclamă consternat comunistul cu ștampila Internaționalei a IV-a, sau lingăul centrist de tip între a II-a și a III-a. Dar să nu zăbovim pe acest exercițiu terminologic, sau chiar să spunem că suntem comuniști infailibili, noi știm ce facem, tot ceea ce facem este cu siguranță inspirat de scopul revoluționar și putem negocia până și cu diavolul. Dimpotrivă, să răspundem cu o examinare critică situației și dezvoltărilor care pot apărea din aceasta, ceea ce ne va liniști temerile că lucrurile vor merge așa cum… vrea diavolul.

Curentul de stânga marxist a sprijinit întotdeauna intransigența și a avut mii de motive să facă acest lucru atunci când reformiștii au propus alianțe cu anumite partide burgheze. Astfel de alianțe ar fi avut, de fapt, efectul sigur de a paraliza dezvoltarea organică a unui partid capabil de propagandă revoluționară și, în situații ulterioare, de pregătire și acțiune revoluționară, în timp ce rezultatele sale ar fi marcat efectiv o cale pentru proletariat care, fiind doar o fundătură, pur și simplu și-a consumat energiile în susținerea ordinii burgheze. Nu se pune astăzi problema abandonării acestei intransigențe. În primul rând, colaborarea cu partidele burgheze și colaborarea cu partidele a căror membri sunt recrutați din rândul proletariatului, cu condiția implicită că aceștia vor abandona blocul burghez, nu sunt nici măcar formal același lucru. Și nu este nici măcar o colaborare pe care cineva ar vrea să o stabilească cu astfel de partide, ci un tip foarte diferit de relație, pe baza căreia Partidul Comunist nu își îndepărtează atenția și eforturile de obiectivele sale revoluționare pentru a se concentra pe obiective inferioare, sperând că contrarevoluționarii social-democrați pot îmbrățișa acest țel cu un viraj spre stânga, jumătate reformist și jumătate revoluționar; în schimb, această relație se bazează pe convingerea că trebuie să continuăm lupta pentru programul comunist iar oportuniștii vor continua să lucreze pentru contrarevoluție, scopul fiind să creeze o situație din care se va ivi o luptă în care întregul proletariat susține linia comunistă, după care oportuniștii vor fi demascați definitiv, fiind aduși față în față cu propriile lor promisiuni pentru cuceriri graduale și pașnice.

Definiția termenilor preciși pentru tacticile frontului unit este deci o problemă delicată pentru comuniști. Este necesar să o putem traduce în practică, și este necesar să garantăm că nu deviază de la acele caracteristici care nu doar că o fac compatibilă cu obiectivele noastre, ci și se dovedește că funcționează pentru îndeplinirea lor într-o situație ca cea de astăzi.

Toate acestea pot și trebuie discutate, după ce am făcut dreptate temerilor unor slujnice bătrâne puritane, precum și mulțumirii insipide a prostituatelor foarte experimentate, care prezic pentru alții aceeași prăbușire ca cea a lor.

III.

Înainte de a trece la partea finală a acestui tratat, în care ne vom exprima propriul punct de vedere, nu dorim să trecem peste expunerile pe această temă făcute de alți tovarăși și organizații ale Internaționalei Comuniste, înainte să comentăm în continuare despre spiritul care animă alte documente ce au apărut mai târziu. Un nou articol scris de Radek, „Sarcinile Imediate ale Internaționalei Comuniste”, care completează celălalt articol al său, „Înainte de Noile Lupte”, și de asemenea două documente oficiale: manifestul muncitorilor tuturor țărilor, scris de Internaționala Comunistă și Internaționala Sindicatelor Roșii, și tezele adoptate de Comitetul Executiv în sesiunea din 18 decembrie, care vor fi publicate complet în ziarele noastre.

Din nou, baza pentru toate aceste discuții și decizii despre tacticile ce trebuie urmate nu este nicidecum o retragere de pe pozițiile pe care luptă Internaționala. Mai mult ca oricând, este un caz de deschidere a drumului către victoria revoluției proletare pe singura cale pe care o poate lua: răsturnarea violentă a puterii burgheze și instaurarea dictaturii proletare.

Problema constă în adunarea forțelor capabile să învingă defensiva și resursele contrarevoluționare a burgheziei mondiale pe terenul luptei pentru dictatură. Aceste forțe pot fi adunate doar din rândurile clasei muncitoare. Dar pentru a înfrânge adversarul capitalist, trebuie ca eforturile întregului proletariat să fie concentrate pe terenul revoluționar. Acesta a fost mereu rolul fundamental al partidului de clasă din punctul de vedere marxist. Asta înseamnă dobândirea unității reale, nu doar mecanice; înseamnă a avea unitate pentru revoluție, nu unitate de dragul unității. Acest obiectiv este atins prin urmarea căii urmate atât de hotărât de către Internaționala a Treia după război: concentrarea printre rangurile partidelor comuniste a elementelor care au o concepție despre necesitatea revoluționară a luptei, care nu se lasă distrase de atingerea unor scopuri parțiale sau limitate, care nu vor să colaboreze în niciun caz cu fracțiuni ale burgheziei. Bazate pe această platformă inițială și după ce au pronunțat sentința împotriva întregii game de degenerări din mișcare, aceste elemente constituie nucleul în jurul căruia unitatea efectivă a maselor este îndeplinită printr-un proces progresiv a cărui viteză și ușurință depind de situația obiectivă și de capacitățile tactice ale comuniștilor.

