Communist Left 25-26

Președinte: Tovarășul Kolaroff.

Cuprins – Raport privind fascismul – tovarășul Bordiga.

Discuții despre raport. Ofensiva capitalistă.

Vorbitori: Bordiga, Smeral, Pullman, Urbans.

Ședința s-a deschis la ora 12.30.

Kolaroff: Ședința este acum deschisă. Îl invit pe tovarășul Bordiga să prezinte raportul privind problema fascismului.

Bordiga: Stimaţi tovarăşi, regret că condiţiile speciale în care se află legătura dintre delegaţia noastră şi partid nu ne permit să dispunem de toată literatura referitoare la această chestiune. Tovarășul nostru Togliatti a scris un raport pe această temă, dar nu am avut ocazia să-l văd. Nu a sosit încă, aș sfătui tovarășii care doresc să obțină informații exacte pe această temă să citească acest raport atunci când va sosi, pentru că de îndată ce va fi primit, va fi tradus și distribuit aici.

Cu toate acestea, aseară am putut obține informații suplimentare, deoarece emisarul special al partidului nostru a sosit la Moscova și mi-a furnizat informații mai detaliate cu privire la impresiile tovarășilor noștri din Italia în legătură cu ultimele evenimente fasciste, iar despre acestea mă voi ocupa în partea finală a raportului meu.

Voi aborda problema ridicată ieri de tovarășul Radek cu privire la atitudinea Partidului Comunist față de fascism.

Tovarășul nostru a criticat atitudinea partidului nostru cu privire la problema fascismului, care este problema politică dominantă în Italia. El a criticat punctul nostru de vedere – presupusul nostru punct de vedere – care se presupune că constă în dorința de a avea un partid mic și de a limita examinarea tuturor chestiunilor numai la aspectul organizării partidului și la importanța lor imediată, fără a merge mai departe în chestiunile mai ample aflate în discuție.

Voi încerca să fiu succint, din cauza limitei de timp, cu aceste câteva observații îmi voi începe raportul.

Originea mișcării fasciste

În ceea ce priveşte originea, ca să spunem aşa, imediată şi externă a mişcării fasciste, aceasta datează din anii 1914—15, adică din perioada de dinaintea intervenţiei Italiei în războiul mondial. Începuturile sale sunt tocmai grupurile care au susţinut această intervenţie şi care, din punct de vedere politic, erau formate din exponenţi ai unor tendinţe diferite. A existat un grup de dreapta cu Salandra, adică marii industriaşi interesaţi de război care, înainte de a cere intervenţia în favoarea Antantei, au pledat chiar pentru un război împotriva acesteia. Pe de altă parte, existau tendinţe ale burgheziei de stânga: radicalii italieni, adică democraţii de stânga şi republicanii, în mod tradiţional susţinători ai eliberării regiunilor Trento şi Trieste. În al treilea rând, existau unele elemente ale mişcării proletare: sindicaliştii revoluţionari şi anarhiştii. Din aceste grupuri făcea parte — este, desigur, un caz personal, dar de o importanţă deosebită — liderul aripii stângi a partidului socialist şi redactorul revistei Avanti!: Mussolini.

Se poate spune, în linii mari, că grupul intermediar nu a participat la mişcarea fascistă, menţinându-se în cadrul politicii burgheze tradiţionale. În mişcarea Fasci di Combattimento au rămas grupurile de extremă dreapta şi de extremă stânga: fostele elemente anarhiste, fostele elemente sindicaliste şi elementele sindicaliste revoluţionare. Aceste grupuri politice, care obţinuseră o mare victorie în mai 1915 prin impunerea războiului în ţară împotriva voinţei majorităţii ţării însăşi şi chiar a parlamentului, care nu a putut rezista loviturii de stat bruşte, şi-au văzut influenţa diminuată după încheierea războiului, lucru pe care îl constataseră deja în timpul conflictului. Ei prezentaseră războiul ca pe o întreprindere extrem de uşoară; când, însă, a devenit evident că războiul se prelungea, aceste grupuri şi-au pierdut complet popularitatea pe care, de altfel, nu o avuseseră niciodată, decât într-o mică măsură. Sfârşitul războiului a marcat, prin urmare, reducerea influenţei lor la un grad minim.

În timpul şi după perioada de mobilizare de la sfârşitul anului 1918, pe parcursul anului 1919 şi în prima jumătate a anului 1920, această tendinţă politică nu a avut nicio influenţă asupra nemulţumirii generale stârnite de consecinţele conflictului. Cu toate acestea, este uşor de stabilit legătura politică şi organică între această mişcare, pe atunci aparent aproape dispărută, şi puternica mişcare care se desfăşoară astăzi sub ochii noştri.

Fasci di Combattimento nu a încetat niciodată să existe. Liderul mişcării fasciste fusese întotdeauna Mussolini, iar organul său, Popolo d’Italia. La alegerile politice de la sfârşitul lui octombrie 1919, fasciştii au fost complet învinşi în Milano, unde era publicat ziarul lor şi unde îşi avea sediul liderul politic. Au obţinut un număr foarte mic de voturi, dar asta nu a însemnat că şi-au încetat activitatea.

Curentul socialist revoluţionar al proletariatului s-a întărit considerabil în perioada postbelică datorită entuziasmului revoluţionar care pusese stăpânire pe mase, dar nu a reuşit să exploateze această situaţie favorabilă şi a suferit o nouă subţiere, deoarece toţi factorii obiectivi şi psihologici favorabili întăririi unei organizaţii revoluţionare nu au găsit niciun partid capabil să ridice pe ei o organizaţie stabilă. Nu pretind că în Italia partidul socialist — aşa cum spunea tovarăşul Zinoviev în aceste zile — ar fi putut face revoluţia, dar ar fi trebuit cel puţin să reuşească să dea forţelor revoluţionare ale maselor muncitoare o organizaţie solidă. Cu toate acestea, nu a fost la înălţimea acestei sarcini. Prin urmare, a trebuit să asistăm la o scădere a popularităţii de care se bucura în Italia tendinţa socialistă, care s-a opus întotdeauna războiului.

În măsura în care, în criza vieţii sociale italiene, mişcarea socialistă făcea o greşeală după alta, mişcarea adversă — fascismul — a început să se întărească, reuşind să exploateze cu succes în special criza iminentă a situaţiei economice, a cărei influenţă a început să se facă simţită şi asupra organizaţiei sindicale a proletariatului. De altfel, în cel mai dificil moment al său, mişcarea fascistă a găsit sprijin în expediţia din Fiuman a lui D’Annunzio, o expediţie din care fascismul şi-a tras o anumită forţă morală şi în care, deşi mişcarea lui D’Annunzio şi fascismul erau două lucruri diferite, s-au născut şi organizarea şi forţa armată a acestuia.

Am vorbit despre atitudinea mişcării socialiste proletare: Internaţionala a criticat în mod repetat greşelile sale. Consecinţa acestor greşeli a fost o schimbare completă a stării de spirit a burgheziei şi a celorlalte clase. Proletariatul a fost dezorientat şi demoralizat. Starea sa de spirit, în timp ce victoria îi scăpa din mână, suferise o transformare profundă. Se poate spune că, în 1919 şi în prima jumătate a anului 1920, burghezia italiană se resemnase oarecum că va trebui să asiste la victoria revoluţiei. Clasa de mijloc şi mica burghezie avea tendinţa de a juca un rol pasiv nu în urma marii burghezii, ci în urma proletariatului care urma să obţină victoria. Această stare de spirit s-a schimbat radical. În loc să asistăm la victoria proletariatului, vedem cum burghezia se mobilizează în apărare. Atunci când clasa de mijloc şi-a dat seama că partidul socialist nu a fost capabil să se organizeze în aşa fel încât să obţină avantajul, şi-a exprimat nemulţumirea, şi-a pierdut treptat încrederea pe care o pusese în norocul proletariatului şi s-a întors de partea cealaltă. A fost momentul în care a început ofensiva capitalistă şi burgheză. Aceasta a exploatat în mod esenţial starea de spirit în care se afla clasa de mijloc. Datorită compoziţiei sale extrem de eterogene, fascismul a reprezentat soluţia la problema mobilizării claselor de mijloc pentru ofensiva capitalistă. Exemplul italian este un exemplu clasic de ofensivă a capitalului. Această ofensivă, aşa cum a spus ieri tovarăşul Radek de la această tribună, este un fenomen complex care trebuie studiat nu numai din punctul de vedere al scăderii salariilor sau al prelungirii timpului de lucru, ci şi pe terenul general al acţiunii politice şi militare a burgheziei împotriva clasei muncitoare.

În Italia am cunoscut, în perioada de dezvoltare a fascismului, toate formele fenomenale ale ofensivei capitaliste. Dacă vrem să considerăm ofensiva capitalistă în ansamblul ei, trebuie să examinăm situaţia în liniile ei generale, şi anume în domeniul industriei, pe de o parte, şi al agriculturii, pe de altă parte.

În industrie, ofensiva capitalistă exploatează în mod direct situaţia economică. Începe criza şi şomajul se afirmă. O parte din forţa de muncă trebuie să fie concediată, iar patronii au un meci bun, pentru că îi pot alunga din fabrici pe muncitorii care conduc sindicatele şi, în general, pe extremişti. Criza industrială le oferă patronilor punctul de plecare care le permite să ceară reducerea salariilor şi revizuirea concesiilor disciplinare şi morale pe care au fost nevoiţi să le facă anterior muncitorilor din întreprinderile lor. La începutul acestei crize, în Italia a luat naştere Confederaţia Generală a Industriei, organizaţia de clasă a întreprinzătorilor, care dirijează lupta şi supune acţiunea fiecărei ramuri industriale conducerii sale.

În marile oraşe, lupta clasei muncitoare nu poate începe cu folosirea imediată a violenţei. Muncitorii urbani constituie, în general, o masă considerabilă. Aceştia pot fi racolaţi relativ uşor şi pot oferi o rezistenţă serioasă la atac. Prin urmare, s-a preferat să se impună proletariatului lupte de natură în esenţă sindicală, ale căror rezultate au fost în general nefavorabile, deoarece criza economică se afla în starea sa cea mai acută, iar şomajul era în continuă creştere. Singura posibilitate de a susţine în mod victorios luptele economice care se desfăşurau în industrie ar fi constat în transferul activităţii din domeniul mişcării sindicale în domeniul revoluţionar, în dictatura unui adevărat partid politic comunist. Dar partidul socialist italian nu era un astfel de partid şi a fost incapabil, în momentul decisiv, să transfere acţiunea proletariatului italian în câmpul revoluţionar. Perioada marilor succese ale organizaţiei sindicale italiene în lupta pentru îmbunătăţirea condiţiilor de muncă a făcut loc unei noi perioade în care grevele au devenit greve defensive, iar sindicatele au suferit înfrângere după înfrângere.

Întrucât în Italia, în mişcarea revoluţionară, clasele agricole aveau o mare importanţă, în special salariaţii agricoli, dar şi acele pături care nu erau complet proletarizate, clasele conducătoare s-au văzut nevoite să folosească un mijloc de luptă împotriva influenţei pe care organizaţiile roşii o dobândiseră în mediul rural. Situaţia care s-a prezentat într-o mare parte a Italiei, chiar în cea mai importantă parte a acesteia din punct de vedere economic, şi anume valea Padului, seamănă cu un fel de dictatură locală a proletariatului sau cel puţin a salariaţilor din agricultură. În această zonă, până la sfârşitul anului 1920, Partidul Socialist a cucerit numeroase municipalităţi care practicau o politică fiscală locală îndreptată împotriva burgheziei mijlocii şi agrare. Acolo aveam sindicate înfloritoare, cooperative importante şi numeroase secţii ale Partidului Socialist. Şi, chiar şi acolo unde mişcarea se afla în mâinile reformiştilor, clasa muncitoare din mediul rural adopta o poziţie revoluţionară. Ea i-a obligat pe angajatori să plătească organizaţiei o anumită sumă de bani, ceea ce era într-un fel o garanţie a supunerii lor la contractele impuse în lupta sindicală. Acest lucru a dus la o situaţie în care burghezia agrară nu mai putea trăi la ţară şi a fost nevoită să se retragă la oraş.

Dar socialiştii italieni au făcut o serie de greşeli, în special în chestiunea împroprietăririi şi a tendinţei micilor chiriaşi, după război, de a cumpăra pământ pentru a deveni mici proprietari. Organizaţiile reformiste i-au forţat pe aceşti mici chiriaşi să rămână, ca să spunem aşa, captivii mişcării muncitorilor agricoli; în aceste condiţii, mişcarea fascistă a găsit un sprijin considerabil în rândul lor.

În agricultură nu a existat o criză legată de şomajul generalizat care să le permită proprietarilor de terenuri, pe tărâmul unor simple lupte sindicale, o contraofensivă victorioasă. Aici, prin urmare, fascismul a început să se dezvolte şi să aplice metoda violenţei fizice, a violenţei armate, sprijinindu-se pe clasa latifundiară şi exploatând nemulţumirea stârnită în straturile de mijloc ale clasei ţărăneşti de erorile de organizare ale Partidului Socialist şi ale organizaţiilor reformiste, precum şi exploatând situaţia generală, starea de spirit şi nemulţumirea tot mai mare a tuturor claselor mic-burgheze, a micilor comercianţi, a micilor proprietari de terenuri, a soldaţilor aflaţi în permisie şi a foştilor ofiţeri, care, după poziţia de care se bucuraseră în timpul războiului, se simţeau dezamăgiţi de situaţia în care au căzut. Toate aceste elemente au fost exploatate şi, prin organizarea şi încadrarea lor în formaţiuni militare, a putut începe mişcarea de distrugere a puterii organizaţiilor roşii în mediul rural.

Metoda pe care a folosit-o fascismul este foarte caracteristică; a reunit acele elemente demobilizate care nu-şi mai găseau locul în societate după război şi a folosit experienţa lor militară în avantajul său, începând să înfiinţeze formaţiunile sale militare nu în marile oraşe industriale, ci în acele oraşe pe care le putem considera drept capitale ale districtelor agricole italiene, cum ar fi Bologna şi Florenţa, şi bazându-se în acest scop pe autorităţile statului (după cum vom vedea din nou). Fasciştii dispun de arme şi mijloace de transport, se bucură de imunitate în faţa legii şi se bucură de avantajele acestei situaţii favorabile chiar şi acolo unde nu au atins încă numărul duşmanilor lor revoluţionari.

Ei organizează mai întâi aşa-numitele „expediţii punitive“, procedând în felul următor: invadează un teritoriu restrâns, distrug sediile organizaţiilor proletare, forţează consiliile municipale să demisioneze, îi rănesc şi, dacă este necesar, îi ucid pe liderii opoziţiei sau, în cel mai bun caz, îi forţează să emigreze. Muncitorii din aceste localităţi sunt incapabili să reziste acestor trupe înarmate, susţinute de poliţie şi adunate în toate părţile ţării. Grupurile fasciste locale, care înainte nu îndrăzneau să se confrunte cu forţele proletare la nivel local, reuşesc să câştige avantajul, deoarece ţăranii şi muncitorii sunt terorizaţi şi ştiu că, dacă îndrăznesc să întreprindă vreo acţiune împotriva acestor grupuri, fasciştii ar putea repeta expediţiile lor în forţe şi mai mari şi mai irezistibile.

Iată cum fascismul câştigă o poziţie dominantă în politica italiană şi îşi continuă marşul, ca să spunem aşa, teritorial, conform unui plan care poate fi urmărit foarte bine pe o hartă. Punctul său de plecare este Bologna, unde fusese instalată o administraţie socialistă în septembrie şi octombrie 1920 şi unde a avut loc o mare mobilizare a forţelor combatante roşii. Au loc incidente; şedinţele sunt perturbate de provocări venite din exterior; în băncile minorităţii burgheze, poate cu ajutorul unor agenţi provocatori, se trag focuri de armă. Aceste evenimente duc la prima mare lovitură de stat fascistă. Reacţiunea dezlănţuită trece la distrugeri şi incendieri, precum şi la acte de violenţă împotriva liderilor proletari. Cu ajutorul puterii de stat, fasciştii cuceresc oraşul. Odată cu aceste evenimente — istoricul 21 noiembrie — începe teroarea, iar de atunci încolo consiliul municipal din Bologna nu mai reuşeşte să recâştige puterea.

Pornind de la Bologna, fascismul a urmat un traseu pe care nu îl putem descrie în detaliu aici; ne vom limita să spunem că a luat două direcţii geografice: pe de o parte, spre triunghiul industrial nord-vestic (Milano, Torino şi Genova), pe de altă parte, spre Toscana şi centrul Italiei, pentru a încercui şi ameninţa capitala. Încă de la început a fost clar că în sudul Italiei, din aceleaşi motive care au făcut imposibilă naşterea unei mişcări socialiste puternice acolo, nu putea apărea o mişcare fascistă. Fascismul reprezintă atât de puţin o mişcare a părţii înapoiate a burgheziei, încât a apărut pentru prima dată nu în sudul Italiei, ci tocmai acolo unde mişcarea proletară era cea mai dezvoltată şi unde lupta de clasă se manifestase în cele mai clare forme.

Cum să explicăm, pe baza acestor date, mişcarea fascistă? Este o mişcare pur agrară? Acesta este ultimul lucru la care ne-am referit atunci când am spus că mişcarea s-a născut preponderent în mediul rural; nu putem considera fascismul ca fiind mişcarea independentă a unei singure secţiuni a burgheziei, ca fiind organizarea intereselor agrare în antiteză cu cele ale capitalismului industrial. Mai mult, fascismul şi-a creat organizaţia atât politic, cât şi militar, chiar şi în acele provincii în care şi-a limitat acţiunea la mediul rural, în marile oraşe.

Am văzut că la Cameră, când fascismul a obţinut o fracţiune parlamentară la alegerile din 1921, s-a format un partid agrar independent de el. În cursul evenimentelor ulterioare, am văzut cum întreprinzătorii industriali au sprijinit mişcarea fascistă. Decisivă pentru noua situaţie a fost o declaraţie a Confederaţiei Generale a Industriei, chiar în ultima perioadă, care s-a pronunţat în favoarea desemnării lui Mussolini pentru a forma noul cabinet. Dar un fenomen şi mai interesant, din acest punct de vedere, este cel al mişcării sindicale fasciste. După cum am menţionat deja, fasciştii au profitat de faptul că socialiştii nu au avut niciodată o politică agrară proprie şi că anumite elemente din mediul rural, care nu aparţineau direct proletariatului, aveau interese divergente faţă de cele reprezentate de socialişti. Fascismul, deşi a folosit şi a fost nevoit să folosească toate mijloacele celei mai sălbatice şi brutale violenţe, a reuşit să combine aceste mijloace cu utilizarea celei mai cinice demagogii şi să creeze organizaţii de clasă cu ţăranii şi chiar cu lucrătorii agricoli. Într-un anumit sens, el a luat poziţie chiar împotriva proprietarilor funciari. Au existat exemple de lupte sindicale conduse de fascişti, care au arătat o mare asemănare cu metodele urmate anterior de organizaţiile roşii. Nu putem în niciun caz să considerăm această mişcare, care creează o organizaţie sindicală prin constrângere şi teroare, ca fiind o formă de luptă împotriva patronilor, dar, pe de altă parte, nu trebuie să concluzionăm că ea reprezintă o mişcare a întreprinzătorilor agricoli în sensul propriu.

