DICTATURA PROLETARIATULUI ŞI PARTIDUL DE CLASĂ Pt.2
IV
Rolul statului față de clasele sociale și organizațiile colective prezintă diferențe fundamentale, fapt dovedit de comparaţia istoriei regimurilor izvorâte din revoluția burgheză cu situația de după victoria proletariatului.
a) Ideologia burgheză revoluționară, înainte de lupta și victoria sa finală, își prezenta viitorul stat postfeudal nu ca un stat de clasă, ci ca statul poporului, bazat pe abolirea oricărei inegalități în fața legii, pe care o prezenta ca fiind suficientă pentru a asigura libertatea și egalitatea tuturor membrilor societății.
Teoria proletară afirmă în mod deschis că viitorul său stat va fi un stat de clasă, adică un instrument mânuit de o singură clasă, atât timp cât există clase. Celelalte clase vor fi excluse din stat și „scoase în afara legii” atât în fapt, cât și în principiu. Clasa muncitoare care a obținut puterea „nu o va împărți cu nimeni” (Lenin).
b) După victoria politică burgheză și în conformitate cu o campanie ideologică tenace, în diferite țări au fost proclamate solemn carte constituționale sau declarații de principii ca bază și fundament al statului. Acestea au fost considerate ca fiind imuabile în timp, o expresie definitivă a regulilor imanente ale vieții sociale, în sfârșit descoperite. De atunci încolo, întregul joc al forțelor politice trebuia să se desfășoare în cadrul insurmontabil al acestor statute.
În timpul luptei împotriva regimului existent, statul proletar nu este prezentat ca o realizare stabilă și fixă a unui set de reguli care guvernează relațiile sociale deduse dintr-o cercetare idealistă a naturii omului și a societății. În timpul vieții sale, statul clasei muncitoare va evolua continuu până în momentul în care se va dizolva definitiv: natura organizării sociale, a asocierii umane, se va schimba radical în funcție de modificările tehnologiei și ale forțelor de producție, iar natura omului va fi la fel de supusă unor modificări profunde, îndepărtându-se continuu de fiara de povară și de sclavul ce era. Orice constituție codificată și permanentă care ar urma să fie proclamată după revoluția muncitorilor este o fantasmagorie, nu îşi are locul în programul comunist. Din punct de vedere tehnic, va fi convenabil să se adopte reguli scrise, care însă nu vor fi în niciun caz intangibile și vor păstra un caracter „instrumental” și temporar, lăsând la o parte toate ghiduşiile despre etica socială și dreptul natural.
c) După ce a cucerit și chiar zdrobit aparatul feudal de putere, clasa capitalistă victorioasă nu a ezitat să folosească forța statului pentru a reprima încercările de contrarevoluție și restaurație. Cu toate acestea, cele mai hotărâte măsuri teroriste au fost justificate ca fiind îndreptate nu împotriva dușmanilor de clasă ai capitalismului, ci împotriva trădătorilor poporului, naţiunii, ţării și societăţii civile, toate aceste concepte goale fiind identificate cu statul însuși și, de fapt, cu guvernul și partidul aflat la putere.
Proletariatul victorios, folosindu-și statul pentru a „zdrobi rezistența inevitabilă și disperată a burgheziei” (Lenin), va lovi în vechii conducători și în ultimii lor susținători de fiecare dată când aceștia se vor opune, într-o apărare logică a intereselor lor de clasă, măsurile menite să dezrădăcineze privilegiul economic. Aceste elemente sociale vor păstra o poziție distantă și pasivă față de aparatul de putere: ori de câte ori vor încerca să se elibereze de pasivitatea care le este impusă, forța materială le va subjuga. Ele nu vor împărtăși niciun „contract social”, nu vor avea nicio „datorie legală sau patriotică.” Precum veritabilii prizonieri sociali de război (așa cum erau de fapt foștii aristocrați și clerici pentru burghezia iacobină), ei nu vor avea nimic de trădat, deoarece nu li se va cere să depună niciun jurământ ridicol de credință.
d) Atractivitatea istorică a adunărilor populare și a reuniunilor democratice a disimulat cu greu faptul că, la nașterea sa, statul burghez a format organe armate și o forță de poliție pentru lupta internă și externă împotriva vechiului regim și a înlocuit rapid ghilotina cu spânzurătoarea. Acest aparat executiv a fost însărcinat cu datoria de a administra forța juridică atât la nivelul marii istorii, cât și împotriva încălcărilor izolate ale regulilor de însuşire și schimb, caracteristice economiei bazate pe proprietatea privată. Acesta a acționat într-un mod perfect natural împotriva primelor mișcări proletare care amenințau, chiar dacă numai instinctiv, forma burgheză de producție. Realitatea impunătoare a noului dualism social a fost ascunsă de jocul aparatului „legislativ”, care pretindea că este capabil să aducă participarea tuturor cetățenilor și a tuturor opiniilor diferitelor partide în stat și în gestionarea statului cu un echilibru perfect și într-o atmosferă de pace socială.