În articolele sale, Radek nici măcar nu pune la îndoială toate acestea. Resursele tactice pe care le înaintează sunt acelea de care spune că sunt necesare (având în vedere situația din prezent) pentru a împinge mari batalioane ale proletariatului în lupta pentru dictatura revoluționară.

Am văzut cum situația generală este caracterizată de ofensiva capitalistă împotriva condițiilor de viață ale proletariatului, pentru că capitalismul simte că nu poate evita catastrofa fără să întărească exploatarea muncitorilor. În același timp în care capitalismul sărăcește masele din punct de vedere economic prin ofensive economice și politice, profită de oportunitatea de a se reorganiza; dar în egală măsură, prin accentuarea caracterului imperialismului industrial, înaintează către abisul unui alt război. Aceasta este judecata unanim comunistă a situației, a cărei consecință este nevoia urgentă ca proletariatul să răspundă cu un contraatac revoluționar, iar pentru a-l grăbi, e nevoie de a identifica metodele prin care dezvoltarea unei astfel de situații pot fi folosite pentru scopuri revoluționare. Din asta rezultă, după cum am văzut, că doar și o luptă economică pur defensivă a proletariatului aduce în plan acțiunea revoluționară și zdrobirea capitalismului. De ce nu a fost revoluționar să cerem o creștere semnificativă a salariilor în trecut, deși astăzi este revoluționar să cerem să nu fie reduse? Pentru că prima acțiune ar putea fi desfășurată de grupuri locale și profesionale limitate de muncitori, într-un mod dezordonat, în timp ce a doua acțiune, care a devenit necesară astăzi și care este singura posibilă fără ca  proletariatul să renunțe la toate formele de asociere și organizare, necesită ca toate forțele muncitorești să intre pe teren, dincolo de diviziunile sectoriale și locale, și chiar la scară mondială.

Vechea unitate formală și federalistă a social-democrației tradiționale, care abia a ascuns diviziunile din rândul grupurilor de interese și mișcărilor separate sub vălul retoricii goale, inclusiv diviziunea în partide proletare naționale, își cedează poziția în această perioadă decisivă a evoluției capitaliste adevăratei unități a clasei muncitoare, care duce în mod irezistibil către o centralizare armonioasă a mișcării proletare mondiale. Internaționala Comunistă deja a oferit acestei mișcări structura organizării unitare precum și sufletul conștiinței teoretice revoluționare. Proletariatul încă este divizat după idei și opinii politice, dar exista unitate în acțiune.  Susținem noi că unitatea de doctrină și de credință politică trebuie, conform cine știe cărui criteriu abstract, să preceadă unitatea de acțiune? Nu, pentru că asta ar însemna întoarcerea pe dos a metodei marxiste, pe care o susținem ferm, și care ne spune că, din unitatea efectivă a mișcării creată de dizolvarea capitalismului, trebuie în mod necesar să apară o unitate a conștiinței și o doctrină politică.

Această abordare realistă a unității tuturor muncitorilor în acțiunea concretă le va câștiga de asemenea și unitatea în domeniul credinței politice, bazată pe credința politică comunistă, și nu doar pe un amestec fără formă a unor tendințele politice la modă în prezent. Adică, noi vom obține unitatea din acțiune cu ajutorul postulatelor revoluționare ale comunismului.

Toți dintre noi suntem gata să facem orice sacrificii sunt necesare pentru a înainta lucrurile în această perioadă critică favorabilă. Este o chestiune de a fi înțeles bine situația și de a lua în considerare faptul că fazele sale ulterioare vor implica un drum lung. Radek propune frontul unit al proletariatului nu doar pentru a adresa problemele rezistenței împotriva ofensivei capitaliste, dar și pentru a adresa problema guvernării. El se referă la situația cu care se confruntă proletariatul german. În Germania există o situația economică specială, nu pentru că o separă o barieră de restul lumii, ci pentru că procesul care caracterizează criza globală își găsește focarul în evenimentele din țările vorbitoare de germană.

Să vorbim despre problema formidabilă a despăgubirilor care trebuie plătite învingătorilor. Clasa productivă germană face un efort incalculabil de mare pentru a produce produse destinate piețelor străine pentru a realiza valoarea despăgubirilor ce trebuie plătite către Antantă. Dar acest lucru poate fi efectuat doar prin cea mai nesimțită exploatare a proletariatului. Guvernul german, oricine ar fi, trebuie să se confrunte cu această problemă supremă: unde să găsească miliardele necesare pentru a plăti. Întregul edificiu fragil al încercării capitaliste de a reconstrui stă pe soluția la această problemă. Radek pare convins de faptul că dacă un guvern muncitoresc s-ar forma pe baza faptului că capitaliștii germani sunt aceia care trebuie să plătească, în locul muncitorilor și a altor strate sociale mai sărace, acest lucru ar crea o situație în care singurul rezultat ar fi lupta proletariatului german pentru dictatură și sabotarea programului mondial burghez.