Realitatea este că mişcarea fascistă este o mare mişcare unitară a clasei dominante, capabilă să pună în slujba sa, folosind şi exploatând, toate mijloacele, toate interesele parţiale şi locale ale grupurilor de patroni agricoli şi industriali.

Proletariatul nu a fost capabil să se unească într-o organizaţie unitară pentru a lupta pentru cucerirea puterii şi a sacrifica în acest scop interesele imediate ale grupurilor şi micilor grupuri; el nu a fost capabil să rezolve această problemă la momentul favorabil. Burghezia italiană a profitat de această împrejurare pentru a face propria încercare. Clasa conducătoare şi-a creat o organizaţie pentru a apăra puterea care se afla în mâinile sale şi a urmat în aceasta un plan unificat de ofensivă antiproletară, capitalistă.

Fascismul a creat o organizaţie sindicală. În ce sens? Poate pentru a conduce lupta de clasă? Niciodată! Fascismul a creat o mişcare sindicală sub cuvântul de ordine: toate interesele economice au dreptul de a forma un sindicat; pot apărea sindicate ale muncitorilor, ţăranilor, comercianţilor, capitaliştilor, marilor proprietari de terenuri etc.; toţi se pot organiza pe acelaşi principiu: acţiunea sindicală a tuturor organizaţiilor trebuie însă să fie subordonată interesului naţional, producţiei naţionale, gloriei naţionale etc. Aici este vorba de colaborare între clase, nu de luptă de clasă. Toate interesele trebuie să se contopească într-o unitate naţională autoproclamată. Ştim ce înseamnă această unitate naţională: conservarea contrarevoluţionară a statului burghez şi a instituţiilor sale.

Geneza fascismului trebuie, în opinia noastră, atribuită unor trei factori principali: statul, marea burghezie şi clasele de mijloc. Primul dintre aceşti factori este statul. În Italia, aparatul de stat a jucat un rol important în fondarea fascismului. Rapoartele despre crizele succesive ale guvernului burghez au dat naştere ideii că burghezia avea un aparat de stat atât de instabil încât o simplă lovitură de stat era suficientă pentru a-l dărâma. Acest lucru nu este deloc aşa. Burghezia a fost capabilă să îşi construiască organizaţia fascistă tocmai în măsura în care aparatul său de stat a devenit mai puternic.

În perioada imediat postbelică, aparatul de stat a trecut într-adevăr printr-o criză, a cărei cauză manifestă a fost demobilizarea; toate elementele care până atunci participaseră la război au fost aruncate brusc pe piaţa muncii, iar în acest moment critic, aparatul de stat care, până atunci, se ocupase de procurarea a tot felul de mijloace auxiliare împotriva inamicului extern, a trebuit să se transforme într-un aparat de apărare a puterii împotriva revoluţiei interne. Aceasta a fost o problemă gigantică pentru burghezie. Ea nu o putea rezolva nici tehnic, nici militar, printr-o luptă deschisă împotriva proletariatului; trebuia să o rezolve politic. În această perioadă s-au născut primele guverne de stânga de după război; în această perioadă a venit la putere curentul politic al lui Nitti şi Giolitti.

Tocmai această politică a fost cea care a permis fascismului să îşi asigure victoria ulterioară. La început a fost necesar să se facă concesii proletariatului; în momentul în care aparatul de stat trebuia consolidat, fascismul a apărut pe scenă; este pură demagogie atunci când critică guvernele de stânga postbelice şi le acuză de laşitate faţă de revoluţionari. În realitate, fasciştii datorează posibilitatea victoriei lor concesiilor politicii democratice a primelor ministere postbelice. Nitti şi Giolitti au făcut concesii faţă de clasa muncitoare. Unele dintre cererile Partidului Socialist — demobilizare, regim politic, amnistie pentru dezertori — au fost îndeplinite. Aceste diverse concesii aveau ca scop să câştige timp pentru reconstrucţia aparatului de stat pe o bază mai solidă. Nitti a fost cel care a creat Guardia Regia, o organizaţie care nu era de natură strict poliţienească, dar care, cu toate acestea, nu era deloc nouă din punct de vedere militar. Una dintre marile greşeli ale reformiştilor a fost aceea că nu au considerat că aceasta este o problemă fundamentală, pe care ar fi putut să o abordeze chiar şi din punct de vedere constituţional, protestând împotriva creării de către stat a unei a doua armate. Socialiştii nu au înţeles importanţa problemei şi au văzut în Nitti un om cu care ar fi putut colabora într-un guvern de stânga. O altă demonstraţie a incapacităţii acestui partid de a înţelege procesul vieţii politice italiene.

Giolitti a completat munca lui Nitti. În timpul mandatului său de ministru de război, Bonomi a sprijinit primele încercări de fascism, punând la dispoziţia mişcării în formare ofiţeri demobilizaţi, care, chiar şi după ce se întorceau la viaţa civilă, continuau să primească cea mai mare parte a salariului. Aparatul de stat a fost pus la dispoziţia fasciştilor într-o măsură foarte mare şi le-a furnizat tot materialul necesar pentru crearea unei armate.

În momentul ocupării fabricilor, ministerul Giolitti a înţeles foarte bine că proletariatul înarmat a cucerit fabricile şi că proletariatul agrar, în elanul său revoluţionar, era pe cale să cucerească pământul, dar că ar fi fost o greşeală imensă să accepte lupta înainte de a fi pusă la punct organizarea forţelor contrarevoluţionare. În pregătirea forţelor reacţionare destinate într-o zi să zdrobească mişcarea muncitorească, guvernul poate exploata manevra liderilor trădători ai Confederaţiei Generale a Muncii, care pe atunci erau membri ai Partidului Socialist.

Prin acordarea legii privind controlul muncitorilor, care nu a fost niciodată pusă în aplicare, ba chiar nici măcar nu a fost votată, guvernul a reuşit, în acea situaţie critică, să salveze statul burghez.

Proletariatul a preluat controlul asupra atelierelor şi a pământului, dar Partidul Socialist a dovedit încă o dată că era incapabil să rezolve problema unităţii de acţiune a clasei muncitoare industriale şi agricole. Această greşeală va permite într-o bună zi burgheziei să realizeze unitatea contrarevoluţionară, iar această unitate o va pune în situaţia de a-i învinge pe muncitorii din fabrici, pe de o parte, şi pe cei din mediul rural, pe de altă parte. După cum putem vedea, statul a jucat un rol extrem de important în geneza mişcării fasciste.

După miniştrii Nitti, Giolitti şi Bonomi a urmat guvernul Facta. Acesta a servit la mascarea libertăţii totale de acţiune a fascismului în avansarea sa teritorială. În momentul grevei din august 1922, au izbucnit lupte serioase între fascişti şi muncitori (primii fiind susţinuţi în mod deschis de guvern). Putem cita exemplul oraşului Bari, unde o săptămână întreagă de ciocniri nu a fost suficientă pentru a-i învinge pe muncitorii care se baricadaseră în casele lor din oraşul vechi şi se apărau cu armele în mână, în ciuda desfăşurării complete a forţelor fasciste. Fasciştii au fost nevoiţi să se retragă, lăsând mulţi dintre ai lor pe teren. Şi ce a făcut guvernul Facta? Noaptea, a pus mii de soldaţi, sute de carabinieri şi gărzi regale să înconjoare oraşul vechi şi a ordonat asediul. Din port, o torpilă a bombardat casele; mitralierele, tancurile şi puştile au intrat în acţiune. Muncitorii, prinşi în somn, au fost înfrânţi, Camera Muncii ocupată. Exact în acest fel a acţionat statul peste tot. Oriunde s-a văzut că fascismul trebuia să se retragă în faţa muncitorilor, puterea de stat a intervenit trăgând în muncitorii care se apărau, arestând şi condamnând muncitorii a căror singură crimă a fost aceea de a se apăra, în timp ce fasciştii, care au comis fără îndoială infracţiuni de drept comun, au fost achitaţi în mod sistematic.

Prin urmare, primul factor este statul. Al doilea este, după cum s-a menţionat deja, marea burghezie. Capitaliştii din industrie, bănci, comerţ şi marii proprietari funciari au un interes natural în înfiinţarea unei organizaţii de luptă care să le susţină ofensiva împotriva muncitorilor.

Dar cel de-al treilea factor joacă un rol nu mai puţin important în geneza puterii fasciste. Pentru a crea o organizaţie reacţionară ilegală alături de stat, a fost necesar să se înroleze şi alte elemente decât cele pe care clasa conducătoare le putea furniza din rândurile sale. Acest lucru a fost realizat apelând la acele straturi ale clasei de mijloc pe care le-am menţionat deja şi atrăgându-le cu apărarea intereselor lor. Aceasta este ceea ce a încercat să facă fascismul şi, trebuie să recunoaştem, a reuşit. Şi-a atras partizanii din straturile cele mai apropiate de proletariat, cum ar fi cei nemulţumiţi de război, din toţi micii burghezi, semi-burghezi, negustori şi comercianţi şi, mai ales, din elementele intelectuale ale tineretului burghez care, alăturându-se fascismului, au găsit energia de a se răscumpăra din punct de vedere moral şi au îmbrăcat toga luptei împotriva mişcării proletare şi au sfârşit prin a ajunge la cel mai exaltat patriotism şi imperialism. Aceste elemente au adus fascismului un număr considerabil de adepţi şi i-au permis să se organizeze militar.

Aceştia sunt cei trei factori care au permis adversarilor noştri să se opună unei mişcări care nu are egal în cruzime şi brutalitate, dar care, trebuie recunoscut, are o organizaţie solidă şi lideri de mare capacitate politică. Partidul Socialist nu a reuşit niciodată să înţeleagă semnificaţia şi importanţa fascismului incipient. Avanti! nu a înţeles niciodată nimic din ceea ce pregătea burghezia exploatând erorile flagrante ale liderilor muncitorilor. Nici măcar nu a vrut să-l menţioneze vreodată pe Mussolini, de teamă ca nu cumva, punându-l prea mult în evidenţă, să-i facă publicitate!

După cum se vede, fascismul nu reprezintă o nouă doctrină politică, dar dispune de o mare organizaţie politică şi militară şi de o presă importantă, dirijată cu multă pricepere jurnalistică şi eclectism. Nu are idei, nu are programe, dar acum că a preluat cârma statului şi se confruntă cu probleme concrete, este obligat să se consacre organizării economiei italiene. Iar în trecerea de la activitatea sa negativă la cea pozitivă, în ciuda tuturor abilităţilor sale organizatorice, îşi va arăta slăbiciunile.

Programa Fascistă

După ce ne-am ocupat de factorii istorici şi de realitatea socială din care a luat naştere fascismul, trebuie să ne îndreptăm atenţia asupra ideologiei pe care a acceptat-o şi asupra programului cu ajutorul căruia şi-a asigurat elementele.

Critica noastră ne conduce la concluzia că, în ceea ce priveşte ideologia şi programul tradiţional al politicii burgheze, fascismul nu a adus nimic nou. Superioritatea şi caracteristica sa distinctivă constau în întregime în organizarea, disciplina şi ierarhia sa. În afară de aceste aspecte militare excepţionale, nu-i rămâne decât o situaţie plină de dificultăţi cu care nu este capabil să se acomodeze: criza economică, care va reînnoi întotdeauna motivele de renaştere revoluţionară, în timp ce fascismul nu va fi în măsură să reorganizeze aparatul social burghez. Fascismul, care nu va fi niciodată capabil să depăşească anarhia economică a sistemului capitalist, are o altă sarcină istorică, pe care o putem defini ca fiind lupta împotriva anarhiei politice, împotriva anarhiei organizării clasei burgheze ca partid politic. Straturile clasei dominante italiene au format în mod tradiţional grupări politice şi parlamentare care nu se bazau pe partide ferm organizate şi care se luptau între ele, ducând, în interesele lor particulare şi locale, o luptă competitivă care, sub conducerea unor politicieni profesionişti, a provocat tot felul de manevre pe coridoarele parlamentului. Ofensiva contrarevoluţionară a impus necesitatea de a uni forţele clasei dominante în lupta socială şi în politica guvernamentală. Fascismul este realizarea acestei necesităţi. Plasându-se deasupra tuturor partidelor burgheze tradiţionale, fascismul le deposedează treptat de conţinut, le înlocuieşte în activitatea lor şi, graţie greşelilor şi eşecurilor mişcării proletare, reuşeşte să exploateze puterea politică şi materialul uman al claselor de mijloc în vederea atingerii scopurilor sale. Dar nu va reuşi niciodată să îşi dea o ideologie concretă şi un program de reforme sociale şi administrative care să depăşească limitele politicii burgheze tradiţionale, care a dat deja faliment de o mie de ori.

Partea critică a autointitulatei doctrine fasciste are o valoare scăzută. Ea îşi dă o faţadă antisocialistă şi, în acelaşi timp, antidemocratică. În ceea ce priveşte antisocialismul, este clar că fascismul este o mişcare a forţelor antiproletare şi este firesc ca el să se declare împotriva tuturor forţelor economice socialiste sau semisocialiste, fără a putea oferi nimic nou pentru a susţine sistemul proprietăţii private, dacă nu se mulţumeşte cu banalul loc comun al eşecului comunismului în Rusia. În ceea ce priveşte democraţia, aceasta ar trebui să cedeze locul unui stat fascist, deoarece nu a reuşit să combată tendinţele revoluţionare şi antisociale. Dar aceasta nu este decât o frază goală.

Fascismul nu este o tendinţă a dreptei burgheze, care se sprijină pe aristocraţie, pe cler, pe înalţii funcţionari civili şi militari şi care urmăreşte să înlocuiască democraţia guvernului burghez şi monarhia constituţională cu o monarhie despotică. Fascismul întruchipează lupta contrarevoluţionară a tuturor elementelor burgheze unite; prin urmare, nu este deloc necesar şi indispensabil ca el să înlocuiască instituţiile democratice. Din punctul nostru de vedere marxist, această împrejurare nu trebuie privită ca fiind paradoxală, deoarece ştim că sistemul democratic reprezintă doar o sinteză de garanţii mincinoase, în spatele cărora se ascunde adevărata luptă a clasei conducătoare împotriva proletariatului.

Fascismul combină atât violenţa reacţionară, cât şi viclenia demagogică; la urma urmei, stânga burgheză a ştiut întotdeauna cum să înşele proletariatul şi să sublinieze superioritatea marilor interese capitaliste asupra tuturor revendicărilor sociale şi politice ale claselor de mijloc. Atunci când fasciştii trec de la o autointitulată critică a democraţiei burgheze la formularea unei doctrine pozitive, predicând un patriotism exagerat şi bolborosind despre o misiune istorică a poporului, ei vociferează despre un mit istoric care nu are nicio bază în lumina unei critici sociale adevărate, care pune în evidenţă acea ţară a victoriilor false numită Italia. În ceea ce priveşte influenţa asupra maselor, avem în faţa noastră o imitaţie a atitudinii clasice a democraţiei burgheze: atunci când afirmă că toate interesele trebuie să se subordoneze interesului naţional superior, înseamnă că în principiu susţine o colaborare a tuturor claselor, în timp ce în practică susţine doar instituţiile burgheze conservatoare împotriva încercărilor de emancipare revoluţionară ale proletariatului. Democraţia liberală a făcut întotdeauna acelaşi lucru.

Noutatea fascismului constă în organizarea partidului burghez aflat la guvernare. Evenimentele politice din parlamentul italian au stârnit impresia că aparatul de stat burghez a intrat într-o asemenea criză încât nu mai avea nevoie decât de un impuls extern pentru a-l doborî. În realitate, a fost doar o criză a metodelor burgheze de guvernare, născută din neputinţa grupurilor şi liderilor tradiţionali ai politicii italiene, care nu au reuşit să conducă lupta împotriva revoluţionarilor în timpul unei crize acute. Fascismul a creat un organism capabil să îşi asume rolul de şef al maşinăriei de stat. Dar, atunci când fasciştii, alături de lupta lor practică împotriva proletarilor, au prezentat un program pozitiv şi concret de organizare socială şi de administrare a statului, s-au limitat practic la repetarea tezelor banale ale democraţiei şi social-democraţiei: nu au creat niciodată un sistem organic propriu de propuneri şi proiecte. De exemplu, ei au susţinut întotdeauna că programul fascist conţinea o limitare a aparatului birocratic care, începând cu reducerea numărului de ministere, urma să se extindă apoi la toate domeniile administraţiei. Dar, deşi este adevărat că Mussolini a renunţat la trăsura specială a prim-miniştrilor, în schimb a mărit numărul de miniştri şi subsecretari pentru a-şi putea instala pretorienii.

Exact în acelaşi mod, după mai multe gesturi republicane sau misterioase în faţa problemei: „monarhie sau republică?“, fascismul s-a decis pentru un monarhism loial şi, după multe vociferări despre corupţia parlamentară, a reluat în totalitate practica parlamentarismului.

În sfârşit, fascismul a arătat atât de puţină înclinaţie de a-şi însuşi tendinţele reacţiunii pure, încât a lăsat cel mai mult joc trade-unionismului. La congresul de la Roma din 1921, unde fascismul a făcut încercări aproape bufoniale de a-şi stabili doctrina, s-a încercat, de asemenea, să se caracterizeze sindicalismul fascist prin predominanţa în sânul său a mişcării muncitoreşti intelectuale. Dar această direcţie teoretică autointitulată a fost demult dezminţită de realitatea crudă. Fascismul, care şi-a fondat organizaţiile sindicale cu forţa şi pentru că întreprinzătorii i-au acordat monopolul asupra problemelor de muncă pentru a desfiinţa organizaţiile roşii, nu a reuşit însă să se extindă nici măcar la acele categorii în care specializarea tehnică a muncii este mai mare şi nu a obţinut succese decât în rândul muncitorilor agricoli şi în câteva categorii calificate de muncitori urbani, de exemplu docherii, fără a reuşi însă să cucerească partea cea mai evoluată şi mai inteligentă a proletariatului. De asemenea, nu a dat un nou impuls mişcării angajaţilor şi meseriaşilor în domeniul sindical. Sindicalismul fascist nu se bazează pe nicio doctrină serioasă. Ideologia şi programul fascismului conţin un amestec obscur de idei şi revendicări burgheze şi mic-burgheze, iar folosirea sistematică a violenţei împotriva proletariatului nu îl împiedică în niciun fel să se folosească de sursele social-democrate ale oportunismului. Acest lucru este demonstrat de poziţia reformiştilor italieni, a căror politică a părut pentru o vreme dominată de principii antifasciste şi de iluzia de a putea forma un guvern de coaliţie burghezo-proletară împotriva fasciştilor, iar acum se aliniază cu fasciştii victorioşi. Această apropiere nu este deloc paradoxală; ea a decurs dintr-o serie de circumstanţe şi multe lucruri permiteau să fie prevăzută: printre altele, mişcarea lui D’Annunzio, care, pe de o parte, era legată de fascism, iar pe de altă parte încerca să se apropie de organizaţiile proletare pe baza unui program, provenit din constituţia fiumană, care pretindea să se sprijine pe fundamente proletare sau chiar socialiste.