Statul proletar, ca dictatură de clasă făţişă, va elimina orice distincție între nivelul executiv și cel legislativ ale puterii, ambele fiind reunite în aceleași organe. Distincția dintre legislativ și executiv este, de fapt, caracteristică unui regim care ascunde și protejează dictatura unei clase sub o mantie exterioară care este multi-clasă și multipartid. „Comuna era un organism muncitoresc, nu parlamentar” (Marx).
e) Statul burghez în forma sa clasică – în coerență cu o ideologie individualistă pe care ficțiunea teoretică o extinde universal la toți cetățenii și care este reflectarea mentală a realității unei economii fondate pe monopolul proprietății private al unei clase – a refuzat să permită existența oricărui organism intermediar, altul decât adunările constituționale elective, între subiectul individual izolat și centrul juridic al statului. Cluburile și partidele politice care au fost necesare în timpul etapei insurecționale au fost tolerate de acesta în virtutea afirmării demagogice a gândirii libere și cu condiția ca acestea să existe ca simple grupări confesionale și agenții electorale. Într-o etapă ulterioară, realitatea represiunii de clasă a obligat statul să tolereze asocierea intereselor economice, sindicatele, de care se îndoiau că ar fi precum un „stat în interiorul statului”. În cele din urmă, sindicatele au devenit o formă de solidaritate de clasă adoptată de capitaliștii înșiși pentru propriile lor scopuri și interese de clasă. În plus, sub pretextul recunoașterii legale a sindicatelor, statul și-a asumat sarcina de a le absorbi și steriliza, privându-le astfel de orice autonomie, pentru a împiedica partidul revoluționar să le preia conducerea.
Sindicatele vor fi încă prezente în statul proletar atât timp cât vor mai exista angajatori sau cel puțin întreprinderi impersonale în care lucrătorii rămân salariați plătiți în bani. Funcția lor va fi de a proteja nivelul de trai al clasei muncitoare, acțiunea lor fiind paralelă în acest punct cu cea a partidului și a statului. Sindicatele care nu aparțin clasei muncitoare vor fi interzise. De fapt, în problema repartizării veniturilor între clasa muncitoare și clasele neproletare sau semi-proletare, situația muncitorului ar putea fi amenințată de alte considerente decât nevoile superioare ale luptei revoluționare generale împotriva capitalismului internațional. Dar această posibilitate, care va subzista mult timp, justifică rolul secundar al sindicatelor în raport cu partidul politic comunist, avangarda revoluționară internațională, care formează un tot unitar cu partidele care luptă în țările încă capitaliste și, ca atare, conduce statul proletar.
Statul proletar nu poate fi animat decât de un singur partid și ar fi lipsit de sens să cerem ca acest partid să organizeze în rândurile sale o majoritate statistică și să fie susținut de o astfel de majoritate în „alegeri populare” – această veche capcană burgheză. Una dintre posibilitățile istorice este existența unor partide politice compuse în aparență de proletari, dar în realitate influențate de tradiții contrarevoluționare sau de capitalismul străin. Această contradicție, cea mai periculoasă dintre toate, nu poate fi rezolvată prin recunoașterea unor drepturi formale și nici prin procesul de votare în cadrul unei „democrații de clasă” abstracte. Și aceasta va fi o criză care trebuie lichidată prin raporturi de forță. Nu există niciun artificiu statistic care să poată asigura o soluție revoluționară satisfăcătoare; aceasta va depinde exclusiv de gradul de soliditate și claritate atins de mișcarea comunistă revoluționară din întreaga lume. Cu un secol în urmă în Occident și cu cincizeci de ani în urmă în Imperiul Țarist, marxiștii au argumentat pe bună dreptate împotriva democraților simpli la minte că burghezii și proprietarii sunt o minoritate și, prin urmare, singurul guvern adevărat al majorității este guvernul clasei muncitoare. Dacă cuvântul democrație înseamnă puterea majorității, democrații ar trebui să fie de partea clasei noastre. Dar acest cuvânt, atât în sensul său literal („puterea poporului”), cât și în utilizarea murdară care se face din ce în ce mai mult, înseamnă „puterea aparține nu uneia, ci tuturor claselor”. Din acest motiv istoric, la fel cum respingem „democrația burgheză” și „democrația în general” (așa cum a făcut și Lenin), trebuie să excludem politic și teoretic, ca o contradicție în termeni, „democrația de clasă” și „democrația muncitorilor”.
Dictatura, susținută în mod deschis de către marxism, este necesară întrucât e imposibil să fie acceptată în unanimitate și, în plus, nu va avea naivitatea de a abdica din cauza lipsei unei majorități a voturilor, dacă un astfel de lucru ar putea fi constatat; atunci nu va risca să fie confundată cu o dictatură a oamenilor sau a grupurilor de oameni care preiau controlul guvernului și se substituie clasei muncitoare. Revoluția necesită o dictatură, deoarece ar fi ridicol să subordonăm revoluția unei acceptări de 100% sau unei majorități de 51%. Oriunde sunt afișate aceste cifre, înseamnă că revoluția a fost trădată.
În concluzie, partidul comunist va guverna singur și nu va renunța niciodată la putere fără o luptă fizică. Această declarație îndrăzneață de a nu ceda înșelăciunii cifrelor și de a nu se folosi de ele va ajuta la lupta împotriva degenerării revoluționare.
În stadiul superior al comunismului – un stadiu care nu cunoaște producția de mărfuri, nici banii, nici națiunile și care va asista, de asemenea, la moartea statului – sindicatele vor fi lipsite de „rațiunea lor de a fi”. Partidul ca organizație de luptă va fi necesar atâta timp cât rămășițele capitalismului vor supraviețui în lume. În plus, el poate avea întotdeauna sarcina de a fi depozitarul și propagatorul doctrinei sociale, care oferă o viziune generală asupra dezvoltării relațiilor dintre societatea umană și natura materială.