Această necesitate este simțită de proletariatul german doar într-un sens superficial, cel puțin de acea parte care se identifică cu partidele social-democrate, care sunt puternice în parlament. Deci proletariatul le împinge la putere. Dacă o vor lua, va apărea problema războiului civil. Dacă nu, masele le vor abandona. Dar ar putea găsi o metodă pentru a-și salva oportunismul cu următorul argument: comuniștii îi împiedică să facă acest gest îndrăzneț, în acest fel creându-și un alibi pentru colaborarea cu burghezia. Radek crede că ar fi bine să le fie luat acest alibi. Și noi suntem de aceeași părere, dar insistăm pe faptul că până și tovarășii germani care se poartă în acest fel nu au pierdut din vedere directivele pentru atingerea obiectivelor comuniste maximale, și, mai mult decât atât, ca să insistăm în continuare pe acest punct, ne stabilim încă un scop: acela de a încuraja cât mai mulți dintre tovarășii noștri, în mod special pe cei tineri și îndrăzneți, să urască lenea simplistă care se poate refugia în spatele unei preconcepții sau a unui clișeu, fără a pătrunde complexitatea argumentelor tactice care reies dintr-o analiză a circumstanțelor din prezent; în acest fel privându-se de cele mai eficiente mijloace de a interveni într-o dezbatere de acest fel și de a se angaja la munca enormă de pregătire a ceea ce este nevoie pentru a evita căderea în omniprezenta capcană a oportunismului.

În sfârșit, în legătură cu documentele oficiale alte Internaționalei, ne vom limita la evidenția faptul că manifestul nu este adresat niciunei dintre părți și nici organelor sindicale ale altor Internaționale, ci proletarilor din toate țările. Simplul fapt că muncitorii care aderă sindicatelor creștine și liberale sunt invitați să se alăture frontului unit demonstrează diferența dintre cele două concepte: nimeni nu s-ar gândi la un front unit cu partide creștine și liberale.

Și dacă, pe de altă parte, aceste teze ale Comitetului Executiv pentru moment evită să transforme chestiunea într-un cadru teoretic general, ele stabilesc niște puncte foarte importante, cum ar fi independență organizatorică a partidelor noastre comuniste, și nu doar atât, ci și libertatea lor absolută, în timp ce se alătură inițiativei frontului unit, pentru a critica partidele și organizațiile Internaționalei a Doua și a Internaționalei a Doua-și-Jumătate: libertatea de a acționa „în câmpul ideilor”, pentru programul nostru foarte specific; unitate de acțiune a întregului front proletar.

Viziunea partidului trebuie să fie solidă și cuprinzătoare: în rândul maselor, ea trebuie condusă cu o precauție infinită și un simț al perspectivei, prin propagarea aspectelor sale cele mai importante și prin dezvoltarea treptată a mecanismului său, care va fi dezvăluit de faptele însele. 

Este inevitabil ca masele, pornind cu această noțiune superficială (a mișcării ori către o sciziune, ori către unitate) își imaginează că cele două direcții sunt opuse unei alteia. Dar în realitate nu este așa. Unitatea muncitorilor și separarea de elementele degenerate și mai ales de liderii trădători sunt, dimpotrivă, două victorii paralele; noi știm acest lucru de mult timp, iar masele îl vor vedea doar la sfârșitul acestei încercări. Ceea ce este esențial este că acest lucru nu trebuie înțeles în sensul de luptă, de rezistență împotriva impunerilor capitaliste.

Libertatea și independența organizării și a disciplinei interne, a propagandei, a criticii; unitatea în acțiune: asta este ceea ce partidele comuniste trebuie să înainteze și să îndeplinească pentru a câștiga.

Juxtapunerea formală nu este altceva decât ceea ce a fost întotdeauna exprimat de sloganul nostru: muncitori din toate țările, uniți-vă. Datorită acestuia, i-am demascat ca trădători pe cei care au divizat proletariatul în timpul războiului, care îl divizează în activitatea de zi cu zi a sindicatelor, împiedicând miile de dispute și lupte care au loc în prezent să fuzioneze într-una singură. Această juxtapunere nu este singurul motiv pentru care suntem pentru o selecție politică mai severă, ci și motivul pentru care suntem pentru unitatea organizării sindicale, o concepție și tactică pe care partidul le poate verifica prin rezultatele de zi cu zi, deoarece progresul pozitiv a luptei noastre împotriva oportunismului reformist italian este rezultatul poziții noastre tactice, conform căreia după ce scindarea politică a lui Livorno am fost determinați să rămânem în organizațiile sindicale, în ciuda faptului că ele erau conduse de reformiștii de care ne-am separat; și am stat acolo pentru a-i combate în mod eficace.

Problema deci trebuie să fie luată în considerare pe două nivele. Internaționala Comunistă nu se întoarce la munca de ieri, ci culege rezultatele ei pe această cale care duce la rezultatul dublu de a avea o mișcare politică revoluționară în fruntea proletariatului, și având întregul proletariat adunat în jurul steagului său.

IV.

În articolele precedente ne-am stabilit un scop explicativ, pentru a descrie starea prezentă a chestiunii „frontului unit” în documentele oficiale mult dezbătute acum ale Internaționalei Comuniste și afirmații despre câteva partide comuniste și tovarăși.În același timp, am încercat să îi facem pe cititorii noștri să se identifice cu metoda care trebuie adoptată pentru a delibera asupra unor astfel de chestiuni, dacă dorim să fim la înălțimea experienței istorice și tactice a Internaționalei Comuniste și să ne ridicăm permanent deasupra lenei mentale a simplificării excesive și a sterilității practice a acțiunilor conduse de fobia preconcepțiilor formale. Și de-a lungul acestei expoziții am vrut să revendicăm dreptul acestor tovarăși de ai noștri să își dezvolte planurile tactice pentru ca noi să fim judecați că am adoptat o poziție foarte diferită de cea foarte disprețuitoare adoptată de oportuniști, care așteaptă degeaba ca comuniștii să renunțe la conținutul ferm revoluționar al gândirii și acțiunii lor.