Evenimente recente

Ar trebui să mai menţionez câteva puncte pe care le consider foarte importante pentru înţelegerea fenomenului fascist; dar nu am timp. Alţi tovarăşi italieni vor putea, în cadrul discuţiilor, să-mi completeze discursul. Am omis în mod deliberat latura sentimentală a problemei şi suferinţele pe care au trebuit să le îndure muncitorii şi comuniştii italieni, deoarece nu am considerat că acesta era punctul esenţial.

Trebuie să vorbesc acum despre ultimele evenimente din Italia, despre care congresul aşteaptă informaţii precise.

Delegaţia noastră a părăsit Italia înainte de ultimele evenimente şi până de curând a fost prost informată despre acestea. Aseară, însă, a sosit un delegat al C.C. al nostru şi ne-a făcut o imagine a evenimentelor, a cărei exactitate o pot garanta în faţa dumneavoastră. Voi repeta ştirile care ne-au fost date.

După cum v-am mai spus, guvernul Facta a dat frâu liber fasciştilor în aplicarea politicii lor. Voi da doar un singur exemplu. Faptul că în ministerele care s-au succedat, Partidul Popular Italian, romano-catolic, s-a bucurat de o puternică reprezentare, nu i-a împiedicat pe fascişti să-şi continue lupta împotriva organizaţiilor, membrilor şi instituţiilor acestui partid. Guvernul existent nu era altceva decât un guvern din umbră, a cărui unică activitate consta în susţinerea ofensivei fasciste în direcţia puterii, ofensivă pe care am numit-o pur teritorială şi geografică. De fapt, guvernul pregătea terenul pentru lovitura de stat fascistă. Între timp, situaţia s-a precipitat. S-a deschis o nouă criză ministerială. A fost cerută demisia lui Facta. Ultimele alegeri dăduseră parlamentului o astfel de componenţă încât era imposibil să se asigure o majoritate stabilă în cadrul vechilor sisteme tradiţionale de partide burgheze. În Italia se spunea frecvent că „puternicul partid liberal“ era la putere. În realitate, acesta nu era un partid în adevăratul sens al cuvântului; nu avusese niciodată o organizaţie demnă de acest nume, constituind nimic mai mult decât un amestec de clişee personale ale politicienilor din nord sau din sud şi de consorţii de burghezi, industriali sau agrarieni, manevrate de politicieni profesionişti. Aceşti parlamentari formau nucleul oricărei combinaţii parlamentare.

Dar pentru fascism, dacă nu voia să cadă pradă unei crize interne grave, venise timpul să schimbe această situaţie. Era în joc şi o chestiune organizatorică. Necesităţile mişcării fasciste trebuiau să fie satisfăcute şi cheltuielile de organizare trebuiau să fie plătite. Aceste mijloace materiale au fost anticipate în mare măsură de clasele conducătoare şi, se pare, şi de guvernele străine. Franţa a finanţat grupul Mussolini. În cadrul unei reuniuni secrete a guvernului francez, a fost discutat un bilanţ care includea sumele mari furnizate lui Mussolini în 1915. Acestea şi alte documente au fost văzute de Partidul Socialist, dar nu au fost luate măsuri, deoarece îl considerau pe Mussolini un om terminat. Pe de altă parte, guvernul italian a facilitat întotdeauna sarcina fasciştilor, care, de exemplu, au putut folosi gratuit reţeaua feroviară pentru bande întregi. Dar, având în vedere cheltuielile enorme ale mişcării fasciste, dacă aceasta nu ar fi decis să preia direct puterea, ar fi fost aruncată într-o situaţie foarte dificilă. Nu putea să aştepte noi alegeri, chiar dacă succesul său era un deznodământ inevitabil.

Fasciştii dispun deja de o organizaţie politică puternică. Ei numără deja 300.000 de oameni; de fapt, ei pretind că sunt mai mulţi. Ei ar fi putut câştiga chiar şi numai prin mijloace democratice. Dar trebuia să se facă repede; şi repede s-a făcut. La 24 octombrie, Consiliul Naţional Fascist s-a reunit la Napoli. Astăzi se spune că acest eveniment, căruia toată presa burgheză i-a dat publicităţii, a fost doar o manevră pentru a distrage atenţia de la lovitura de stat. La un moment dat, membrilor congresului li s-a spus: să închidem dezbaterile, avem lucruri mai bune de făcut; fiecare să se întoarcă la locul lui. A început o mobilizare fascistă. Era 26 octombrie. În capitală domnea încă un calm total. Facta declarase că nu va demisiona fără să convoace mai întâi cabinetul încă o dată, conform procedurii normale. Dar, în ciuda acestei declaraţii, el şi-a prezentat demisia regelui. Au început negocierile pentru un nou minister. Fasciştii au mărşăluit spre Roma, centrul activităţii lor (erau deosebit de activi în centrul Italiei, în special în Toscana). Au fost lăsaţi în voia sorţii.

Încredinţat cu sarcina de a forma guvernul, Salandra a renunţat la ea din cauza atitudinii fasciştilor. Este probabil că, dacă nu ar fi fost mulţumiţi de numirea lui Mussolini, fasciştii s-ar fi comportat ca nişte bandiţi chiar şi împotriva voinţei liderilor lor şi ar fi jefuit şi distrus totul în oraşe şi la ţară. Opinia publică a început să dea semne de nelinişte. Guvernul Facta a declarat: „Proclamăm starea de asediu“. Aceasta a fost într-adevăr proclamată şi, timp de o zi întreagă, opinia publică s-a aşteptat la o confruntare între puterea de stat şi forţele fasciste. Tovarăşii noştri au rămas extrem de sceptici în această privinţă. Şi, de fapt, fasciştii nu au întâmpinat nicio rezistenţă serioasă pe tot parcursul călătoriei lor. Totuşi, în armată existau câteva cercuri antifasciste; soldaţii erau gata să lupte împotriva lor. Dar ofiţerii erau în majoritate pro-fascişti.

Regele a refuzat să semneze starea de asediu. Acest lucru însemna să accepte condiţiile fasciştilor care, în Popolo d’Italia, scriau: „Este suficient să-l însărcineze pe Mussolini să formeze un nou guvern şi se va fi găsit o soluţie legală; dacă nu, vom mărşălui asupra Romei şi o vom cuceri“.

La câteva ore după ridicarea stării de asediu, s-a aflat că Mussolini pleca la Roma. O apărare militară fusese deja pregătită, trupele fuseseră adunate; dar acordurile erau acum încheiate, iar pe 31 octombrie fasciştii au intrat în capitală fără nici un foc de armă.

Mussolini a format noul guvern, a cărui componenţă este cunoscută. Partidul fascist, care nu avea mai mult de 35 de locuri în parlament, a obţinut o majoritate absolută în guvern. Pentru el însuşi, Mussolini a luat nu numai preşedinţia, ci şi portofoliile de la Interne şi de la Externe. Fasciştii au fost instalaţi în celelalte ministere importante. Cu toate acestea, întrucât nu se produsese o ruptură completă cu partidele tradiţionale, în guvern se aflau şi doi reprezentanţi ai social-democraţiei, adică ai stângii burgheze, precum şi liberali de dreapta şi un giolittian. Reprezentanţii curentului monarhist erau generalul Diaz la ministerul de război şi amiralul Thaon de Revel la ministerul marinei. Partidul Popular, care avea o pondere puternică în Cameră, era gata să facă un compromis cu Mussolini. Sub pretextul că organele oficiale ale partidului nu se puteau reuni la Roma, responsabilitatea acceptării propunerilor lui Mussolini a fost lăsată în seama unei reuniuni neoficiale a câtorva parlamentari. Cu toate acestea, a fost posibil să se obţină anumite concesii din partea lui Mussolini, iar presa Partidului Popular a putut declara că noul guvern nu a schimbat prea mult în ceea ce priveşte reprezentarea electorală a poporului.

Compromisul s-a extins până la social-democraţi, iar pentru un moment s-a părut că reformistul Baldesi va participa la guvern. Mussolini a avut şiretenia de a-l pune să fie sondat de unul dintre locotenenţii săi; după ce Baldesi s-a declarat fericit să accepte postul, Mussolini a făcut cunoscut că pasul fusese făcut de unul dintre prietenii săi pe răspunderea sa personală, iar Baldesi nu a intrat în noul cabinet. Mussolini nu a primit în guvern niciun reprezentant al reformistului CGL, deoarece elementele de dreapta din cabinetul său se opuneau. Dar el rămâne de părere că o reprezentare a acestei organizaţii în „marea sa coaliţie naţională“ este necesară, acum că aceasta a devenit independentă de orice partid politic revoluţionar.

În aceste evenimente, vedem un compromis între clişeele politice tradiţionale şi diferitele straturi ale clasei dominante, industriaşi, bancheri şi proprietari de terenuri, care sunt cu toţii înclinaţi către noul regim instaurat de o mişcare care şi-a asigurat sprijinul micii burghezii.

În opinia noastră, fascismul este un mijloc de consolidare a puterii prin toate mijloacele de care dispune clasa conducătoare, nu fără a pune în practică lecţiile primei revoluţii proletare victorioase, revoluţia rusă. Confruntat cu o criză economică gravă, statul nu mai este suficient pentru a menţine puterea. Este nevoie de un partid unitar, o organizaţie contrarevoluţionară centralizată. Datorită legăturilor sale cu întreaga clasă burgheză, partidul fascist este, într-un fel, ceea ce este partidul comunist în Rusia, datorită legăturilor sale cu proletariatul, adică un organ bine organizat şi disciplinat de conducere şi control al întregului aparat de stat. În Italia, partidul fascist a ocupat aproape toate posturile importante din aparatul de stat: este organul de conducere burghez al statului în perioada de prăbuşire a imperialismului. Aceasta este, în opinia mea, o explicaţie istorică suficientă a fascismului şi a evenimentelor recente din Italia.

Primele măsuri ale noului guvern arată că acesta nu intenţionează să schimbe bazele instituţiilor tradiţionale. Bineînţeles, nu pretind că situaţia este favorabilă pentru mişcarea proletară şi comunistă, deşi prezic că fascismul va fi liberal şi democratic. Guvernele democratice nu au oferit niciodată proletariatului altceva decât proclamaţii şi promisiuni. De exemplu, guvernul Mussolini a dat asigurări că libertatea presei va fi respectată. Dar nu a omis să adauge că presa trebuie să se arate demnă de această libertate. Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că guvernul promite să respecte libertatea presei, dar va lăsa organizaţiile sale fasciste şi militare libere, dacă vor, să pună căluş organelor comuniste, aşa cum s-a întâmplat deja în unele cazuri. Pe de altă parte, trebuie să recunoaştem că, dacă guvernul fascist face anumite concesii liberalilor burghezi, nu ne putem pune prea multe speranţe în declaraţia sa că îşi va transforma organizaţiile militare în asociaţii sportive sau ceva asemănător (ştim că zeci de fascişti au fost arestaţi pentru că s-au opus ordinului de demobilizare dat de Mussolini).

Ce influenţă au avut aceste fapte asupra proletariatului? Acesta s-a aflat în situaţia de a nu putea juca niciun rol important în luptă şi de a fi nevoit să se comporte aproape pasiv. În ceea ce priveşte partidul comunist, acesta a înţeles întotdeauna că o victorie a fascismului ar însemna o înfrângere pentru mişcarea revoluţionară. Întrebarea este, în esenţă, dacă tactica P.C. a fost capabilă să obţină rezultate maxime în apărarea proletariatului italian şi într-o poziţie defensivă, deoarece nu ne-am îndoit niciodată că, astăzi, este incapabil să lanseze o ofensivă împotriva reacţiunii fasciste. Dacă, în locul compromisului dintre burghezie şi fascism, ar fi izbucnit un conflict militar, un război civil, proletariatul ar fi putut, poate, să-şi joace rolul, să creeze frontul unit pentru greva generală şi să obţină succese. Dar în situaţia în care se afla, proletariatul nu a putut participa la acţiuni. Oricât de importante au fost evenimentele care s-au desfăşurat, nu trebuie să pierdem din vedere faptul că schimbarea de pe scena politică a fost de fapt mai puţin bruscă decât ar putea părea, deoarece situaţia devenise, chiar înainte de declanşarea ofensivei fasciste finale, mai acută pe zi ce trecea. Este suficient ca exemplu al luptei împotriva puterii de stat şi a fascismului conflictul de la Cremona, în care au murit şase persoane. Proletariatul a luptat doar la Roma, unde trupele muncitoreşti revoluţionare s-au ciocnit cu escadroanele fasciste şi au existat victime. A doua zi, garda regală a ocupat cartierul muncitorilor, l-a privat de toate mijloacele de apărare şi apoi le-a permis fasciştilor care au intrat în grabă să-i împuşte cu sânge rece pe muncitori. Acesta este cel mai sângeros episod care a avut loc în recentele lupte din Italia.

CGL, atunci când P.C. a propus greva generală, a dezarmat-o şi i-a împins pe proletari să nu urmeze îndemnurile periculoase ale grupurilor revoluţionare, răspândind chiar zvonul că P.C. s-a desfiinţat — şi asta chiar în momentul în care presa noastră nu a putut ieşi.

La Roma, cel mai grav eveniment pentru partid a fost ocuparea redacţiei ziarului Comunista. Sediul tipografiei a fost ocupat la 31 octombrie, în momentul în care ziarul urma să fie publicat şi 100.000 de fascişti ţineau oraşul în stare de asediu. Toţi redactorii reuşiseră să scape prin ieşirile din spate, cu singura excepţie a redactorului-şef, tovarăşul Togliatti, care se afla în biroul său. Fasciştii au intrat şi l-au prins. El a declarat cu înverşunare că era redactorul-şef al Comunista şi fusese deja pus la zid pentru a fi împuşcat, în timp ce fasciştii împingeau înapoi mulţimea pentru a începe execuţia sa, când (şi numai datorită acestui fapt îşi datorează salvarea) a venit vestea că ceilalţi redactori au fugit pe acoperişuri, iar atacatorii au pornit în urmărire. Acest lucru nu l-a împiedicat pe tovarăşul nostru, câteva zile mai târziu, să ţină un discurs la un miting la Torino cu ocazia aniversării revoluţiei ruse.

Dar acesta a fost un caz izolat. Organizaţia partidului nostru se află într-o stare destul de bună. Dacă Comunista nu apare, nu este din cauza unei interdicţii guvernamentale, ci pentru că tipografia refuză să o tipărească. Prin urmare, noi l-am tipărit la o tipografie ilegală. Dificultăţile de publicare nu au fost de ordin tehnic, ci economic.

La Torino, sediul Ordine Nuovo a fost ocupat, iar armele de acolo au fost confiscate. Dar ziarul este acum publicat în altă parte. La Trieste, poliţia a invadat tipografia ziarului Lavoratore, dar şi acest organ apare acum în mod ilegal. Partidul nostru este încă capabil să lucreze în aer liber, iar situaţia noastră nu este deloc tragică. Dar nu se poate şti cum vor evolua lucrurile în viitor şi, prin urmare, sunt obligat să mă exprim cu o anumită rezervă în ceea ce priveşte situaţia partidului şi activitatea sa în viitor. Tovarăşul care tocmai a sosit este unul dintre liderii unei importante organizaţii locale de partid, iar părerea sa, care este împărtăşită şi de alţi militanţi, este că de acum înainte vom putea lucra mai bine decât în trecut. Nu vreau să prezint această opinie ca pe un adevăr definitiv. Dar tovarăşul care o exprimă este un militant care lucrează cu adevărat în rândul maselor, iar opinia sa este de mare importanţă.

V-am spus deja că presa adversă a răspândit ştirea falsă că partidul nostru s-ar fi desfiinţat. Noi am publicat o dezminţire şi am restabilit adevărul. Organele noastre politice centrale, centrul nostru militar clandestin, centrul nostru sindical sunt în plină activitate, iar legăturile cu provinciile au fost restabilite aproape peste tot. Tovarăşii care au rămas în Italia nu şi-au pierdut niciodată capul şi fac tot ce este necesar. În ceea ce-i priveşte pe socialişti, sediul central al Avanti! a fost distrus de fascişti şi va trece ceva timp până când ziarul va putea fi publicat din nou. Sediul P.S. din Roma a fost, de asemenea, distrus, iar arhivele au fost arse. În ceea ce priveşte poziţia maximaliştilor în polemica dintre P.C. şi CGL, nu avem nici un manifest, nici o declaraţie. În ceea ce-i priveşte pe reformişti, din cuvintele din ziarele lor (care continuă să apară) reiese clar că vor merge alături de noul guvern.

În ceea ce priveşte situaţia sindicală, tovarăşul Repossi, din comitetul nostru sindical, este de părere că activitatea poate continua. Aceasta este informaţia, datată 6 noiembrie, pe care am primit-o.

Discursul meu este deja lung şi nu voi aborda chestiunea poziţiei partidului nostru în întreaga perioadă de dezvoltare a fascismului, deoarece îmi rezerv dreptul de a face acest lucru în altă parte pe ordinea de zi a congresului. Vrem doar să punem întrebarea despre perspectivele pentru viitor. Am susţinut că fascismul va trebui să se acomodeze cu nemulţumirile cauzate de politica guvernamentală. Dar ştim prea bine că, atunci când, pe lângă stat, există şi o organizaţie militară, este mai uşor să domoleşti nemulţumirile şi să te faci stăpân pe o situaţie economică nefavorabilă. Acest factor este cel mai decisiv în dictatura proletariatului, când evoluţia istorică vorbeşte în favoarea noastră. Dar nu există nicio îndoială că fasciştii sunt foarte bine organizaţi şi au obiective foarte precise. În astfel de circumstanţe, este de aşteptat ca poziţia fascistă să nu fie deloc nesigură.

După cum aţi văzut, nu am exagerat în niciun caz condiţiile în care a luptat partidul nostru. Nu vrem să facem din asta o chestiune sentimentală. Poate că P.C.I. a făcut greşeli, se poate critica, dar cred că, în momentul de faţă, atitudinea tovarăşilor dovedeşte că am făcut o adevărată muncă: aceea de a forma un partid revoluţionar al proletariatului, baza redresării clasei muncitoare italiene.

Comuniştii italieni au dreptul să ceară să fie recunoscuţi pentru ceea ce sunt. Chiar dacă atitudinea lor nu a fost întotdeauna aprobată, ei simt că nu li se poate reproşa nimic în faţa revoluţiei şi în faţa Internaţionalei comuniste.

La Congresul al IV-lea, după cum se știe, am prezentat un raport despre fascism într-un moment decisiv al istoriei fascismului în Italia. Delegația noastră a părăsit Italia pentru a ajunge aici cu o zi înainte ca Mussolini să preia puterea.