Acum ne vom exprima pe scurt gândirea, care este mai mult decât în calitate personală, deoarece ne vom referi la discuțiile exhaustive care au avut loc pe această temă în Comitetul Executiv al partidului nostru pentru a oferi mandatul tovarășilor care îl vor reprezenta la viitoarea întâlnire de la Moscova. Nu va fi niciun mister pentru nimeni că teza apărată de comuniștii italieni va fi oarecum diferită, sau dacă am întrebuința vechea expresie, mai la „stânga” decât cea reprezentată, de exemplu, de Radek și susținută de tovarășii din Germania; acum să arătăm tuturor tovarășilor, și în mod special celor tineri și în genere „extremiști”, cu cât mai mare va fi greutatea contribuției partidului nostru la discuțiile despre o problemă atât de dificilă dacă arătăm că divergența noastră nu s-a născut dintr-o anumită neînțelegere, ci dintr-o examinare a chestiunii făcută cu perfectă conștiință a limitărilor sale, luând în considerare toate elementele din care gândirea altor tovarăși este dedusă fără a ne înrădăcina în negări absurde a anumitor concluzii, ceea ce nu va convinge pe nimeni. Și vom reafirma acest fapt incontestabil înainte de toate: nu există nici un pericol ca Internaționala Comunistă să abandoneze, chiar dacă în mică măsură, platforma marxismului revoluționar, din care a lansat strigătul său de război către masele proletariatului mondial împotriva regimului capitalist și a tuturor susținătorilor și complicilor săi, mari și mici.

Vom îndruma tovarășii către acea analiză a situației din prezent, cu care noi toți suntem fără îndoială de acord, care rezumă diagnoza ofensivei burgheze ca rezultat al acestui stadiu în criza capitalismului. Spunem și că acceptăm în mod sigur, atât timp cât concluziile noastre tactice sunt bazate pe metoda marxistă, teza conform căreia agitația și pregătirea revoluționară este făcută în principal în domeniul luptelor proletariatului pentru câștiguri economice. Punctul de vedere realist explică tactica unității sindicatelor, care este fundamentală pentru noi comuniștii, la același nivel la care este și distanțarea noastră neiertătoare de orice urmă de oportunism în câmpul politic. În același fel, poziția tactică pe care partidul nostru o susține astăzi în Italia, cu ajutorul campaniei pentru frontul unit al tuturor muncitorilor împotriva ofensivei patronilor, este oportună și reușită. În acest caz frontul unit înseamnă acțiunea comună a tuturor categoriilor muncitorești, toate grupurile locale și regionale de muncitori, toate organizațiile sindicale naționale ale proletariatului; și de departe de a indica un amestec a diferitelor metode politice, merge mână-în-mână cu cea mai eficace modalitate de a convinge masele de singura metodă politică care le arată calea emancipării: metoda comunistă. Doctrina și practica converg în a confirma că niciun obstacol sau opoziție se găsește în faptul că, ca o platformă de agitație în masă, sunt formulate revendicările economice concrete și momentane, iar, ca formă de acțiune, o mișcare a proletariatului este propusă ca un întreg în domeniul acțiunii directe, ghidată de organizațiile lor de clasă, de sindicate. Rezultatul direct a tuturor acestora este o intensificare a pregătirii ideologice și materiale a proletariatului pentru lupta împotriva statului burghez, împreună cu o campanie împotriva consilierilor falși ai oportunismului de toate culorile.

Cu tacticile enunțate în acest fel, lăsând la o parte felurile de aplicare care pot fi considerate ca dependente de diferite situații în diferite țări în care se află partide și organizații sindicale, nu observăm nimic ce ar compromite cele două condiții fundamentale și paralele ale procesului revoluționar; asta înseamnă că, pe de o parte, existența și consolidarea unui partid politic solid construit pe o conștiință clară a drumului către revoluție, și pe de altă îmbinarea în creștere a marilor mase, îndemnate instinctiv către acțiune de situația economică, în lupta împotriva capitalismului, o luptă în care partidul oferă direcția și personalul general.

Atunci când ne dorim în schimb să examinăm influența asupra obiectivelor noastre comune (pentru a ușura și accelera victoria proletariatului în lupta pentru răsturnarea puterii burgheze și instaurarea dictaturii) a altor abordări tactice, cum ar fi aceea propusă de Partidul Comunist din Germania și enunțată în articole scrise de Karl Radek, abordări care implică un plan de acțiune pentru ca proletariatul să intervină în mecanismul politic al statului democratic, trebuie menționat că caracteristicile problemei, și deci concluziile care trebuie trase, se schimbă radical.

Radek se bazează pe analogii clare cu cea a situației ofensivei capitaliste de la care am pornit pentru a defini tactica noastră a frontului sindical unic. Avem proletariatul, care își vede exploatarea intensificată masiv de către angajatori, datorită influenței irezistibile a situației generale asupra acțiunii celor din urmă și a presiunii pe care aceasta o exercită. Noi comuniștii, și tovarășii care sunt cu noi, știm foarte bine că singurul mod de ieșire din această situație este răsturnarea violentă a puterii burgheze; dar masele, datorită gradului lor limitat de conștiința politică și datorită faptului că starea lor de spirit încă este influențată de liderii social-democrați, nu văd această răsturnare ca pe o cale imediată de ieșire și nu merg pe această cale revoluționară, chiar dacă partidul comunist vrea să le ofere un bun exemplu. Masele cred că o astfel de intervenție din partea autorităților statului ar putea rezolva problema economică acută. Prin urmare ele vor un guvern care, ca în Germania, decide că povara reparațiilor de război trebuie să cadă asupra clasei marilor industriași și proprietarilor de afaceri, sau dacă nu, statul să implementeze o lege despre orele de lucru, despre șomaj, despre controlul muncitoresc. Ca și în cazul revendicărilor care pot fi obținute prin acțiune sindicală, partidul comunist ar trebui să accepte această atitudine și impuls inițial al maselor și să își alăture celorlalte forțe care propun sau vorbesc despre câștigarea avantajelor prin mijloace de cucerire pașnică parlamentare, și prin punerea în mișcare a proletariatului pe calea acestui experiment pentru a profita de pe urma eșecului său inevitabil, ca apoi să provoace lupta proletară pe baza răsturnării puterii burgheze și a victoriei dictaturii.

Noi credem că un astfel de plan se bazează pe o contradicție și în practică conține elementele unui eșec inevitabil. Nu încape îndoială că partidul comunist trebuie de asemenea să recurgă la folosirea stărilor de spirit inconștiente ale marilor mase, și nu se poate mărgini la predicarea negativă, pur teoretică atunci când se confruntă cu o tendință generală către alte căi de acțiune care nu sunt specifice propriei doctrine și tactici. Dar această utilizare poate fi productivă doar dacă, prin amplasarea ei pe terenul pe care marile mase se mișcă, și deci astfel lucrând pentru unul din cei doi factori esențiali pentru succesul revoluției, noi suntem siguri că nu compromitem celălalt factor nu mai puțin indispensabil, care constă din existența și întărirea progresivă a partidului, împreună cu organizarea din partea proletariatului care a fost adus deja pe terenul în care sloganurile partidului au un efect.

Atunci când se are în vedere dacă acest pericol există sau nu, trebuie ținut minte că, așa cum reiese din lunga și dureroasa experiență istorică, partidul ca un organism și gradul influenței sale politice nu sunt inviolabile, ci sunt supuse tuturor influențelor pe care le au evenimentele în desfășurare.

Dacă într-o zi, după o mai lungă sau mai scurtă perioadă de lupte și incidente, masele muncitorești ar ajunge în final la vaga înțelegere că orice încercare de contraatac este inutilă dacă nu luptă împotriva aparatului de stat burghez însuși, dar în stadiile anterioare ale luptei organizarea partidului comunist și a mișcărilor flancurilor sale (cum ar fi sindicatul și organizația militară) a fost grav compromisă, proletariatul se va găsi lipsit de unica armă de care are nevoie pentru lupta sa, contribuția indispensabilă a minorității care se află în posesia unei viziuni clare ale sarcinilor care trebuie întreprinse, și care, ținându-se de această viziune pe o perioadă lungă, a urmat pregătirea indispensabilă, s-a echipat cu armamentul indispensabil, în sensul larg al cuvântului, care este necesar pentru a asigura victoria maselor largi.

Noi credem că asta s-ar întâmpla, demonstrând astfel sterilitatea tuturor planurilor tactice asemănătoare aceluia pe care îl examinăm acum, dacă partidul comunist și-ar asuma în mod copleșitor și flagrant această poziție politică care a anulat și invalidat caracterul său inviolabil de partid de opoziție în relație cu statul și alte partide politice.

Noi credem că suntem în stare să demonstrăm, atât dintr-o perspectivă critică cât și dintr-una tactică, că această teză nu are niciun caracter abstract, și nici nu derivă din dorința, în contextul acestui argument complex, de a crea scheme arbitrare. Dimpotrivă, răspunde unei evaluări concrete și exhaustive a subiectului.

Poziția partidului comunist asupra opoziției politice active nu este un lux doctrinar, ci, după cum vom vedea, o condiție concretă a procesului revoluționar.

Defapt, opoziția activă înseamnă predicarea continuă a tezelor noastre despre inadecvarea oricărei acțiuni îndreptate spre cucerirea puterii prin mijloace democratice și împotriva oricărui fel de luptă politică care ar vrea să rămână pe teren legal și pașnic, fidelitatea față de această poziție fiind exercitată printr-o critică continuă a muncii guvernelor și partidelor legale în paralel cu evitarea oricărei responsabilități comune pentru această muncă; iar prin crearea, instruirea și pregătirea organelor luptei pe care doar un partid anti-legalist ca al nostru poate construi, în afara și împotriva mecanismului care este acolo doar pentru apărarea burgheziei.

Această metodă este teoretică atât timp cât este indispensabil ca o minoritate conducătoare să aibă conștiință teoretică, și este organizațională atât timp cât, în timp ce majoritatea proletariatului nu este maturizată pentru o luptă revoluționară, ea prevede constituirea și educarea cadrelor armatei revoluționare.

În acest sens, oricât de loiali am fi strălucitoarei tradiții a Internaționalei Comuniste, noi nu aplicăm partidelor politice același criteriu pe care îl aplicăm organizațiilor economice sindicale, asta însemnând că, nu le judecăm pe baza recrutării membrilor și a terenului de clasă de unde recrutează, ci pe baza atitudinii lor față de stat și față de mașinăria ei reprezentativă. Un partid care rămâne în mod voluntar în limitele legii, sau nu poate concepe nicio altă acțiune politică decât aceea care poate fi dezvoltată fără folosirea violenței împotriva instituțiilor civile ale constituției democratice burgheze, nu este un partid proletar, ci un partid burghez; și într-un sens anume, simplul fapt că o mișcare politică, chiar și aceea care se plasează în afara limitelor legii (cum ar fi mișcarea sindicalistă sau anarhistă), refuză să accepte concepția de organizație de stat a puterii revoluționare proletare; adică dictatura, e suficient pentru noi pentru a judeca negativ.