Astăzi trebuie să vorbesc despre acest subiect a doua oară, și din nou la un moment crucial în dezvoltarea fascismului, determinat, după cum știți, de cazul Matteotti. Soarta a decretat, de asemenea, la fel ca înainte, ca acest eveniment să aibă loc imediat după plecarea delegației italiene la cel de-al V-lea Congres. Prin urmare, în ambele cazuri, sincronizarea rapoartelor a fost adecvată în ceea ce privește ilustrarea fenomenului social și politic extrem de important al fascismului.

Bineînțeles, nu voi repeta aici tot ceea ce am spus în primul meu raport despre dezvoltarea istorică a fascismului, deoarece există prea multe alte puncte pe care trebuie să le abordez. Prin urmare, voi aminti doar pe scurt ideile principale ale criticii fascismului pe care am făcut-o la acea vreme. Voi face acest lucru într-un mod schematic, astfel încât să mențin integritatea a ceea ce am spus la cel de-al IV-lea Congres.

În primul rând: originile fascismului.

În ceea ce privește originile sale istorice, mișcarea fascistă este legată de o serie de grupuri care susțineau intervenția italiană în războiul mondial. Au existat multe grupuri care au susținut o astfel de politică, inclusiv o extremă stângă compusă din renegați ai sindicalismului, anarhismului și, în unele cazuri – în special în grupul lui Mussolini – renegați ai extremei stângi a socialismului. Acest din urmă grup s-a identificat complet cu politica de armonie națională și de intervenție militară împotriva Puterilor Centrale. Și este foarte caracteristic faptul că acesta a fost grupul care a furnizat fascismului postbelic statul său major. Relațiile dintre această grupare politică anterioară și marea mișcare fascistă cu care ne confruntăm astăzi pot fi urmărite într-o succesiune neîntreruptă.

Data de naștere a acțiunii fasciste clasice este 2 noiembrie 1920, ziua în care au avut loc evenimentele de la Bologna (Palazzo D’Accursio). Voi omite totuși acest punct cu caracter pur istoric și voi trece la alte chestiuni.

Cineva a caracterizat criza guvernamentală din Italia în felul următor: fascismul reprezintă negarea politică a perioadei în care a domnit politica burgheză liberală și democratică de stânga; este cea mai dură formă de reacție împotriva politicii de concesii care a fost pusă în practică de Giolitti și compania în perioada postbelică. Noi, pe de altă parte, suntem de părere că cele două perioade sunt legate dialectic: că atitudinea anterioară a burgheziei italiene în timpul crizei de stat generate de perioada postbelică nu a fost altceva decât o pregătire naturală pentru fascism.

În această perioadă a existat amenințarea unei ofensive proletare. Forțele burgheziei nu erau suficiente pentru a rezista unui atac direct. Prin urmare, au trebuit să recurgă la manevre viclene pentru a evita confruntarea; și în timp ce aceste manevre erau puse în aplicare de către politicienii de stânga, fascismul a putut să își pregătească ulterior instrumentele masive de coerciție și să pregătească terenul pentru a doua fază, când va trece el însuși la ofensivă pentru a da o lovitură mortală forțelor revoluționare. Nu este posibil aici să trec prin toate argumentele care susțin această interpretare. Din nou, ceea ce am spus la al IV-lea Congres rămâne valabil. Un alt lucru. Fascismul pornește de la districtele agricole. Acest lucru este extrem de tipic. Atacul asupra pozițiilor deținute de proletariatul revoluționar începe în zonele țărănești. Bologna este un centru rural. Este capitala unei mari zone agricole din valea Padului și de aici fascismul și-a început turneul triumfal prin întreaga Italie, răspândindu-se în diferite direcții. În primul nostru raport am oferit o descriere geografică a acestui tur triumfal. Este suficient să amintim aici că fascismul atacă centrele industriale și marile orașe doar într-o a doua fază.

Dar, deși este adevărat că acțiunea fascistă a început în zonele neindustriale, nu trebuie să tragem concluzia că mișcarea fascistă a fost creată pentru a servi interesele burgheziei funciare, ale marilor proprietari de pământ. Dimpotrivă. În spatele acestei mișcări se află, de asemenea, interesele marii industrii, ale comerțului și ale marii finanțe. Este o încercare de ofensivă contrarevoluționară unitară a tuturor forțelor burgheze. Aceasta este o altă teză pe care o voi sublinia și la care voi reveni de multe ori în cursul acestui raport. Ar trebui adăugat – al treilea punct – faptul mobilizării claselor de mijloc. La prima vedere, dacă ne luăm după aparențele exterioare, fascismul nu dă impresia că ar fi o mișcare a straturilor sociale superioare menționate mai sus, adică a marilor moșieri și a marii burghezii capitaliste, ci mai degrabă o mișcare a micii și mijlocii burghezii, a foștilor militari, a intelectualilor și a tuturor acelor clase pe care proletariatul nu a reușit încă să le atragă în orbita sa și să le adune în jurul cuvântului de ordine al dictaturii revoluționare. În cadrul acestor clase s-a dezvoltat o puternică mobilizare ideologică, politică și organizațională; nemulțumirea și neliniștea lor au fost organizate. Li s-a spus: voi sunteți a treia clasă care intră pe câmpul de luptă, adică o nouă forță care nu se revoltă doar împotriva proletariatului, ci și împotriva vechii burghezii și a politicienilor săi tradiționali. În timpul crizei postbelice, proletariatul nu a reușit să își impună politica revoluționară și să preia puterea care scăpa din mâinile vechii clase conducătoare. Acum apare pe scenă o a treia clasă. Aceasta este aparența exterioară pe care fascismul îi place să și-o dea. Dar, în realitate, este o mobilizare a claselor de mijloc, condusă de și sub conducerea forțelor conservatoare ale marii burghezii, cu cooperarea și ajutorul aparatului de stat. De aici și dubla față a fascismului: în primul rând, acesta apără interesele marii burghezii, adică interesele clasei superioare; în al doilea rând, mobilizează clasele de mijloc, adică forțele sociale importante ale burgheziei mici și mijlocii, în apărarea acestor interese. În primul meu raport am făcut o critică a ideologiei fasciste. Am întrebat: care este ideologia pe care se bazează această mișcare? În zilele noastre a devenit un loc comun să afirmăm că fascismul nu are nicio teorie, nu a făcut nimic pentru a contura o nouă teorie politică. El pretinde că a realizat o revoluție, că a dat o nouă față luptei sociale și politice. În realitate, din punct de vedere teoretic, nu a creat absolut nimic care ar putea servi drept bază constructivă pentru programul unei astfel de revoluții; al acestei autoproclamate reînnoiri de sus până jos a societății italiene care, potrivit lui Mussolini, ar putea fi extinsă mâine la societățile din alte țări. Este un fapt că, pentru început, fascismul posedă un program care împrumută o serie de puncte din programele extremei stângi. Dar acest program servește exclusiv nevoilor mobilizării la care ne-am referit mai devreme. El este repede uitat, de fapt transformat în exact opusul său, de îndată ce fascismul ajunge la putere; și din acel moment programul său de reînnoire dispare.

Fascismul nu este o mișcare revoluționară. Este o mișcare pur conservatoare pentru apărarea ordinii burgheze stabilite. Ea nu produce un program nou. Cu toate acestea, de îndată ce trecem de la sfera ideologică la cea organizațională, putem vedea că aduce ceva nou. Putem vedea imediat că există aici ceva ce burghezia din Italia și din alte țări nu a folosit până acum. Deși burghezia italiană avea mari lideri politici, politicieni profesioniști, parlamentari care puteau fi siguri de o mare aderență populară la alegeri și, deși avea marele său partid liberal, politica sa obișnuia să fie caracterizată de faptul că îi lipsea orice forță organizațională. Partidul liberal avea o doctrină clară și concretă, o tradiție istorică bine definită și o ideologie care era pe deplin adecvată din punct de vedere burghez. Dar îi lipsea organizarea. Fascismul a răsturnat complet această stare de lucruri. Nu aduce nimic nou din punct de vedere ideologic (vom vedea destul de curând valoarea criticii sale la adresa ideologiei vechilor partide burgheze). Dar aduce un element nou, care lipsea cu desăvârșire vechilor partide: un aparat de campanie puternic, puternic atât în ceea ce privește organizarea sa politică, cât și în organizarea sa militară.

Acest lucru arată că, în perioada actuală de criză capitalistă gravă, aparatul de stat nu mai este suficient pentru a apăra burghezia. Acesta trebuie să fie sprijinit de un partid bine organizat, capabil să acționeze la nivel național și care să lupte pentru a obține sprijin din partea claselor de mijloc și poate chiar să se apropie de anumite straturi ale clasei muncitoare. În timpul acestei crize, burghezia poate face față revoluției iminente doar datorită mobilizării claselor non-burgheze. Ce relații există între fascism și proletariat? Fascismul este prin natura sa o mișcare anti-socialistă și, prin urmare, anti-proletară. Încă de la începuturile sale, fascismul s-a prezentat drept distrugătorul chiar și al celor mai mici cuceriri ale clasei muncitoare. Cu toate acestea, este incorect să identificăm fascismul cu reacția tradițională a extremei drepte: cu starea sa de asediu, teroarea, legile sale de urgență și interzicerea organizațiilor revoluționare. Fascismul merge mai departe. Este o mișcare mai modernă. Și fiind mai sofisticată, încearcă, de asemenea, să câștige influență în rândul maselor proletare și, în acest scop, acceptă fără ezitare principiile organizării sindicale. Încearcă să creeze organizații economice ale muncitorilor.

În mod clar, aceste sindicate nu pot fi comparate cu sindicatele libere. Cu toate acestea, în opinia mea, trebuie să stabilim că însăși existența sindicatelor fasciste reprezintă un argument foarte important împotriva sindicalismului revoluționar, care vede în organizarea economică arma decisivă a luptei de clasă. Faptele arată că această armă poate fi la fel de bine exploatată în scopuri contrarevoluționare.

Desigur, mișcarea sindicală fascistă trebuie să se distingă de mișcarea sindicală reală printr-o trăsătură foarte caracteristică, și anume, recrutează din rândurile tuturor claselor și nu doar din rândul clasei muncitoare, deoarece este de fapt o formă de organizare bazată pe sectoarele de producție. Intenția este de a crea organizații paralele ale lucrătorilor și angajatorilor pe baza colaborării de clasă.

Am ajuns astfel într-un punct în care fascismul și democrația converg. Pe scurt, fascismul joacă vechiul joc al partidelor burgheze de stânga și al social-democrației, adică solicită proletariatului să declare un armistițiu civil. Pentru a atinge acest scop, încearcă să formeze sindicate de muncitori industriali și de muncitori agricoli care sunt apoi manevrate într-o colaborare de facto cu organizațiile patronale. Singura intenție a acestei acțiuni este, desigur, de a anihila organizațiile revoluționare și de a permite maselor proletare să fie exploatate pe deplin de capitaliști. Cu toate acestea, straturile superioare nu prezintă fascismul ca o metodă brutală de asuprire a muncitorilor, ci dimpotrivă, ca o modalitate de organizare a tuturor forțelor de producție ale țării, recunoașterea acestei cerințe luând forma colaborării tuturor grupurilor economice în „interesul național”.

Evident, ceea ce stă la baza tuturor acestor lucruri este exploatarea ideologiei naționaliste și patriotice. Acest lucru nu este ceva complet nou. În timpul războiului, formula supunerii tuturor intereselor particulare interesului general al întregii țări a fost deja utilizată pe scară largă în interesul național. Prin urmare, fascismul revine la un vechi program al politicii burgheze. Cu toate acestea, acest program apare într-o formă care, într-un fel, face ecou programului social-democrației, dar, pe de altă parte, conține într-adevăr ceva nou, și anume o organizație politică și militară puternică în serviciul forțelor conservatoare.

Concluzia pe care am tras-o în raportul pe care l-am prezentat la cel de-al IV-lea Congres a fost că programul fascist se bazează de fapt pe o contradicție istorică și socială fundamentală. Fascismul ar dori să reconcilieze și să reducă la tăcere toate conflictele economice și sociale din cadrul societății. Dar aceasta este doar o aparență. În realitate, se străduiește să realizeze unitatea în cadrul burgheziei, o coaliție între straturile superioare ale claselor în care contrastele individuale dintre interesele diferitelor grupuri ale burgheziei și ale diferitelor întreprinderi capitaliste sunt atenuate.

Pe teren economic, fascismul este complet blocat în rutina vechiului liberalism burghez: respinge orice intervenție a statului în economie; predică libertatea de acțiune nelimitată pentru întreprinderi; și susține interacțiunea liberă a forțelor care decurg din capitalism. Cu toate acestea, ea este prinsă într-o contradicție insolubilă: este extrem de dificil să se pună în practică o politică unitară a clasei burgheze atât timp cât organizațiile economice sunt complet libere să se dezvolte în orice mod doresc și atât timp cât grupurile individuale de capitaliști sunt complet libere să concureze între ele. Concluzia pe care o tragem de aici este că fascismul este destinat eșecului din cauza anarhiei economice a capitalismului, în ciuda faptului că deține cu fermitate frâiele guvernului, în ciuda faptului că dispune de puternica armă a aparatului de stat și în ciuda faptului că are o organizație care se întinde pe întreaga peninsulă și care mobilizează clasele de mijloc și, într-o anumită măsură, și proletariatul, în interesul burgheziei unite. Puternicul aparat fascist poate da impresia că puterea fascistă va dura, dar la rădăcina sa această putere suferă de o contradicție fundamentală, deoarece fascismul nu a demonstrat că posedă vreo modalitate nouă de a depăși criza capitalistă.

Astăzi, la fel ca înainte, credem că criza capitalistă nu va fi depășită prin mijloace „eroice”. Am repetat aici conceptele fundamentale pentru analiza fascismului pe care le-am expus în primul meu raport. Concluziile pe care le-am tras sunt aceleași ca și înainte și sunt pe deplin confirmate de aproape doi ani de dictatură fascistă.

* * *

Să ne întoarcem la faza istorică în care ne aflam în momentul celui de-al IV-lea Congres, când fasciștii au preluat puterea: încheierea ofensivei generale împotriva forțelor revoluționare și împotriva vechilor deținători ai puterii în Italia, Marșul asupra Romei. În acel raport nu am abordat încă problema controversată care a apărut în rândurile noastre în timpul celui de-al IV-lea Congres, deși tovarășul Zinoviev a menționat-o în discursul său. Ce s-a întâmplat în timpul absenței noastre din Italia? O lovitură de stat sau o comedie? Voi aborda pe scurt această problemă, deși în opinia mea existau trei opțiuni: lovitură de stat, comedie – sau revoluție?

Să ne reamintim trăsăturile caracteristice ale preluării fasciste a puterii. Nu a existat nicio luptă armată. A existat doar o mobilizare a fascismului, care amenința cu o cucerire revoluționară a puterii, și un fel de mobilizare defensivă a statului, care, la un moment dat, a declarat de fapt stare de urgență. Dar statul nu a opus nicio rezistență reală. Nu a existat nicio luptă armată. În loc să se lupte, s-a ajuns la un compromis, iar la un moment dat lupta a fost, ca să spunem așa, suspendată, amânată. Acest lucru nu s-a întâmplat pentru că regele, la momentul potrivit, a refuzat să semneze decretul de lege marțială, ci pentru că compromisul fusese evident pregătit cu mult timp înainte. Prin urmare, guvernul fascist s-a stabilit în mod normal: după demisia guvernului Facta, regele l-a convocat pe Mussolini pentru a forma un nou cabinet. Liderul acestei autointitulate revoluții a ajuns de la Milano la Roma într-un autoturism de dormit, iar la fiecare oprire pe drum a fost aclamat de reprezentanții oficiali ai statului. Motivul pentru care nu se poate vorbi despre o revoluție nu este doar faptul că puterea a fost preluată fără un atac insurecțional, ci din toate celelalte motive pe care le-am abordat mai devreme atunci când am analizat semnificația istorică a fascismului. Din punct de vedere social, fascismul nu reprezintă o schimbare majoră; nu reprezintă negarea istorică a vechilor metode burgheze de guvernare, ci reprezintă doar continuarea complet logică și dialectică a etapei anterioare a guvernării burgheze așa-zis democratice și liberale.

Ne opunem cu hotărâre afirmației, repetată la nesfârșit de fasciști, că preluarea puterii poate fi echivalată cu revoluția. În discursurile sale, Mussolini spune: „am făcut o revoluție”. Dar când noi replicăm: „nu a existat nicio revoluție, nicio luptă, nicio teroare revoluționară, pentru că nu a avut loc nicio ”preluare a puterii„ și nici o anihilare reală a inamicului”, atunci Mussolini răspunde cu un argument care, din punct de vedere istoric, este de-a dreptul ridicol: „mai avem timp pentru asta”, spune el, „vom finaliza revoluția noastră la momentul potrivit”. Dar o revoluție nu poate fi „pusă pe gheață”; nici măcar cel mai îndrăzneț și mai puternic dintre lideri nu are o asemenea putere. Astfel de argumente nu sunt suficiente pentru a respinge critica care arată că revoluția nu a avut loc niciodată. Nu se poate spune: „este adevărat, aceste evenimente nu au avut încă loc, dar acest lucru poate fi remediat oricând dorim”. Desigur, este întotdeauna posibil ca noi bătălii să aibă loc. Dar cu siguranță Marșul asupra Romei nu a fost o bătălie, nu a fost o revoluție. Se mai spune, de asemenea, că „a existat, totuși, un tip neobișnuit de schimbare a puterii guvernamentale, o lovitură de stat”, dar nu voi insista asupra acestui aspect, deoarece, în cele din urmă, se reduce doar la un joc de cuvinte. De asemenea, atunci când folosim termenul „lovitură de stat”, înțelegem că acesta nu înseamnă doar o schimbare a personalului guvernamental, o simplă schimbare în statul major al partidului aflat la putere, ci mai degrabă o acțiune care elimină, într-un mod violent, orientarea de bază a fiecărui guvern care a condus până în acel moment. Fascismul nu a făcut asta. Fascismul vorbește mult despre cum este împotriva parlamentarismului și despre cât de antidemocratic și antiparlamentar este. Dar, luat în ansamblu, programul său social este același vechi program de minciuni democratice, doar o armă ideologică pentru conservarea dominației burgheze. Chiar înainte ca fascismul să preia puterea, acesta a devenit foarte rapid „parlamentar”; într-adevăr, el a guvernat timp de un an și jumătate fără a dispersa vechea cameră inferioară, care era compusă dintr-o majoritate de non-fasciști și chiar de antifasciști. Dând dovadă de flexibilitatea atât de caracteristică politicienilor burghezi, această cameră s-a grăbit apoi să se pună la dispoziția lui Mussolini pentru a-i legaliza poziția și pentru a-i acorda atâtea voturi de încredere câte a îndrăznit să le ceară. Chiar și primul cabinet Mussolini – așa cum amintește frecvent în  „discursurile sale de stânga” – nu a fost construit pe baze pur fasciste. Acesta includea reprezentanți ai celor mai importante partide burgheze rămase, de la partidul lui Giolitti și Popularii, până la stânga democratică. Prin urmare, a fost un guvern de coaliție. Iată deci ce a generat așa-numita lovitură de stat! Un partid cu doar 35 de deputați în Parlament a preluat puterea și a ocupat majoritatea covârșitoare a posturilor ministeriale și viceminiatrice.