În acest moment nu putem decât să afirmăm platforma apărată de partidul nostru: frontul unit al sindicatelor proletare, opoziție politică neîncetată față de guvernul burghez și toate partidele legale.

Vom prezenta dezvoltările din cadrul organizației noastre în următorul articol.

Totuși, noi nu vrem să omitem a menționa că dacă colaborarea parlamentară și guvernamentală sunt excluse complet din momentul în care adoptăm o astfel de platformă, cu toate acestea noi nu renunțăm, după cum vom arăta, la o mult mai bună și mai puțin riscantă utilizare a acestor revendicări pe care masele sunt încurajate a le face în forma cererilor către autoritățile statului sau către alte partide, atât timp cât acestea pot fi susținute independent ca rezultate care pot fi obținute prin mijloace de acțiune directă, presiune externă și critică a politicilor guvernului de către toate celelalte partide.

V.

Vrem să încheiem aceste notițe ale noastre, scrise în timpul discuției despre această problemă și luând în considerare factori abia în curs de dezvoltare, cu o prezentare a argumentelor care susțin poziția asumată de Comitetul Executiv al partidului nostru, conform cărora unitatea în acțiune a proletariatului trebuie să fie urmărită și înfăptuită pe baza politicii opoziției față de statul burghez și partidele legalitare, o poziție pe care partidul comunist trebuie să o dezvolte fără încetare. Dacă repetarea unor puncte esențiale nu a ajutat stabilirea poziției noastre, totuși în niciun caz nu a vătămat scopul propus: să atragă întreaga atenție a tovarășilor asupra caracterului delicat și complex al problemei în cauză.

Am dori să evidențiem faptul că poate fi făcută o distincție utilă între condițiile subiective și obiective ale revoluției. Condițiile obiective cuprind situația economică și presiunea directă pe care o exercită aceasta asupra maselor proletare; cele subiective se referă la gradul de conștiință și combativitate a proletariatului și, cel mai mult, a avangardei sale, partidul comunist.

O condiție obiectivă indispensabilă este participarea în lupta celui mai mare strat al maselor, antrenat în mod direct de motive economice, chiar dacă în cea mai mare parte masele nu posedă în totalitate conștiința dezvoltării luptei; o condiție subiectivă este existența, la o minoritate din ce în ce mai numeroasă, a unei viziuni clare despre nevoile mișcării de acum înainte, acompaniată de o pregătire pentru susținerea și conducerea etapelor finale ale luptei. Să recunoaștem că ar fi anti-marxist nu doar a pretinde că toți muncitorii implicați în luptă au avut conștiința clara a dezvoltării sale și o orientare voinică către scopurile sale, dar la fel de anti-marxist este și să urmărești o astfel de „stare de perfecțiune” în toți militanții partidului comunist, atunci când condițiile subiective pentru acțiunea revoluționară se găsesc în formarea unui organ colectiv, partidul, care este în același timp o școală (în sensul unei tendințe teoretice) și o armată cu o ierarhie corespunzătoare și pregătire relevantă.

Dar noi credem că ar fi de un subiectivism nu mai puțin anti-marxist, deoarece este voluntarist într-un sens burghez, dacă condițiile subiective ar fi condensate într-o voință iluminată a unui grup de lideri, care ar putea duce forțele partidului și ale altora asupra cărora exercită o influență pe cele mai complexe căi tactice, oricare ar fi influența exercitată asupra acestor forțe de către dezvoltarea acțiunii însăși și metoda aleasă pentru a o înainta.

Asta este pentru că partidul nu este un „subiect” invariabil și incoruptibil, „înfăptuitorul” de filozofii obscure, ci este la rândul lui un element obiectiv al situației. Rezolvarea acestei probleme foarte complicate a tacticilor partidului nu este încă asimilabilă problemelor de natură militară; în politică te poți ajusta, dar nu poți manipula situația după bunul plac: faptele care guvernează problema nu sunt armata noastră și armata inamicului nostru, ci formarea armatei, din strate indiferente și din cadrele inamicului însuși (la fel de mult de o parte cât și de cealaltă) în timp ce au loc ostilitățile.

Cea mai bună întrebuințare a condițiilor revoluționare obiective, fără pericolul ignorării celor subiective, într-adevăr împreună cu siguranța dezvoltării lor geniale, reiese din participarea la și stimularea acțiunilor de masă în jurul revendicărilor economice și defensive, care sunt provocate de ofensiva patronilor în stadiul curent al crizei capitaliste, după cum am mai menționat deja. Astfel, prin susținerea maselor în urmărirea propriilor impulsuri, ele deja simt în mod clar și puternic că noi le îndrumăm pe un drum revoluționar pe care l-am marcat, siguri de faptul că vom depăși condițiile subiective care ne stau în cale, și că masele se vor lovi de nevoia de a lupta pentru revoluție în general, pentru asta partidul nostru echipându-le cu unelte de natură teoretică și tehnică, pe care lupta însăși le va îmbunătăți. Poziția politică independentă a partidului nostru îi va permite să efectueze, în cursul acțiunii, pregătirea revoluționară ideală și materială care a lipsit în alte situații (chiar dacă acestea au împins masele la luptă) din cauza, printre altele, a absenței unei minorități, diferențiată în ceea ce privește conștiința revoluționară și pregătirea pentru formele decisive de luptă.

Strategia de apărare a burgheziei este să se opună revoluției proletare cu contra-condiții subiective, compensând presiunea revoluționară obiectivă născută din dificultățile și obstacolele crizei mondiale cu resursele unui monopol politic și ideologic asupra activității proletariatului, prin care clasa conducătoare încearcă să mobilizeze ierarhia de conducere a proletariatului.