Există un alt eveniment istoric important care a avut loc în Italia, care nu are nimic de-a face cu Marșul asupra Romei și care trebuie, de asemenea, să fie subliniat. Mă refer la ocuparea întregii Italii de către fasciști; o ocupație declanșată de evenimente anterioare și a cărei răspândire geografică poate fi clar trasată. Preluarea puterii de către Mussolini nu a fost decât recunoașterea unui raport de forțe existent anterior. Fiecare guvern ajuns la putere – mai ales cel al lui Facta – dăduse frâu liber fascismului. Acesta din urmă a fost cel care a condus cu adevărat țara; i s-a dat mână liberă și a avut la dispoziție tot aparatul de stat. Cabinetul Facta a fost în funcție doar două luni, așteptând momentul în care fascismul ar fi considerat oportun să preia puterea.

Acestea sunt motivele pentru care am folosit termenul de „comedie”. În orice caz, ne menținem pe deplin afirmația că aceasta nu este o revoluție. Ceea ce s-a întâmplat este mai degrabă o schimbare în conducerea burgheză; o schimbare, în plus, care a fost pregătită în avans și realizată treptat. În domeniul economic și social, aceasta nu reprezintă, nici măcar în domeniul politicii interne, niciun fel de transformare a programului burgheziei italiene. De fapt, marea undă de șoc a așa-numitei revoluții fasciste, atât înainte, cât și după Marșul asupra Romei, nu se bazează pe utilizarea oficială a aparatului de stat, ci mai degrabă pe reacția ilegală flancată de sprijinul tacit al poliției, administrației locale, birocrației și armatei; sprijin tacit – și trebuie să fim emfatici în această privință – care era deja acolo, din abundență, chiar înainte ca fasciștii să preia puterea.

În primele discursuri ținute în fața Parlamentului, Mussolini a spus: „Aș putea să vă dau afară din această cameră cu sprijinul trupelor mele. Aș putea să o fac, dar nu am de gând să o fac. Camera poate continua să își îndeplinească îndatoririle, cu condiția să fie pregătită să colaboreze cu mine”. Majoritatea covârșitoare a vechii camere era destul de dispusă să se supună ordinelor noului șef.

De fapt, după preluarea puterii de către fasciști, nu a fost introdusă nicio lege nouă. În domeniul politicii interne, nu au fost adoptate legi de urgență. Desigur, au existat persecuții politice (pe care le vom discuta mai târziu), dar oficial legile nu au fost modificate. Nu au existat decrete excepționale precum cele aprobate de guvernele burgheze în timpul fazelor revoluționare, cum ar fi, de exemplu, cele promulgate de Crispi și Pelloux, care au căutat periodic să se protejeze împotriva partidelor revoluționare și a liderilor acestora prin adoptarea unei politici constând în stări de urgență, jurisdicție militară și măsuri represive.

Fascismul, pe de altă parte, continuă să folosească aceeași tehnică originală și modernă împotriva forțelor proletare pe care le-a folosit înainte de a prelua puterea. Ei au declarat chiar că își vor desființa trupele de asalt ilegale imediat ce celelalte partide vor face același lucru. În realitate, corpurile de luptă fasciste au dispărut ca organizații exterioare statului, pentru ca apoi să fie introduse în aparatul de stat prin formarea „Miliției Naționale”. Și acum, ca și înainte, această forță armată rămâne la dispoziția partidului fascist și a lui Mussolini în persoană. Ea reprezintă o nouă organizație, absorbită oficial în cadrul aparatului de stat. Este pilonul pe care se sprijină fascismul.

Pe ordinea de zi rămâne întrebarea: trebuie să permitem sau nu dispariția acestei organizații? Se poate cere fascismului să se bazeze pe mijloace constituționale în politica internă mai degrabă decât pe aceste noi organe? Desigur, fascismul nu a recunoscut până acum vechile norme ale dreptului constituțional, iar în prezent Miliția este cel mai dur dușman al tuturor celor care aspiră să dărâme regimul fascist.

Din punct de vedere juridic, în țara noastră nu există legi de urgență. Când, în februarie 1923, mii de comuniști italieni au fost arestați, ne așteptam ca fascismul să înceapă o campanie juridică împotriva noastră, să ia măsuri drastice și să obțină cele mai dure sentințe. Dar situația a evoluat într-un mod foarte favorabil și am fost judecați în conformitate cu vechile legi democratice. Codul penal italian, opera unui reprezentant al extremei stângi burgheze, ministrul Zanardelli, este extrem de liberal și lasă mult loc pentru interpretare. În ceea ce privește infracțiunile legate de politică și credințe, acesta este deosebit de blând și flexibil. Prin urmare, a fost ușor pentru noi să ne asumăm următoarea poziție: „fascismul care scapă de dușmanii săi și ia măsuri dictatoriale împotriva noastră este destul de ușor de înțeles. Este perfect corect să ne judece și să ne găsească vinovați pentru că suntem comuniști și pentru că ne propunem să răsturnăm guvernul existent prin mijloace revoluționare. Cu toate acestea, din punct de vedere juridic, ceea ce facem noi nu este interzis. Alte lucruri cu siguranță sunt interzise, dar nu aveți absolut nicio dovadă a presupusei conspirații, a asocierii criminale pe care se bazează acuzația”.Nu numai că ne-am ținut de această linie, dar datorită ei am fost achitați de tribunale, deoarece era absolut imposibil să ne condamne pe baza legilor existente.

Prin urmare, am putut vedea că, din punctul de vedere al fascismului, aparatul judiciar și polițienesc nu erau la înălțimea sarcinii. Fascismul a pus mâna pe aparatul de stat, dar nu a fost în stare să îl transforme în funcție de scopurile sale. Nu știa cum să scape de liderii comuniști prin hotărâri judecătorești. Avea cadrele sale, propriile sale organizații teroriste, dar în cadrul sistemului judiciar nu a considerat necesar să folosească arme noi. Aceasta este pentru mine o nouă demonstrație a inadecvării totale a garanțiilor burghezo-liberale și a justiției liberale în lupta împotriva libertății de mișcare a proletariatului. Este adevărat că, în astfel de circumstanțe, apărarea noastră a trebuit să adopte și mijloace legale, dar dacă inamicul deține o organizație ilegală, prin intermediul căreia poate rezolva problema într-un mod cu totul diferit, aceste garanții democratice își pierd orice sens.

Fascismul aderă la vechea politică a minciunilor democratice de stânga, a egalității în fața legii pentru toți și așa mai departe. Acest lucru nu îl împiedică să continue să persecute grav proletariatul. Doresc doar să spun, cu referire la procesele pur politice prin care liderii proletariatului revoluționar trebuiau să fie zdrobiți, că noua situație creată de fascism nu a schimbat deloc sistemul clasic al guvernelor democrat-burgheze. O revoluție, pe de altă parte, se caracterizează întotdeauna prin transformarea legilor politice.

Mă voi ocupa acum pe scurt de evenimentele care au avut loc după preluarea puterii de către fascism.

Mai întâi de toate, câteva cuvinte despre situația economică din Italia. Fasciștii ne spun continuu că criza economică din 1920 și 1921 a fost urmată, după ce au preluat puterea, de o perioadă de creștere economică. Ei susțin că în ultimii doi ani situația s-a stabilizat, echilibrul economic a revenit, ordinea a fost restabilită și întreaga situație a trecut printr-o îmbunătățire semnificativă. Acestea sunt presupuse a fi avantajele fascismului pentru toate clasele sociale, binecuvântarea pentru care poporul italian este îndatorat fascismului. Această poziție oficială este susținută de o mobilizare pe scară largă a întregii prese și de utilizarea tuturor mijloacelor pe care le are la dispoziție un partid bine ancorat la putere. Dar aceasta este doar o minciună oficială. Situația economică actuală din Italia este proastă. Cursul de schimb al lirei s-a prăbușit la cel mai scăzut nivel de la sfârșitul războiului: ea valorează doar 4,3 cenți americani, adică fluctuațiile cursului de schimb au făcut-o să scadă la cea mai mică valoare înregistrată până acum. Fascismul nu a fost capabil să îmbunătățească situația. Este adevărat că, potrivit lui Mussolini, fără el cursul de schimb al lirei ar fi scăzut și mai jos, dar acest argument nu poate fi luat în serios.

De asemenea, fasciștii susțin că au restabilit un buget echilibrat. Acest lucru este adevărat din punct de vedere material: la urma urmei, este bine cunoscut faptul că prin bugetele de stat se poate demonstra orice se dorește. În orice caz, fasciștii nu au contrazis declarația experților opoziției, potrivit căreia, dacă prețul cărbunelui nu ar fi scăzut în comparație cu prețurile din 1920-21 și dacă costurile de război, care trebuie achitate pe o anumită perioadă de timp, nu ar fi fost înregistrate într-un mod diferit, deficitul bugetar ar fi fost mult mai mare astăzi decât în 1920-21, așa cum se poate dovedi doar prin cifre.

Indicele situației economice arată cu siguranță un declin generalizat. În ceea ce privește cifrele șomajului, acestea au fost foarte ridicate în 1920 și, în special, în 1921, și este adevărat că acum sunt mai scăzute, dar datele din ultimele luni arată că șomajul crește din nou și că criza industrială nu a fost depășită definitiv. În lumea afacerilor, situația este extrem de tensionată; comerțul se confruntă cu dificultăți majore. Acest lucru este dovedit de statisticile privind falimentele, care arată o creștere enormă în comparație cu ultimii ani. De asemenea, indicele costului vieții în marile orașe este în creștere. Este destul de clar că întreaga situație economică din Italia se înrăutățește; ea nu s-a stabilizat deloc. Iar ceea ce a produs fascismul, prin intermediul presiunii enorme exercitate de burghezie, este doar o stabilitate externă. Indicii oficiali arată că tot ceea ce s-a obținut este doar expresia acestei presiuni teribile exercitate asupra proletariatului; că tot ceea ce s-a realizat a fost pe cheltuiala clasei proletare și numai în interesul clasei conducătoare. Nu trebuie uitat nici faptul că însăși existența acestei presiuni nemiloase face foarte probabilă o erupție a acelor clase care au fost sacrificate în încercarea fascistă de a stabiliza situația economică în interesul exclusiv al marii burghezii.

Voi trece acum la atitudinea guvernului fascist față de muncitori. Am subliniat mai devreme că marile procese politice organizate împotriva noastră au furnizat dovezi ale inadecvării aparatului juridic al statului fascist. Cu toate acestea, ori de câte ori au putut să acuze tovarășii de comiterea unor infracțiuni de drept comun, mai degrabă decât a celor pe care legea le consideră „politice”, au căzut foarte greu. Au avut loc și încă au loc numeroase ciocniri între fasciști și proletari (în principal comuniști); iar în astfel de încăierări există în general victime de ambele părți. Este de notorietate faptul că, mult timp după ce fasciștii au preluat puterea, fasciștilor care au ucis muncitori li s-a acordat în continuare imunitate totală, chiar și atunci când dovezile împotriva lor erau concludente. Pe de altă parte, muncitorii care au rănit sau ucis fasciști în legitimă apărare au primit sentințe extrem de severe. Amnistia care a fost decretată este doar în avantajul celor care au comis infracțiuni de drept comun în scopuri naționale: cu alte cuvinte, este o amnistie pentru asasinii fasciști, în timp ce acei infractori de drept comun care urmăresc scopuri antinaționale, și anume, care luptă împotriva fascismului, trebuie să se aștepte la cele mai dure pedepse. Este o amnistie de clasă fără rezerve.

O amnistie ulterioară ar reduce pedepsele între 2 și 3 ani; dar este important să știm că tovarășii noștri sunt în general condamnați la 10, 15 sau chiar 20 de ani de închisoare. Sute și sute de muncitori, tovarăși italieni, sunt astăzi în închisoare pentru că nu au reușit să treacă granița suficient de repede după confruntări armate cu fasciștii; confruntări la care au participat, dar care au fost aproape inevitabil provocate de fasciști. Astfel, actualul guvern italian desfășoară cea mai feroce opresiune împotriva clasei muncitoare. Ori de câte ori clasa muncitoare încearcă să se apere împotriva terorii fasciste, urmează imediat acțiuni legale, într-un mod care nu diferă prea mult de vechile procese politice pentru „trădare”. În termeni strict legali, dreptul la existență al partidului comunist, al mișcării anarhiste etc. continuă să fie garantat de lege ca și până acum. Ce nu este posibil… în teorie?

Și în ceea ce privește presa, lucrurile stau cam la fel. Oficial, există în continuare libertatea presei. Toate partidele au voie să își publice organele, dar, deși nu există niciun pretext legal pentru aceasta, autoritățile de poliție pot interzice distribuirea unui ziar. Până acum, doar comuniștii au fost ținta acestei interdicții. Cotidianul nostru, Il Lavoratore din Trieste, a fost interzis în conformitate cu o lege austriacă încă aplicată în acel oraș. Astfel, vechile legi austriece sunt folosite împotriva revoluționarilor, adică împotriva celor care în timpul războiului, din cauza defetismului lor, au fost numiți complici ai Austriei!

La aceasta se adaugă suprimarea ziarelor de către bande armate, raidurile asupra redacțiilor prin care publicarea presei proletare este imposibilă, sabotarea asociațiilor de jurnaliști și așa mai departe. Chiar și acum, ziarele noastre, precum și cele ale opoziției, sunt încă adesea distruse sau arse atunci când ajung la destinație.

Guvernul fascist exercită o presiune teribilă asupra sindicatelor. Muncitorii sunt obligați să se alăture sindicatelor fasciste. Birourile sindicatelor roșii au fost distruse. Dar, în ciuda acestui fapt, ei nu au reușit să adune masele în organizațiile economice fasciste. Cifrele publicate de fasciști sunt o cacealma. De fapt, proletariatul este astăzi neorganizat din punct de vedere sindical. Uneori, masele aderă la mișcările conduse de sindicatele fasciste, dar numai pentru că aceasta le oferă singura ocazie de a face grevă. Mulți muncitori, multe categorii, care în marea lor majoritate nu sunt în favoarea sindicatelor fasciste și care la alegerile pentru comisiile interne votează în marea lor majoritate împotriva fasciștilor și pentru candidații revoluționari, trebuie să se alăture sindicatului fascist doar pentru a putea măcar încerca să lupte împotriva burgheziei. Rezultă astfel un conflict grav în cadrul mișcării sindicale fasciste. Aceasta nu poate evita grevele și este atrasă în lupta împotriva organizațiilor fasciste ale patronilor. Acest conflict din cadrul organelor fasciste și guvernamentale este întotdeauna rezolvat în detrimentul muncitorilor. De aici nemulțumirea, criza gravă pe care liderii mișcării sindicale fasciste nu au putut să o ascundă la recentele lor reuniuni. Încercările lor de a organiza proletariatul industrial au eșuat complet. Acțiunea lor urmărește să creeze un pretext – un pretext superfluu – pentru a pune capăt activității sindicatelor libere și pentru a menține proletariatul într-o stare de dezorganizare.

Recent, guvernul a luat măsuri și împotriva sindicatelor libere: a fost introdus controlul oficial al statului asupra activității organizaționale și administrative interne a sindicatelor. Acesta este un pas foarte serios, dar nu schimbă esența situației, deoarece activitatea sindicatelor libere a fost deja paralizată aproape complet de măsurile anterioare.

Sindicatele libere continuă să existe, la fel ca și Camerele de Muncă (Camere del Lavoro), breslele etc., dar este absolut imposibil să se furnizeze cifre exacte cu privire la numărul membrilor acestora, chiar și atunci când au reușit să rămână în contact cu masele. Acest lucru se datorează faptului că colectarea ordonată și continuă a cotizațiilor și campaniile de recrutare sunt aproape complet interzise. Până în prezent, în Italia nu a fost posibilă reconstituirea cadrelor organizațiilor sindicale. Dar se presupune că marele avantaj al fascismului este că nu vor mai exista greve. Pentru burghezie și pentru filistinii micii burghezii, acesta este adevăratul avantaj.

În 1920, când nu exista fascism, spun ei, masele de muncitori puteau fi văzute în stradă în fiecare zi. Aici o grevă, acolo o procesiune, confruntări deschise. În zilele noastre nu mai există greve, nu mai există tulburări. În fabrici, munca nu mai este întreruptă, iar pacea și ordinea domnesc. Acesta este punctul de vedere al angajatorilor.

Cu toate acestea, grevele continuă să fie convocate, iar în timpul acestor greve au avut loc incidente demne de menționat care au apărut din relațiile existente între sindicatele fasciste, lucrătorii revoluționari, guvern și angajatori. Situația este cu siguranță instabilă. Prezența continuă a luptei de clasă este demonstrată de o serie de evenimente semnificative. Într-adevăr, nu există nicio îndoială, în ciuda obstacolelor, că aceasta este în creștere. Acțiunea guvernului fascist este îndreptată și împotriva lucrătorilor din întreprinderile de stat. De exemplu, teroarea este folosită împotriva lucrătorilor feroviari. Un număr mare dintre aceștia au fost concediați. Desigur, primii care au fost eliminați au fost membrii activi ai organizațiilor revoluționare (organizația lucrătorilor feroviari a fost una dintre sindicatele a căror conducere era mult mai la stânga). Guvernul a acționat în același mod față de alte câteva întreprinderi legate de stat.

Replica fascistă: dar noi am dat proletarilor ziua de 8 ore! Ziua de 8 ore este acum stabilită prin lege! Acestea sunt mari cuceriri! Numiți un alt guvern burghez al unei țări importante care a promulgat o astfel de lege!

Dar această lege conține clauze adiționale care anulează complet principiul zilei de lucru de 8 ore. De fapt, chiar dacă legea ar fi riguros aplicată, ar fi posibil să se introducă o zi de lucru medie mult mai lungă de 8 ore. În orice caz, legea nu este pusă în aplicare. Cu aprobarea sindicatelor fasciste, angajatorii fac tot ce vor la locul de muncă. Și, în sfârșit, proletariatul din Italia cucerise deja ziua de 8 ore cu propriile sale organizații; într-adevăr, mai multe federații obținuseră o zi de lucru care era chiar mai scurtă. Prin urmare, nu vorbim despre un „dar” oferit de fascism proletariatului italian. De fapt, am putea spune că șomajul este în creștere deoarece patronii îi obligă pe muncitorii din fabrici să lucreze mult mai mult de 8 ore pe zi.

Celelalte „cuceriri”nu sunt nici măcar demne de menționat. Muncitorii care înainte își asigurau anumite drepturi, o anumită libertate de mișcare și de acțiune în fabrici, sunt acum supuși unei discipline de fier. Muncitorul italian lucrează astăzi sub o presiune dură.

În ceea ce privește situația economică, toate cifrele disponibile arată că salariile au scăzut dramatic după ce au atins temporar un nivel corespunzător creșterii prețurilor la bunurile indispensabile, ale căror prețuri sunt astăzi de 4-5 ori mai mari decât înainte de război. Nivelul de trai al muncitorilor s-a înrăutățit. Desigur, „ordinea” a fost restabilită la locul de muncă, dar este o ordine reacționară, o ordine în interesul general al exploatării de către patroni. Există o mulțime de dovezi palpabile că toate acțiunile fasciste, inclusiv cele ale sindicatelor lor, sunt în serviciul patronatului și al Uniunii Industriașilor.

În ceea ce privește organizația docherilor, în ciuda faptului că era condusă de oportuniști notorii precum Giulietti (sau poate tocmai din această cauză), aceasta a reușit, până la un anumit punct, să reziste puterii fasciste și să supraviețuiască Marșului asupra Romei. Alături de această organizație exista o cooperativă a docherilor, numită „Garibaldi”. În momentul în care noul contract urma să fie semnat între guvern și armatori, Garibaldi s-a gândit să facă o ofertă mai competitivă. Aceasta ar fi însemnat o concurență periculoasă pentru armatori. I-ar fi forțat să facă o ofertă mai atractivă, dar mai puțin profitabilă. Și ce au făcut? Grupul care reprezenta magnații transportului maritim, regii maritimi, a emis un ordin către guvernul fascist, iar guvernul fascist s-a grăbit să îl pună în aplicare. Sub pretextul unui conflict provocat de autoritățile locale, ofițerii de poliție au fost trimiși să ocupe birourile cooperativei și aceasta a fost obligată să-și suspende activitatea.

Situația este foarte complicată, dar o putem rezuma astfel: este clar că aparatul de stat fascist este în serviciul grupurilor capitaliste care luptă împotriva clasei muncitoare. Astăzi, întreaga viață a proletariatului, întreaga viață industrială a Italiei, oferă cea mai condamnabilă dovadă și cea mai clară demonstrație a faptului că transformarea guvernului într-un organ de conducere și comitet de afaceri al capitaliștilor a fost realizată în forma sa cea mai extremă în țara noastră. Ar trebui, de asemenea, să fim conștienți de faptul că fenomene similare îi afectează pe muncitorii agricoli. Citez ca exemplu greva organizată de sindicatul fascist și care a fost dusă de așa-numiții „plivitori de orez” pe câmpurile din Lomellina. Declanșată cu aprobarea sindicatului fascist, a fost o grevă care va vedea în cele din urmă toată puterea terorii reacționare îndreptată împotriva ei; greviștii, femei cu toții, au fost atacați de poliție și miliție, adică de organele guvernului fascist, iar greva a fost înăbușită în sânge.

Există sute de exemple similare care oferă o imagine a situației în care se află astăzi proletariatul italian. Politica sindicală fascistă permite muncitorilor să încerce și să ducă lupte; dar de îndată ce există un conflict real între muncitori și patroni, guvernul intervine cu violență brutală în interesul exploatării capitaliste.

Care este relația dintre fascism și clasa de mijloc? O serie întreagă de evenimente demonstrează dezamăgirea clasei de mijloc. La început, acestea au văzut fascismul ca pe mișcarea lor, ca pe începutul unei noi perioade istorice. Au crezut că dominația marii burghezii și a liderilor săi politici a luat sfârșit, fără a fi nevoie de vreo dictatură proletară; fără Revoluția Bolșevică care i-a făcut să tremure în 1919 și 1920. Ei credeau că dominația claselor de mijloc, a foștilor militari, a celor care luptaseră într-un război victorios, era pe cale să se realizeze; ei credeau că pot crea o organizație puternică care le va permite să preia frâiele statului. Pentru a-și apăra propriile interese, ei doreau să dezvolte o politică autonomă care să lupte atât împotriva dictaturii capitaliste, cât și împotriva dictaturii proletare. Falimentul acestui program este demonstrat de măsurile adoptate de guvernul fascist; măsuri care nu numai că au lovit extrem de puternic proletariatul, ci și clasele de mijloc, care delirau că și-au creat propria putere, propria dictatură, și care fuseseră chiar atrase în demonstrații împotriva vechiului aparat al puterii burgheze, pe care credeau că l-au doborât odată cu revoluția fascistă. Toate măsurile guvernamentale ale fascismului arată că acesta este în slujba marii burghezii, a capitalului industrial, financiar și comercial și că puterea sa este îndreptată împotriva intereselor oricărei alte clase; nu doar a proletariatului, ci și a claselor de mijloc.

De exemplu, măsurile introduse în domeniul locuințelor au afectat fără discriminare toate clasele sociale. În timpul războiului a fost introdus un moratoriu care a impus anumite limitări asupra creșterilor de chirii pe care le puteau impune proprietarii. Fasciștii le-au abolit, dând proprietarilor posibilitatea de a crește chiriile. Este adevărat că, după ce au restabilit libertatea nelimitată în acest domeniu, au trebuit să promulge o nouă lege care limitează drepturile proprietarilor. Dar această nouă lege este de natură pur demagogică. Singurul său scop este să calmeze furia pe care a stârnit-o prima lege. Cu toate acestea, există în continuare un deficit imens de locuințe. Același lucru este valabil și pentru reforma educației. Aceasta a fost definită de Mussolini drept „cea mai fascistă dintre toate reformele” și a fost redactată de celebrul filosof Gentile. Din punct de vedere tehnic, aceasta este o reformă care trebuie luată în serios. Pentru a rezolva problema în conformitate cu noile criterii, s-a făcut o muncă cu adevărat remarcabilă. Dar întreaga tendință a reformei este aristocratică: o educație bună pentru fiii muncitorilor, ai săracilor, ai micii burghezii devine imposibilă. Aceasta înseamnă că doar cei înstăriți, adică acele familii care își pot permite să plătească taxele de liceu pentru copiii lor, se vor bucura de privilegiul culturii. Acesta este motivul pentru care această reformă a fost primită foarte prost de clasa de mijloc și de mica burghezie și chiar de învățători și profesori, a căror condiție economică s-a deteriorat și mai mult și care sunt acum supuși unei discipline mai stricte.

Un alt exemplu: pentru a rezolva problema reformei birocratice, fascismul a efectuat o revizuire a salariilor lucrătorilor de stat cu gulere albe, conform principiului: scăderea salariilor celor mai mici, creșterea salariilor funcționarilor superiori. Această reformă a provocat un sentiment de nemulțumire față de guvernul fascist și în rândurile inferioare ale birocrației de stat.

Există, de asemenea, problema impozitelor, pe care nu o voi aborda în profunzime aici, dar care arată în mod clar caracterul de clasă al guvernului fascist. Practic, acesta din urmă dorea să reechilibreze bugetul. Cu toate acestea, nu a luat nicio măsură împotriva capitaliștilor în vederea atingerii acestui obiectiv. Pentru a obține mai multe venituri, a crescut pur și simplu povara care apasă asupra proletariatului, a consumatorilor și a burgheziei mijlocii și mici.

Unul dintre principalele motive de nemulțumire față de fascism rezidă în tratamentul aplicat de acesta populației rurale, micilor chiriași etc.

Fascismul este dușmanul proletariatului industrial, dar a cauzat o înrăutățire nu mai puțin accentuată a condițiilor clasei țărănești. Guvernele anterioare luaseră deja măsuri pentru a reglementa impozitarea terenurilor, dar acestea nu au fost niciodată aplicate. Ministrul fascist De Stefani a încercat acum să le aplice într-un mod atât de draconic încât o povară fiscală insuportabilă apasă acum greu asupra întregii proprietăți funciare mici, afectând chiar și veniturile micilor fermieri, ale chiriașilor și ale lucrătorilor agricoli. Acest lucru este agravat de impozitele municipale și provinciale, pe care administrațiile socialiste locale din trecut au reușit să le manevreze într-o direcție anticapitalistă favorabilă muncitorilor. În prezent, impozitele pe vite și alte taxe cauzează în schimb o scădere severă a situației micilor fermieri. Recent, taxa pe vin a fost ușor redusă, o reducere menită să atenueze nemulțumirile din mediul rural. Dar toate aceste taxe reprezintă, acum ca și înainte, o povară teribilă pentru populația rurală.

Voi da doar exemplul unui tovarăș din delegația italiană care este el însuși un mic fermier. Pentru parcela sa de 12 hectare, pe care o deține parțial și o închiriază parțial, trebuie să plătească 1.500 de lire sterline, adică 12,5% dintr-o producție de 12.000 de lire sterline. Imaginați-vă cât de intens trebuie să cultive acest teren pentru a asigura existența familiei și a angajaților săi!

În sudul Italiei a avut loc un fenomen remarcabil. Anul trecut, recolta de struguri a fost excelentă. Prețurile au scăzut dramatic, iar anul acesta vinul se vinde doar la prețuri foarte mici. În sud există mulți agricultori chiriași care spun că nu fac niciun ban. Dar ei cultivă și alte culturi, pe lângă struguri, și, în general, folosesc celelalte culturi pentru a acoperi cumva costurile de producție, în timp ce cultivarea strugurilor le asigură venitul din care trăiesc. Dar, având în vedere prețurile actuale ale vinului, taxele și costurile de producție a vinului etc., nu le mai rămâne nimic. Costurile de producție și prețurile de vânzare cu amănuntul sunt aceleași; țăranul nu are suficient pentru a-și întreține familia. El este nevoit să se îndatoreze, să ceară avansuri de la micii burghezi din centrele rurale sau de la marii proprietari, iar în acest din urmă caz trebuie să își ipotecheze terenurile. În perioada imediat postbelică, creșterea chiriilor era interzisă prin lege. Această lege a fost abolită de fasciști. Micii chiriași trebuie acum să plătească proprietarilor o chirie care a crescut cu 100 până la 400%. Chiar și clauzele privind împărțirea recoltei între chiriaș și proprietar au fost modificate drastic în avantajul celui din urmă. Pentru a supraviețui, micul proprietar este obligat să vândă o parte din terenul său sau să renunțe la parcela pentru care a plătit jumătate bani gheață, jumătate împrumut. Dacă într-o zi nu poate plăti, el pierde imediat atât terenul achiziționat, cât și banii deja plătiți. Ceea ce are loc în prezent este o expropriere totală a micilor fermieri. Cei care au plătit prețuri mari pentru terenurile lor în perioada de după război, iar acum nu mai au bani, sunt forțați să vândă pentru mai puțin decât au plătit. Repet, aceasta este o expropriere reală a micilor fermieri proprietari de terenuri de către marii proprietari de terenuri, un fenomen care tinde să devină din ce în ce mai răspândit. Fiecare măsură pe care guvernul fascist a luat-o în această sferă a avut o singură consecință: înrăutățirea situației proletariatului rural.

Anterior, socialiștii au condus o agitație ale cărei metode nu le-am putut aproba în totalitate: au încercat să convingă guvernul să întreprindă lucrări majore de recuperare a terenurilor pentru a ocupa muncitorii agricoli, pentru a combate șomajul și pentru a îmbunătăți astfel poziția de negociere a forței de muncă în mediul rural. Guvernul fascist a suspendat acum aceste lucrări pentru a echilibra bugetul. În consecință, un număr imens de lucrători din mediul rural au fost aruncați pe piața muncii, sărăcia din mediul rural a crescut, iar nivelul de trai al proletariatului a continuat să scadă.

Nemulțumirea a fost îndreptată către guvern. Fasciștii au vorbit îndelung despre parazitismul vechilor cooperative roșii, care, prin intermediul presiunii parlamentare în favoarea lucrărilor publice, exploatau sistematic statul, dar acum fac exact același lucru. Ei încearcă, cu cooperativele lor fasciste (aproape întregul aparat cooperatist al socialiștilor le-a fost transferat cu forța) să ducă o politică similară în interesul noii birocrații fasciste.

Condițiile groaznice pe care fascismul le-a impus țărănimii înseamnă că această clasă vede acum guvernul fascist ca o putere ostilă intereselor sale și adoptă treptat o poziție mai combativă. Au existat deja cazuri de revolte armate ale țăranilor împotriva impozitelor și împotriva administrațiilor municipale fasciste, care au dus la confruntări sângeroase. Faptul că acest lucru s-a întâmplat este extrem de important și caracterizează foarte bine situația.

După ce am comentat politica socială a fascismului, voi trece acum la examinarea politicii sale în alte domenii, începând cu religia. Atitudinea fascismului în această privință este un exemplu al flexibilității sale teoretice. Pentru început, fascismul a adoptat un program anticlerical pentru a exploata anumite atitudini tradiționale ale clasei de mijloc și ale intelectualilor; astfel, a luptat împotriva Partidului Popular catolic pentru a submina influența acestuia în mediul rural. Într-o a doua perioadă, fascismul a început să concureze cu popularii și a devenit partidul oficial al religiei și al catolicismului. Atât din punct de vedere istoric, cât și teoretic, acest lucru este destul de remarcabil. Vaticanul adoptând o politică pro-fascistă. A fost foarte mulțumit de concesiile pe care guvernul fascist le-a făcut, acceptând să îmbunătățească condițiile pentru cler și restabilind predarea religiei în școli. Mussolini, care, pe vremea când se afla în Elveția, era editorul unei colecții mărunte de cărți antireligioase (broșuri de doi bani în care era demonstrată inexistența lui Dumnezeu și în care puteai citi despre fărădelegile papale, povestea femeii alese pe tronul papal și toate celelalte prostii care, timp de secole, au întunecat mințile muncitorilor), același Mussolini din zilele noastre, ori de câte ori consideră util, invocă „Domnul” și proclamă că guvernează „în numele lui Dumnezeu” .

Oportunismul politic al Vaticanului ascunde un antagonism fundamental care este scos în evidență în confruntarea dintre fasciști și populari (aceștia din urmă reprezentând un fel de democrație creștină). Ideea catolică, ca atare, este opusă fascismului, deoarece fascismul reprezintă o exaltare a patriei, a națiunii și divinizarea acesteia. Din punct de vedere catolic, aceasta este o erezie. Fascismul ar dori să facă din catolicism o problemă națională italiană, însă politica bisericii catolice este în mod inerent internațională și universală, deoarece încearcă să își extindă influența politică și morală dincolo de toate granițele. Acest conflict extrem de important a fost rezolvat, pentru moment, datorită unui compromis.

Să analizăm acum pe scurt politica externă fascistă. În ceea ce privește politica internațională, fasciștii susțin că au găsit Italia într-o situație extrem de dificilă; țara era de râsul lumii, dar după ce fascismul a preluat puterea, iar Italia a dobândit un guvern puternic, a început să fie tratată foarte diferit, iar poziția sa pe scena internațională este acum foarte schimbată.

Cu toate acestea, evenimentele au arătat că tot ce poate face politica externă fascistă este să continue vechea tradiție a burgheziei italiene. Într-adevăr, nimic nu s-a schimbat, nimic nou nu s-a întâmplat. După ce și-a jucat principala carte în faimosul incident de la Corfu, Mussolini a renunțat imediat la loviturile de stat de acest gen, a găsit rațiunea și a fost primit în rândurile diplomației ortodoxe, având mare grijă să nu repete greșeala anterioară în altă parte. Marile ziare franceze și engleze scriu că Mussolini este un politician foarte isteț și că, după expediția din Corfu, care a fost de fapt mai degrabă o acțiune copilărească, el a devenit foarte înțelept și prudent. De fapt, politica internațională a lui Mussolini este singura opțiune pe care o are Italia; o politică de mâna a doua, deoarece în lupta dintre marile puteri mondiale Italia joacă un rol subordonat. În problema despăgubirilor de război și în conflictul franco-german, Mussolini a adoptat întotdeauna o poziție intermediară, care nu a exercitat absolut nicio influență, într-un fel sau altul, asupra relațiilor de putere existente. Atitudinea sa neregulată a fost primită cu satisfacție, la un moment dat, de Germania, apoi de Franța, apoi de Marea Britanie.

Este adevărat că fascismul a fost capabil să modifice, sau mai degrabă să răstoarne, relațiile de putere în interiorul graniței italiene. Dar nu a fost capabil să realizeze aceeași cascadorie la scară internațională, deoarece nu are absolut nicio influență asupra relațiilor inter-statale. Din moment ce lipsesc premisele istorice și sociale necesare pentru o astfel de influență, nu se poate vorbi serios de un imperialism italian.

Câteva fapte vor pune în lumina corectă politica externă extrem de modestă pe care Mussolini este obligat să o urmeze. Problema Fiume a fost rezolvată prin intermediul unui compromis cu Iugoslavia. Amenințările de război împotriva Iugoslaviei au făcut loc unei politici de compromis și reconciliere cu această țară. Și în acest caz, naționalismul imperialist a trebuit să cedeze în fața faptelor reale ale politicii externe. Recunoașterea Rusiei Sovietice arată, de asemenea, că, deși este foarte posibil să se conducă o politică de extremă dreaptă în Italia, faptul că fasciștii au preluat puterea nu este suficient pentru a extinde o astfel de politică la nivel internațional.

Ce efect a avut recunoașterea Rusiei Sovietice asupra proletariatului italian? Proletariatul italian a avut o educație revoluționară destul de bună și nu a înghițit momeala lansată de presa fascistă; o presă care până cu o zi înainte înregistrase toate calomniile antibolșevice, toate basmele despre Rusia, iar apoi, dintr-o dată, la comandă, a început să scrie exact contrariul: adică, că revoluția comunistă nu mai există, că bolșevismul este lichidat și că Rusia este o țară burgheză ca oricare alta; că Italia și Rusia au interese comune, că Rusia și Italia pot colabora etc. De asemenea, s-a făcut o gafă grosolană când s-a spus: ne aflăm în fața a două revoluții, două dictaturi, două exemple ale aceleiași metode politice de eliminare a democrației, care prin însăși natura lor trebuie să ajungă la o acțiune paralelă și așa mai departe. Aceasta este o explicație care nu poate provoca decât amuzament. În realitate, ceea ce discutăm aici este un interes capitalist neabătut. Fiind incapabili să prevină declinul industrial din cauza unei balanțe comerciale nefavorabile, capitaliștii italieni au devenit interesați să stabilească relații cu Rusia în căutarea de noi piețe pentru mărfurile lor. Proletariatul italian a judecat acest eveniment ca pe o dovadă a slăbiciunii fascismului, nu a Rusiei Sovietice. Cu toate acestea, trebuie să remarc faptul că interpretarea politică corectă a acestui eveniment internațional de primă importanță pentru proletariatul italian a fost întunecată de un incident neplăcut: unii tovarăși ruși au emis declarații care, în explicarea acestui eveniment politic, au mers destul de departe, conținând declarații de prietenie față de Italia care puteau fi interpretate ca declarații de prietenie față de Italia oficială, față de Gran Duce Mussolini. Acest lucru era menit să provoace un anumit grad de neliniște în rândul unui proletariat care este persecutat și vânat de fasciști. Dacă acest pas fals ar fi fost evitat, toate celelalte ar fi fost pe deplin înțelese de proletariatul revoluționar italian.