Printre organizațiile partidelor social-democrate, o mare secțiune a proletariatului este blocată de lipsa unei ideologii revoluționare a ideologiei burgheze, iar noi nu ne referim aici la concepțiile ideologice ale indivizilor, ci la tendința de a acționa colectiv pe baza unei linii ferme și a unei organizări a luptei pe terenul politic. Burghezia și aliații săi lucrează înăuntrul proletariatului pentru a răspândi convingerea că metodele violente nu sunt necesare în lupta sa pentru îmbunătățirea condițiilor de trai, și că întrebuințarea pașnică a aparatului democratic reprezentativ în cadrul orbitei instituțiilor legale sunt armele pe care trebuie să le folosească. Astfel de iluzii diminuează drastic șansele revoluției pentru că de la un anumit punct acestea sunt sortite eșecului, dar în același timp un astfel de eșec va face ca masele să nu susțină lupta împotriva aparatului de stat legal burghez printr-un război revoluționar și să nu proclame susținerea pentru dictatura de clasă, singurul mijloc pentru zdrobirea inamicului de clasă. Reticența proletariatului și lipsa sa de experiență în utilizarea a astfel de arme indispensabile vor fi în totalitate în avantajul burgheziei. Astfel, sarcina partidului comunist este distrugerea, în rândul a cât mai multor proletari posibil, a acestei repulsii subiective de a da inamicului lovitura decisivă, și să îi pregătească pentru ce va fi necesar într-o astfel de acțiune.

Deși este fantezist să urmărim această sarcină prin mijloace de pregătire ideologică și de atragere în războiul de clasă a tuturor proletarilor, este totuși necesar să o îndeplinim prin dezvoltarea și consolidarea unui organism colectiv a cărui mod de lucru și comportament în această sferă reprezintă o chemare la apel a celei mai mari părți posibile a clasei muncitoare astfel încât, prin obținerea unui punct de referință și susținere, dezamăgirea inevitabilă care va spulbera inevitabil minciunile democratice va fi urmată de o transformare eficace la metodele luptei revoluționare. Astfel noi nu putem câștiga fără majoritatea proletariatului, adică atât timp cât majoritatea proletariatului încă se află în limitele platformei politice a legalității și social-democrației; asta a avut de zis și al Treilea Congres, și a avut dreptate. Dar acesta este precis motivul pentru care trebuie să ne asigurăm că aceste tactici sunt adoptate într-un mod în care, înăuntrul mișcărilor maselor, care sunt provocate de condiții economice obiective, are loc o creștere progresivă în numărul susținătorilor unei minorități care, având partidul comunist ca nucleu, își bazează acțiunile și pregătirea pe un teren anti-legalist.

Din punct de vedere critic și din punctul de vedere al experiențelor practice reale pe care le avem, nimic nu stă în calea unei tranziții de la acțiunea largă de mase pentru revendicări pe care capitalismul nici nu vrea, nici nu le poate garanta și împotriva cărora va dezlănțui o reacțiune deschisă de forțe atât regulate cât și neregulate, la acțiunea pentru emanciparea totală a clasei muncitoare, fiindcă atât una cât și cealaltă au devenit imposibile fără răsturnarea aparatului de control politico-militar burghez, împotriva căruia sunt conduse masele, pe când partidul comunist deja s-a organizat pentru lupta împotriva lui, aducând laolaltă o secțiune a maselor; un partid care niciodată în timpul luptei nu a ascuns faptul că trebuie să luptăm împotriva unor forțe de așa natură, și a luat asupra sa sarcina primei faze a luptei prin mijloace de război de clasă de gherilă, prin acțiune directă, prin conspirație revoluționară.

Pe de altă parte, totul ne încurajează să condamnăm ca pe ceva foarte diferit și cu efect opus, încercarea de a transforma acțiunea frontului marilor mase care, chiar dacă are revendicări obiective care sunt imediate și accesibile pentru acestea, dintr-o acțiune care are loc în platforma politică a democrației într-o acțiune anti-legalitară pentru dictatura proletariatului. Aici nu este vorba de schimbări de obiective, ci despre schimbări ale planului de acțiune, ale organizării sale, ale metodelor sale. O astfel de conversie tactică este posibilă, în opinia noastră, dor în mințile acelor condottieri care au uitat de echilibrul dialecticii marxiste și își imaginează că deja lucrează cu o armată de roboți perfect instruiți și antrenați, nu cu oameni a căror tendințe și capabilități sunt încă în dezvoltare, pe lângă elemente care trebuie să fie organizate dar care sunt mereu susceptibile la a reveni la inconsecvențele acțiunilor individuale și descentralizate.

Calea revoluției devine o fundătură dacă proletariatul, pentru a-și da seama că fațada multicoloră a democrației liberale și populare ascunde bastioanele de fier ale statului de clasă, s-ar duce până în pânzele albe fără să se gândească să se echipeze cu mijloacele potrivite pentru demolarea ultimului obstacol decisiv, până în punctul în care forțele feroce ale reacțiunii, înarmate până-n dinți, va ieși din fortăreața dominației burgheze și se va arunca în luptă împotriva ei. Partidul este necesar victoriei revoluționare cât timp este necesar ca, mult înainte de asta, o minoritate a proletariatului să înceapă să strige fără oprire la cealaltă că trebuie să ia în mâini armele pentru lupta finală, echipându-se și pregătindu-se pentru această luptă inevitabilă. Tocmai de aceea, partidul, pentru a-și îndeplini sarcina specifică, nu trebuie doar să predice și să arate prin argumente raționale că calea pașnică și legală este una insidioasă, ci trebuie să împiedice ca secțiunea cea mai avansată a proletariatului să fie adormită de iluzii democratice și să o atribuie formațiunilor care, pe de o parte, încep să se pregătească pentru cerințele tehnice ale luptei prin confruntarea cu acțiunile sporadice ale reacțiunii burgheze și, pe de altă parte, se obișnuiesc, împreună cu o mare parte a maselor apropiate lor, cu cerințele politice și ideologice ale acțiunii decisive prin criticarea neîncetată a partidelor social-democrate și prin lupta împotriva lor în cadrul sindicatelor.