Ajungem acum la relațiile care există între aparatul de partid fascist și aparatul de stat sub noul guvern. Aceste relații au ridicat probleme destul de spinoase, al căror efect a fost reprezentat de crize grave și conflicte continue în rândurile fascismului. Încă de la început, viața internă a organizațiilor fasciste a fost extrem de turbulentă, dar, cu 700.000 de membri, este o organizație foarte mare, iar conflictele sunt inevitabile într-o organizație de asemenea dimensiuni. Cu toate acestea, duritatea și violența conflictelor interne din cadrul mișcării fasciste din Italia sunt excepționale. La început, problema relațiilor dintre partid și stat a fost rezolvată într-un mod foarte imperfect prin plasarea unor comisari politici proveniți din rândurile partidului alături de autoritățile statului. Aceștia exercitau o anumită influență asupra funcționarilor statului și, prin urmare, aveau puterea de facto în mâinile lor. Rezultatul inevitabil a fost, desigur, fricțiunea. Această metodă de organizare a fost apoi revizuită și a trebuit să se restabilească vechile drepturi ale aparatului de stat, eliminând comisarii fasciști. Dar criza, care a fost depășită doar cu cele mai mari dificultăți, nu a fost rezolvată în mod definitiv, deoarece în cadrul mișcării fasciste s-au format două curente. Primul dintre ele, care vizează o revizuire a fascismului extremist, vrea să revină la legalitate și declară: puterea este în mâinile noastre, îl avem pe marele nostru conducător Mussolini, ne putem limita la a guverna prin exercitarea normală și legală a puterii; întregul aparat de stat este la dispoziția noastră, noi formăm guvernul, Ducele nostru are încrederea tuturor partidelor, prin urmare, partidul nu mai trebuie să se implice în chestiuni administrative. Acest curent ar dori să renunțe la lupta violentă și la utilizarea mijloacelor ilegale și să revină la relații normale. Încearcă să-l influențeze pe Mussolini izolându-l de elementele fasciste mai extreme.

Aceste elemente extremiste sunt recrutate în rândul ierarhilor locali și sunt desemnate prin termenul abisinian, „Ras”. „Rassismul” este pentru dictaturi locale ale trupelor de ocupație fasciste în toată Italia și, într-adevăr, susține un „al doilea val” de teroare împotriva oponenților săi. Farinacci, care a propus recent pedeapsa cu moartea pentru antifasciști, este unul dintre reprezentanții săi tipici.

Între aceste două extreme, între tendința care susține un „al doilea val” ofensiv împotriva opoziției și care spune: dacă Mussolini spune că revoluția nu este încă încheiată, atunci noi trebuie să o finalizăm; atunci trebuie să ordonăm imediat (cuvintele lor) „cinci minute de tragere pentru a anihila toți dușmanii fascismului, o dată pentru totdeauna” – între această tendință și cea care ar prefera relații mai bune între fascism și anumite elemente ale opoziției, și chiar cu reformiștii, cum ar fi liderii Confederazione Generale del Lavoro (Confederația Generală a Muncii), Mussolini a menținut până acum un anumit echilibru făcând concesii viclene, acum către o parte, acum către cealaltă. El a restaurat vechile drepturi ale funcționarilor aparatului de stat, dar nu intenționează să renunțe la sprijinul esențial oferit de organizațiile care funcționează independent de aparatul de stat, deoarece aceste organizații sunt cele care susțin puterea fascistă și care îi permit să se apere împotriva atacurilor revoluționare.

Fascismul nu a dizolvat parlamentul. Vechiul parlament, așa cum am subliniat mai devreme, vota în mod constant încrederea în Mussolini și îi acorda puteri depline care îi permiteau să obțină tot ceea ce cerea. Cu toate acestea, fascismul a dorit să modifice legea electorală. În Italia, sistemul în vigoare era reprezentarea proporțională. Fascismul dorea să fie sigur de păstrarea majorității. Cred că acest lucru ar fi fost încă posibil folosind mecanismele vechiului sistem electoral. Chiar și în cadrul reprezentării proporționale, cu sondaje, fascismul ar fi obținut ceea ce are acum. Pe baza noii legi electorale, lista partidului care câștigă majoritatea voturilor și obține cel puțin 25% din totalul voturilor exprimate are dreptul la două treimi din locurile din noul parlament. Aceasta înseamnă că un sfert din totalul voturilor este suficient pentru a ocupa două treimi din locuri, cu condiția, desigur, ca o altă listă de partid să nu obțină 26% sau 27% din totalul voturilor, caz în care lista din urmă ar primi majoritatea. Pe lista națională a partidului majoritar figurează 375 de nume. Deci, în realitate, acești deputați au fost aleși chiar de Mussolini, întrucât faptul că această listă va obține mai mult de 25% din voturi nu era pus la îndoială. În interiorul partidului fascist a izbucnit o adevărată bătălie cu privire la cine ar fi nominalizat. Aproximativ 10 mii de rași fasciști își propuseseră să fie printre cei 375 de aleși. Nici măcar nu a fost posibilă rezervarea tuturor posturilor de pe listă pentru candidații fasciști.

În alegeri a fost folosită o dublă tactică. În nord, unde organizația fascistă este foarte puternică, nu a fost nevoie de compromisuri și au fost prezentate liste electorale compuse exclusiv din fasciști. În sud, unde organizația fascistă este mult mai slabă, a trebuit să se facă un compromis și politicienilor vechiului regim li s-au alocat numeroase locuri pe lista națională. Astfel, unii dintre candidați vor fi oameni noi din rândurile partidului fascist, iar alții vor fi, în lipsa unui cuvânt mai bun, politicieni „tradiționali”.

Alegerile au avut loc acum și nu vom vorbi despre ele în detaliu. Știm că teroarea fascistă nu a ajuns încă la stadiul în care este absolut imposibil pentru opoziție să își exercite votul. Guvernul fascist a manevrat cu o anumită dexteritate. Acesta știa că, prin eliminarea totală a votului opoziției, alegerile și-ar fi pierdut imediat orice semnificație politică. Prin urmare, guvernul s-a limitat să influențeze rezultatul. Mussolini putea spune acum: „Alegerile s-au încheiat. Marea majoritate a votat pentru noi; acest consens al marii majorități a poporului italian ne legitimează puterea. Nu se mai poate vorbi de dominația unei minorități”.

Pentru a evalua desfășurarea și rezultatul alegerilor, este necesar să se facă o distincție clară între nordul și sudul Italiei. În nord, organizațiile fasciste sunt foarte puternice, în special la țară, dar și în orașele industriale. Astfel, acolo își poate supraveghea electoratul și verifica dacă membrii de partid votează așa cum trebuie; cu alte cuvinte, poate suprima aproape în totalitate votul secret. Desigur, fasciștii au luptat fără milă împotriva adversarilor lor, dar pentru că se bazau pe forțele proprii, au trebuit să îi lase pe aceștia să își exercite dreptul la vot. Prin urmare, în nord, fascismul nu a obținut decât o majoritate foarte mică (adică o majoritate în adevăratul sens al cuvântului, de peste 50%, și nu majoritatea artificială de peste 25% pe care au introdus-o). În unele orașe, cum ar fi Milano, este bine cunoscut faptul că lista națională fascistă era minoritară în comparație cu listele opoziției.

În sud, în schimb, lista de candidați a fascismului a întrunit o majoritate covârșitoare a voturilor. Numărul total de voturi exprimate în întreaga Italie a fost de 7,3 milioane, iar fasciștii au obținut 4,7 milioane dintre acestea (3,65 milioane reprezintă jumătate din voturile exprimate; fasciștii au obținut cu peste un milion mai mult decât atât). Acesta este cel mai ciudat aspect al chestiunii.

În sud, cu excepția câtorva districte în care au avut loc conflicte agrare asemănătoare celor din Valea Padului, nu a existat niciodată un fascism real în sud. Fascismul s-a impus acolo în felul următor. După ce fasciștii au preluat puterea, clicile burgheze locale au considerat că este bine să adere la fascism, într-un sens formal, pentru a-și păstra controlul asupra aparatului administrativ local și pentru a putea continua să-l exploateze. În Sud nu există cu adevărat un nivel semnificativ de organizare fascistă și, totuși, în Sud, prin utilizarea unor mijloace foarte simple, fascismul a obținut majoritatea covârșitoare menționată mai sus. Aici, alegerile s-au desfășurat după bunul plac; reprezentanții de pe listele rivale au fost alungați, escadroanele fasciste au fost organizate, au primit certificate electorale și au fost puse la dispoziția administrației locale; fiecare membru al acestor escadroane a votat de 30, 40 sau chiar 50 de ori. Având în vedere această situație, Mussolini a fost nevoit să recunoască faptul extraordinar că sudul Italiei a fost cel care a salvat țara; că cele mai experimentate forțe în lupta împotriva democrației revoluționare se aflau în sud; că în 1919 și 1920 sudul a fost cel care nu s-a lăsat dus de nas. Astfel, interpretarea sa politică anterioară a situației italiene – conform căreia nordul era cea mai progresistă și civilizată parte a țării – a fost dată peste cap. În discursurile recente, este adevărat, el a revenit la teoria sa anterioară și pare să fi renunțat la încercarea de a-și pune declarațiile în acord cu rezultatele statistice oficiale ale alegerilor. Fascismul este extrem de slab în sud. În ceea ce privește afacerea Matteotti, se poate spune, de fapt, că Sudul a fost unanim în condamnarea guvernului. Acest fapt important arată cât de artificiale sunt mijloacele prin care fascismul se menține la putere.

Să aruncă o scurtă privire, așadar, asupra celorlalte partide care au participat la alegeri. În primul rând, înainte de a trece la pro-fasciști, doresc să amintesc de Partidul Naționalist, care este acum oficial integrat în totalitate în Partidul Fascist. Partidul Naționalist a existat cu mult timp înainte ca cineva să fi auzit de fascism. A exercitat o influență majoră asupra dezvoltării acestuia din urmă și a fost cel care a dotat fascismul cu armamentul său teoretic fragil. Aripa dreaptă a liberalilor, cu Salandra în frunte, a fuzionat și ea complet cu fascismul, iar membrii săi au candidat pe listele fasciste. Pentru a încerca să acapareze o parte din locurile rezervate minorității, alte personalități și grupuri „liberale”, care nu figurau pe listele fasciste, candidau alături de aceștia pe liste paralele care erau, de asemenea, pur fasciste.

Alături de listele oficiale și de aceste liste paralele au existat liste liberale de candidați care au fost susținute neoficial de guvern. Au existat, de asemenea, alte liste, care nu au fost declarate antifasciste, cum ar fi cea a lui Giolitti, față de care guvernul a menținut o poziție neutră, permițându-le să câștige câteva locuri necontestate.

În ceea ce privește opoziția, trebuie să ne concentrăm în primul rând asupra înfrângerii diferitelor partide parlamentare care compuneau „democrația”, partide care au avut cândva o majoritate atât de puternică. Bonomi (reformist social de extremă dreaptă) nu a fost reales. Di Cesare și Amendola au reușit să salveze doar un mic grup de susținători după atacul dur al guvernului împotriva lor, și în special împotriva celui din urmă.

Partidul Popular a suferit, de asemenea, o înfrângere serioasă. În timpul vechiului parlament, a luat parte chiar la guvernul fascist. Atitudinea sa a fost întotdeauna echivocă. Abia în timpul luptei împotriva noii legi electorale a rupt-o cu Mussolini, care a răspuns prin eliminarea miniștrilor Populari. Criza rezultată l-a forțat pe șeful partidului, Don Sturzo, să demisioneze oficial (deși, de fapt, el continuă să conducă politica partidului). Ca urmare, s-a produs un fel de sciziune. Un grup de dreapta, popolari nazionali, a părăsit partidul și susține lista fascistă. Masa principală a partidului îl urmează pe Don Sturzo ca și până acum. Extrema stângă, condusă de Migliori, a părăsit și ea partidul. Agitația pe care a desfășurat-o în mediul rural a fost uneori strâns convergentă cu acțiunile organizațiilor revoluționare. În interiorul partidului, influența marilor moșieri predomină încă sub forma centrismului mediator al lui Don Sturzo. Mișcarea populară a suferit, fără îndoială, o grea lovitură.

Partidul Țărănesc este un alt partid mic care merită menționat. În câteva districte, acesta și-a prezentat propria listă de candidați pentru alegeri. Este un partid compus din mici fermieri nemulțumiți, care nu sunt pregătiți să încredințeze reprezentarea intereselor lor niciunuia dintre partidele existente și care preferă să își formeze propriul partid. Această mișcare ar putea avea un viitor. Ar putea dobândi proeminență națională. Micul Partid Republican, care poate fi considerat un partid semi-proletar, este destul de confuz în atitudinea sa, dar a dus o campanie foarte viguroasă împotriva guvernului fascist. A obținut două locuri în Parlament (în vechea Cameră a avut cinci, acum are șapte locuri).

Apoi sunt cele trei partide care au apărut din vechiul Partid Socialist: Partidul Socialist Unitarian, Partidul Socialist Maximalist și Partidul Comunist. Aceste partide au avut 150 de locuri între ele atunci când erau unite într-un singur partid. Astăzi, unitarienii (reformiștii) au 24 de locuri, maximaliștii, 22, iar comuniștii, 19. Comuniștii au prezentat o listă comună cu fracțiunea cominternistă a partidului maximalist, sub semnul unității proletare. Putem spune că Partidul Comunist a fost singurul dintre partidele de opoziție care a revenit în parlament nu numai cu forța sa anterioară intactă, ci și cu noi locuri câștigate. În 1921 aveam 15 locuri, acum avem 19. Este adevărat, unul dintre locuri este contestat și totalul final poate fi de 18, dar acesta este un detaliu minor.

În plus față de listele mici ale iredentiștilor germani și slavi, există un Partid Sardinian, fondat în urmă cu câțiva ani în Sardinia, care nu merge atât de departe încât să solicite separarea totală de Italia, dar dorește o autonomie regională sporită. Vorbim despre o mișcare care dorește descentralizarea statului și o mai mică legătură cu statul italian și cu națiunea italiană și care ar putea provoca mișcări paralele în alte regiuni care se află într-o situație și mai gravă. Se pare că în Basilicata este în curs de formare un partid similar. Această mișcare are, de asemenea, anumite legături cu cea pur intelectuală din Torino, care publică Rivoluzione Liberale și susține teorii liberale și federaliste. Acest grup opune o rezistență energică fascismului și a atras un anumit număr de simpatizanți din rândul intelectualilor și al clasei profesionale. După cum puteți vedea, opoziția este împărțită în mai multe grupuri mici. Vom menționa aici și unele curente politice care nu participă la alegeri.

Există, de exemplu, mișcarea condusă de D’Annunzio, adică o mică elită reunită în jurul lui D’Annunzio, gata să intre în luptă atunci când liderul ei dă semnalul. Cu toate acestea, atitudinea lui D’Annunzio a fost destul de contradictorie în ultima vreme. A fost tăcut de ceva vreme. Mișcarea sa s-a născut din mișcarea anterioară a clasei de mijloc și a militarilor, care se opunea mobilizării oficiale a marii burghezii și care – din moment ce fascismul renunța la programul său și urma un curs pur conservator – se distingea. Apoi există mișcarea Italia Libera, adică opoziția antifascistă din cadrul organizației militarilor, care își vede, de asemenea, influența crescând destul de substanțial în acest moment. O altă mișcare antifascistă care este destul de activă este masoneria. Fascismul a provocat o criză profundă în masonerie. A existat chiar o ruptură, deși nu este una foarte semnificativă: un mic grup de masoni pro-fasciști care doreau să plece.

Fasciștii au desfășurat o campanie împotriva masonilor. Mussolini, în calitate de fascist, a obținut aprobarea aceleiași decizii cu privire la incompatibilitatea dintre masonerie și apartenența la partid ca și atunci când lupta pentru socialiști în 1914. Masoneria nu a pierdut timpul în a răspunde energic la aceste atacuri. În cercurile burgheze din străinătate, ea a desfășurat o campanie de propagandă energică împotriva terorii fasciste. De asemenea, în Italia, ea desfășoară o activitate educativă în rândul micii burghezii și al intelectualilor, printre care masoneria este foarte influentă; și acest lucru nu a fost lipsit de un anumit efect.

Mișcarea anarhistă nu joacă în prezent un rol foarte important în politica italiană. După cum puteți vedea, diferitele curente care se opun puternicei majorități fasciste prezintă o imagine foarte complicată.

Dar chiar dacă această opoziție are o presă destul de puternică, ce contează în ceea ce privește organizarea sa militară și politică, adică în ceea ce privește posibilitatea practică de a organiza un atac asupra fascismului în viitorul apropiat? Răspunsul este practic nimic. Este adevărat că anumite grupuri precum republicanii și masonii ne-ar face să credem că au organizații antifasciste ilegale, dar astfel de afirmații nu trebuie luate în serios. Singurul lucru care poate fi luat în serios este puternicul curent de opoziție care există în opinia publică și în presă. Opoziția burgheză controlează o mare parte a presei. Printre acestea se numără unele ziare distribuite pe întreg teritoriul Italiei și care, deși nu fac parte în mod declarat din opoziție, adoptă o poziție care este clar împotriva fascismului. Astfel, Corriere della Sera din Milano și La Stampa din Torino orientează opinia publică, mai ales în rândul burgheziei de mijloc, către o opoziție tenace, deși mai ales vocală. Toate acestea arată că nemulțumirea față de fascism a crescut de când acesta a preluat puterea.

Deși definirea și clasificarea exactă a diferitelor grupuri de opoziție este destul de dificilă, între starea de spirit a proletariatului și cea a clasei de mijloc este totuși posibil să se traseze o linie de demarcație foarte clară.

Proletariatul este antifascist pe baza conștiinței sale de clasă; acesta vede lupta împotriva fascismului ca pe o bătălie puternică destinată să producă schimbări radicale și să substituie dictatura revoluționară dictaturii fasciste. Proletariatul caută răzbunare, dar nu în sensul banal și sentimental al cuvântului; caută răzbunare într-un sens istoric.

Proletariatul revoluționar înțelege instinctiv că adevărata creștere și predominare a forțelor de reacție trebuie combătute printr-o contraofensivă reală a forțelor de opoziție; proletariatul simte că numai după o nouă perioadă de lupte grele și – în cazul victoriei – prin intermediul dictaturii proletare, realitatea actuală poate fi schimbată radical. Proletariatul așteaptă acest moment; momentul în care, cu un zel redobândit, născut din experiența greu câștigată, își poate răsplăti cu vârf și îndesat dușmanul de clasă pentru loviturile pe care trebuie să le suporte în acest moment.