Experimentul social-democrat trebuie să aibă loc în anumite situații și ar trebui să fie utilizat de comuniști, dar nu ar trebui să ne gândim la această „utilizare” ca la un act brusc care are loc la sfârșitul experimentului, ci mai degrabă ca la rezultatul unei critici neîncetate, care ar fi fost efectuată de Partidul Comunist, și pentru care este indispensabilă o separare clară a responsabilităților.

Prin urmare, concepția noastră conform căreia partidul comunist nu-și poate abandona niciodată poziția opoziției politice împotriva statului și a celorlalte partide, deoarece considerăm asta ca fiind parte a sarcinilor sale de construire a condițiilor subiective pentru revoluție, este chiar al său raison d’être [motiv de existență].

Un partid comunist confundat cu partidele pacifiste și legaliste ale social-democrației, într-o companie politică, parlamentară sau guvernamentală, nu mai îndeplinește funcția de partid comunist. La finalul unei astfel de etape, condițiile obiective vor ilustra situația neplăcută a războiului revoluționar, imperativul de a ataca și distruge mașinăria de stat capitalistă; subiectiv vorbind, orice speranță a proletariatului pentru metode fără vărsare de sânge și legale va fi înlăturată, dar va lipsi sinteza condițiilor obiective și subiective pe care o va oferi pregătirea partidului comunist și a minorității pe care a reușit să o adune în jurul lui. Se va ivi o situație nu foarte diferită în practică de cea pe care a trăit-o în repetate rânduri Partidul Socialist Italian atunci când era format din tendințe opuse; masele dezamăgite de eșecul metodelor reformiste s-au așteptat la un slogan care nu va veni niciodată pentru că elementele extreme nu au o organizație independentă, nu își cunosc punctele forte, împart responsabilitatea cu diferiți reformiști în ciuda unei neîncrederi generale în timp ce nimeni nu s-a gândit la schițarea caracteristicilor unei organizații care poate funcționa, lupta și duce război în timp ce bântuie perspectiva inevitabilă a unui război civil.

Datorită tuturor acestor motive, partidul nostru afirmă că nu poate fi vorba de nicio alianță pe frontul politic cu alte partide, chiar dacă acestea se autodeclară ca fiind „proletare”, și nici de aderarea la programare care implică participarea partidului comunist la cucerirea democratică a statului. Acest lucru nu exclude posibilitatea propunerii și susținerii de revendicări ce pot fi obținute prin presiunea proletară, care vor fi înfăptuite prin mijloace de decizie ale puterii politice a statului, și de care social-democrații spun că vor și pot să le obțină cu ajutorul metodei cele din urmă, deoarece o astfel de acțiune nu reduce nivelul de inițiativă pe care proletariatul l-a obținut prin luptă directă.

De exemplu, una dintre revendicările noastre pentru frontul unit care trebuie sprijinit de greva generală națională este asistența șomerilor de către clasa industriașilor și de către stat, dar noi refuzăm orice complicitate cu șiretenia ieftină a programelor „concrete” a politicii statului propusă de partidul socialist și șefii sindicatelor reformiste, chiar dacă ar fi de acord cu propunerea lor ca program al guvernului „muncitorilor” în locul aceluia pe care îl visează într-o înțelegere respectabilă și frățească cu partidele clasei conducătoare.

Este o diferență majoră între susținerea unei măsuri (pe care am numi-o „reformă” într-o parodie a dezbaterilor vechi) din interiorul sau din exteriorul statului, o diferență care este determinată de modul cum evoluează situația. Prin acțiune directă a maselor din exterior, dacă statul nu poate sau nu vrea să cedeze, ajungi la lupta pentru răsturnarea lui; dacă cedează, chiar și doar parțial, metoda mijloacelor anti-legaliste de acțiune va fi valorificată și pusă în practică; iar cu metoda cuceririi din interior, în caz că dă greși, ca planul care este susținut astăzi, nu se mai poate conta pe forțe capabile să atace mașina de stat, procesul lor de agregare în jurul unui nucleu independent fiind întrerupt.

Prin urmare, acțiunea maselor largi în cadrul frontului unit poate fi realizată numai în contextul acțiunii directe și al cooperării cu sindicatele din toate locurile și de orice tip și tendință, deoarece celelalte partide, prin susținerea inacțiunii maselor în fața provocărilor clasei conducătoare și exploatatoare și prin deturnarea acțiunii pe terenul legal și democratic al statului, au arătat că au abandonat cauza proletară, oferindu-ne posibilitatea să împingem la maxim lupta pentru conducerea proletariatului către acțiune cu directive comuniste și cu metode comuniste, susținute în rândurile celor mai umile secțiuni ai celor exploatați, care vor doar o coajă de pâine sau care o feresc de lăcomia nesătulă a patronilor, dar și de mecanismul instituțiilor din prezent și de oricine care se situează în terenul lor.