Antifascismul clasei de mijloc are un caracter mai puțin activ. Desigur, avem în fața noastră o opoziție puternică și sinceră, dar care este în esență pacifistă. Ceea ce își doresc din tot sufletul este restabilirea unei vieți politice normale în Italia și a unei libertăți complete de exprimare și dezbatere… dar fără a folosi bâta, fără a fi nevoiți să folosească violența. Totul ar trebui să revină la normal, atât comuniștii, cât și fasciștii ar trebui să aibă dreptul de a-și mărturisi convingerile. Aspirând la un anumit echilibru al forțelor și la libertate democratică, aceasta este iluzia clasei de mijloc.

Aceste două atitudini, ambele izvorâte din nemulțumirea față de fascism, trebuie să fie clar distinse una de cealaltă. A doua atitudine prezintă dificultăți pentru activitatea noastră care nu trebuie subestimate.

Chiar și printre burghezii înțeleși în sensul strict al cuvântului există îndoieli cu privire la oportunitatea mișcării fasciste. Aceste îngrijorări pot fi exprimate, într-o anumită măsură, în cele două ziare menționate anterior, care sunt de fapt portavocea lor. Ei se întreabă: este aceasta metoda corectă? Nu este prea drastică? Deși este în interesul clasei noastre să avem un mecanism care poate răspunde anumitor cerințe, nu ar putea acesta să depășească funcțiile și obiectivele prevăzute inițial? Nu ar putea depăși măsura? Cele mai inteligente straturi ale burgheziei italiene sunt pentru o revizuire a fascismului și a exceselor sale reacționare, deoarece se tem că acestea vor provoca o explozie revoluționară. Desigur, este în interesul expres al burgheziei ca aceste straturi ale clasei dominante să desfășoare o campanie de presă împotriva fascismului, cu scopul de a-l readuce pe teren legal și de a-l transforma într-o armă mai sigură și mai flexibilă a exploatării de clasă. Ei sunt în favoarea politicii inteligente de a face concesii aparente proletariatului în timp ce își exprimă entuziasmul pentru ceea ce a făcut fascismul, pentru restabilirea ordinii burgheze și pentru salvarea bazei sale fundamentale, proprietatea privată. Acestea sunt opinii care sunt totuși foarte influente.

De exemplu, senatorul Agnelli, directorul celei mai mari întreprinderi italiene de producție de automobile și cel mai puternic dintre capitaliștii italieni, este un liberal. Dar când, așa cum li s-a întâmplat unora dintre tovarășii noștri, s-a făcut prea mult caz de acest fapt, muncitorii de la FIAT ne-au pus imediat la punct, asigurându-ne că regulile de reacție în fabricile FIAT funcționează exact la fel ca în alte fabrici conduse de capitaliști care aparțin partidului fascist. Agnelli este, la urma urmei, un magnat care este un om de afaceri foarte inteligent. El știe că ar fi periculos să provoace masele muncitoare; își amintește momentele dificile prin care a trecut atunci când muncitorii i-au ocupat fabricile și au arborat steagul roșu; prin urmare, el oferă sfaturi binevoitoare fascismului cu privire la modul de a duce lupta împotriva proletariatului într-un mod mai inteligent. Și fascismul nu este evident surd la astfel de sfaturi.

Înainte de afacerea Matteotti, fascismul luase o întorsătură spre stânga. În ajunul asasinării lui Matteotti, Mussolini a ținut un discurs în care s-a adresat opoziției. El a spus: „Voi formați noul parlament. Nu am avut niciodată nevoie de alegeri; am fi putut exercita o putere dictatorială, dar am preferat să ne adresăm poporului și ar trebui să recunoașteți că poporul a răspuns astăzi susținându-ne pe deplin cu o majoritate covârșitoare”. De fapt, Matteotti a fost cel care a contestat acest lucru, declarând că, din punct de vedere democratic și constituțional, fascismul a fost înfrânt, guvernul a fost pus în minoritate și că majoritatea sa a fost artificială și înșelătoare. Fascismul a refuzat, desigur, să recunoască acest lucru. Mussolini a susținut:„Pe baza cifrelor oficiale, noi avem majoritatea. Mă voi adresa acum opoziției. Opoziția poate fi exprimată în două moduri. Prima, calea comunistă. Acestor domni nu avem nimic de spus. Ei sunt complet logici. Obiectivul lor este să ne răstoarne într-o zi prin folosirea violenței revoluționare și să instaureze dictatura proletariatului. Le răspundem: vom ceda doar în fața unei forțe superioare. Vreți să riscați să ne înfruntați? Dați-i drumul! Celorlalte grupuri de opoziție le spunem: folosirea violenței revoluționare nu este prevăzută în programul vostru: nu pregătiți o insurecție împotriva noastră; ce vreți atunci? Cum vă propuneți să preluați puterea? Legea ne-a dat cinci ani ca legislator al acestei Camere. Iar noi alegeri ar produce același rezultat. Cu siguranță, cel mai bun lucru, atunci, este să ajungem la un acord. Poate că am exagerat, poate că am depășit măsura. Am folosit metode ilegale pe care încerc să le împiedic să se repete. Vă invit să colaborați! Faceți propuneri! Expuneți-vă gândurile! Vom găsi o cale de mijloc”. Acesta era un apel la colaborarea cu toate grupurile de opoziție nerevoluționare. Doar comuniștii au fost excluși din oferta lui Mussolini. Acesta a declarat că un acord cu CGIL ar fi posibil pentru că acesta din urmă nu se află pe terenul teoriei demagogice a revoluției, pentru că bolșevismul ar fi de acum lichidat etc.

Iată cum stăteau lucrurile, atitudinea lui Mussolini arătând ce forță a devenit opoziția antifascistă. Guvernul și-a dat seama că trebuie să facă un viraj la stânga. Apoi a venit bomba. Afacerea Matteotti a schimbat complet situația în Italia. Faptele sunt bine cunoscute: într-o zi, deputatul Matteotti dispare. Timp de două zile, familia sa îi așteaptă în zadar întoarcerea. Apoi se adresează poliției. Aceasta din urmă susține că nu știe nimic. După ce ziarele publică știri despre dispariția lui Matteotti, martorii oculari povestesc că l-au văzut fiind atacat pe stradă de cinci indivizi și băgat într-o mașină, care apoi pleacă în mare viteză.

Opinia publică era bulversată. Poate că Matteotti era ținut prizonier, poate că era vorba de actul terorist al unui individ izolat. Doar asta, sau ceva mai rău? Poate un asasinat?

Guvernul a fost îndemnat să reacționeze. Mussolini a declarat imediat: îi vom găsi pe vinovați. Au fost efectuate câteva arestări, dar în scurt timp a devenit cunoscut faptul că Matteotti fusese ucis de membrii unei echipe fasciste legate de organizația teroristă a partidului. Fasciștii au adoptat imediat această linie: este vorba de un gest regretabil din partea curentului ilegal împotriva căruia luptăm și împotriva căruia Mussolini a luptat întotdeauna. Este un act individual, o crimă comună. Vom lua măsuri împotriva vinovaților. Dar opinia publică nu a fost prea încântată de asta. Întreaga presă s-a grăbit să arate că mobilul crimei nu putea fi pur personal, că asasinii făceau de fapt parte dintr-o ligă secretă, un fel de bandă neagră, care comisese deja cu alte ocazii crime similare; crime care rămăseseră nepedepsite deoarece nu avuseseră aceleași repercusiuni ca uciderea lui Matteotti. Din ce în ce mai multe persoane au fost acuzate. Au început să fie atacate figuri cheie ale regimului. S-a dovedit că mașina în cauză a fost pusă la dispoziție de ziarul extremist-fascist Corriere Italiano. Un membru al Directoratului celor patru, Cesare Rossi, a fost acuzat; Aldo Finzi, ministrul adjunct al afacerilor interne, a fost acuzat. Au fost arestați mai mulți fasciști cunoscuți. Antifasciștii au dus o campanie de presă violentă.

Întrebarea este deci: cine este responsabil pentru crimă? Pentru că vorbim fără îndoială despre o crimă, chiar dacă cadavrul încă nu a fost găsit. Este o crimă de fanatism politic, o crimă politică, rezultatul unei răzbunări împotriva lui Matteotti din cauza discursurilor sale împotriva fascismului în Camera Deputaților? Sau este vorba doar de o greșeală a unui organ executiv? Ultima ipoteză, aș spune, nu este exclusă. Este posibil ca Matteotti să fi fost ținut prizonier timp de câteva zile, iar apoi, când a opus rezistență, să fi fost ucis de bandiții care l-au răpit. Sau avem de-a face cu ceva și mai suspect? Se spune că Matteotti avea în posesia sa anumite documente referitoare la corupția mai multor membri ai guvernului fascist și dorea să le publice. Poate că acesta a fost motivul pentru care au vrut să îl elimine? Această ultimă ipoteză nu este foarte probabilă. Matteotti nu ar fi fost atât de imprudent încât să poarte cu el astfel de documente și, chiar dacă ar fi făcut-o, cu siguranță ar fi existat copii. Cu toate acestea, în cursul campaniei de presă, s-a stabilit că Ministerul Afacerilor Interne a devenit un centru de afaceri în care capitaliștii italieni și străini pot cumpăra o serie de concesii de la guvern. S-a vorbit despre sume mari de bani care au fost ascunse de către înalți funcționari. Un exemplu este cazul Sinclair, adică tratatul petrolier care a acordat unei companii străine monopolul extracției petrolului în Italia. Se spune chiar că cazinoul din Monte Carlo a distribuit o sumă enormă pentru a promova legea care restricționa licențele pentru casele de jocuri din Italia. În urma acestor acuzații, fasciștii l-au forțat chiar pe Finzi să își prezinte imediat demisia. Întrebarea rămâne deschisă: avem de-a face cu o crimă politică în sens strict sau cu o crimă provocată de nevoia de a reduce la tăcere martorii corupției morale a guvernului fascist? Oricare ar fi cazul, abordările opoziției burgheze și ale opoziției comuniste față de cele două posibilități sunt foarte diferite.

Ce spune opoziția burgheză? Pentru ei este doar un caz judiciar. Ea dorește ca guvernul să pedepsească vinovații. Punctul său de vedere este că guvernul nu ar trebui să se limiteze doar la a stabili cine a fost direct implicat în crimă; sistemul judiciar trebuie să facă lumină în întreaga afacere, cerând socoteală persoanelor de rang înalt implicate în afacere, și poate chiar membrilor guvernului. De exemplu, generalul De Bono, șeful suprem al poliției, a fost acuzat de implicare în crimă și a fost forțat să demisioneze. Acest lucru arată la ce nivel al ierarhiei fasciste ajunge responsabilitatea. La urma urmei, De Bono este unul dintre principalii lideri ai „Miliției Naționale”.

Astfel, opoziția burgheză consideră întreaga problemă drept o chestiune legală, o chestiune de moralitate politică, de restabilire în țară a păcii și liniștii sociale și afirmă că teroarea și alte acte de violență similare trebuie să înceteze. Pentru noi, pe de altă parte, este o chestiune politică și istorică, o chestiune de luptă de clasă, o consecință brută, dar necesară, a ofensivei capitaliste de apărare a burgheziei italiene. Responsabilitatea pentru faptul că astfel de orori sunt posibile revine întregului Partid Fascist. Cu întregul guvern, cu întreaga clasă burgheză italiană și cu regimul său. Trebuie proclamat în mod deschis că numai activitatea revoluționară a proletariatului poate lichida o astfel de situație; o situație care arată că astfel de simptome nu pot fi vindecate prin mijloace pur legale, cu restabilirea filistină a legii și ordinii. În urmărirea unui astfel de obiectiv, problema urgentă devine în schimb distrugerea ordinii existente, o răsturnare completă pe care numai proletariatul o poate duce până la capăt. Inițial, comuniștii se vor uni în protest cu opoziția parlamentară din Camera Deputaților. Cu toate acestea, foarte curând a fost necesar să se traseze o linie de demarcație între opoziția noastră și a lor, iar comuniștii nu au participat la ultimele declarații ale celorlalte partide.

Chiar și maximaliștii sunt reprezentați în comitetul opoziției parlamentare; apropo de aceasta trebuie să subliniem un eveniment foarte caracteristic. PC, ca acțiune de protest împotriva asasinării lui Matteotti, a propus imediat o grevă generală la nivel național în Italia. Greve spontane au izbucnit deja în mai multe orașe, ceea ce arată că propunerea era serioasă și practică.

Celelalte partide, cu acordul maximaliștilor, au propus în schimb o grevă de zece minute ca acțiune de protest în onoarea lui Matteotti. Dar reformiștii, maximaliștii, CGIL și alte grupuri de opoziție vor suferi marele ghinion ca confederațiile industriale și sindicatele fasciste să accepte imediat propunerea și să se alăture oficial opoziției! Astfel, desigur, protestul și-a pierdut orice urmă de semnificație de clasă. Astăzi este clar ca lumina zilei că comuniștii au fost singurii care au făcut o propunere care ar fi permis proletariatului să influențeze evenimentele într-un mod decisiv.

Care este perspectiva guvernului Mussolini în situația actuală? Înainte de ultimele evenimente, am fost forțați să recunoaștem, în ciuda dovezilor evidente ale unei nemulțumiri crescânde față de fascism, că organizarea sa militară și de stat era totuși suficient de puternică pentru a preveni apariția unei forțe capabile să lucreze practic pentru răsturnarea fascismului în viitorul apropiat. Nemulțumirea creștea, dar eram încă departe de o situație de criză.

Evenimentele recente oferă un exemplu izbitor al modului în care cauzele mici determină efecte mari. Asasinarea lui Matteotti a accelerat într-o măsură extraordinară dezvoltarea situației, chiar dacă, desigur, condițiile sociale însemnau deja că premisele acestei dezvoltări existau în formă latentă. Ritmul crizei fasciste a fost mult accelerat. Guvernul fascist a suferit o înfrângere dăunătoare din punct de vedere moral, psihologic și, într-un anumit sens, și din punct de vedere politic. Această înfrângere nu a avut încă repercusiuni la nivelul organizării politice, militare și administrative, dar este clar că o astfel de înfrângere morală și politică este primul pas spre o nouă dezlănțuire a crizei și a luptei pentru putere. Guvernul a trebuit să facă concesii notabile, cum ar fi cedarea portofoliului afacerilor interne vechiului șef naționalist, acum fascist, Federzoni. Au fost făcute și alte concesii, dar fascismul păstrează în continuare puterea în mâinile sale. În discursurile sale în fața Senatului, Mussolini a declarat deschis că își va păstra postul și va folosi toate mijloacele de putere de care dispune împotriva tuturor celor care îl atacă.

Conform ultimelor știri, valul de indignare publică nu s-a diminuat încă. Cu toate acestea, situația a devenit obiectiv mai stabilă. Miliția națională mobilizată la două zile după asasinarea lui Matteotti a fost deja demobilizată, iar membrii acesteia s-au întors la ocupațiile lor obișnuite. Acest lucru indică faptul că guvernul consideră că pericolul imediat a trecut. Cu toate acestea, posibilitatea unor revolte majore în viitorul foarte apropiat pare mult mai reală decât înainte de criza Matteotti.

Ceea ce este totuși clar este că, în viitor, fascismul se va afla într-o poziție mult mai dificilă și că posibilitățile practice pentru o viitoare acțiune antifascistă, în funcție de ceea ce se va întâmpla în perioada intermediară, sunt acum diferite față de înainte.

* * *

Cum ar trebui să răspundem la această nouă situație care a apărut atât de neașteptat? Voi prezenta în mod sistematic punctul meu de vedere.

PC trebuie să sublinieze rolul independent pe care situația din Italia i l-a atribuit și să emită cuvinte de ordine cu următorul conținut: lichidarea grupurilor de opoziție antifasciste și înlocuirea lor cu acțiunea directă și deschisă a mișcării comuniste. Astăzi ne confruntăm cu evenimente care fac ca reflectoarele interesului public să se concentreze asupra PC. Pentru o vreme, după preluarea puterii de către fasciști, au avut loc arestări în masă ale tovarășilor noștri. S-a spus atunci că forțele comuniste și bolșevice au fost anihilate, dispersate; că mișcarea revoluționară a fost complet lichidată. Dar de ceva vreme, după alegeri și alte evenimente, partidul a dat semne de viață care sunt mult prea puternice pentru a susține aceste afirmații. În toate discursurile sale, Mussolini este obligat să se refere la comuniști. În controversa privind cazul Matteotti, presa fascistă trebuie să se apere în fiecare zi și să ia poziție împotriva comuniștilor.

Acest lucru face ca atenția să se concentreze asupra partidului nostru și asupra datoriei sale speciale de a-și păstra independența față de toate celelalte grupuri de opoziție strâns legate. Partidul nostru, după ce și-a asumat un punct de vedere special, trasează o linie clară de demarcație între el și aceste alte grupuri. În plus, datorită experienței sale de luptă de clasă în Italia în timpul și după război și datorită, de asemenea, deziluziei amare pe care a suferit-o, proletariatul italian știe că trebuie să existe o lichidare completă a tuturor curentelor social-democrate, de la stânga burgheză la dreapta proletară, iar această conștiință este ferm înrădăcinată. Toate aceste curente au avut posibilitatea practică de a acționa și de a se dovedi. Experiența a arătat că niciuna dintre ele nu este la înălțimea sarcinii. Avangarda proletariatului revoluționar, partidul comunist, este singura care a refuzat să renunțe.

Dar pentru a putea urma o linie politică independentă, este absolut indispensabil ca defetismul să fie eliminat din partid. Nu putem spune proletarilor italieni, care au încredere în partid și în forța sa, că acțiunile încercate de comuniști până acum se rezumă la eșec și lipsă de succes!

Dacă practica noastră arată că partidul poate organiza lupta și pune în aplicare o tactică autonomă proprie; dacă practica noastră arată că partidul trăiește ca unic partid de opoziție; dacă putem emite cuvinte de ordine adecvate care indică un mod practic de a trece la ofensivă, atunci ne vom atinge obiectivul de a lichida grupurile de opoziție, și în primul rând socialiștii și maximaliștii. Aceasta este direcția în care ar trebui să mergem, în opinia mea, pentru a profita de situația actuală.

Pentru a lucra în acest sens, nu ar trebui totuși să ne limităm la polemici; trebuie să se facă muncă practică pentru a cuceri masele. Scopul acestei munci este reunirea unitară a maselor pentru acțiunea revoluționară, frontul unit al proletariatului din oraș și din țară sub conducerea Partidului Comunist. Numai prin această reunire unitară vom atinge condiția care ne permite să ne angajăm în lupta directă cu fascismul. Aceasta este o sarcină majoră care poate și trebuie să fie îndeplinită păstrând independența partidului.

Este posibil ca, după afacerea Matteotti, fascismul să declanșeze un „al doilea val” de teroare, o nouă ofensivă împotriva opoziției. Dar acesta va fi doar un alt episod al situației care se agravează. Am putea asista la o retragere a opoziției și la o scădere a exprimării publice a nemulțumirii ca urmare a acestei noi terori. Cu toate acestea, în timp, nemulțumirea va începe să crească din nou și la fel va face și opoziția. Fascismul nu se poate menține la putere printr-o presiune continuă, neîncetată. Există totuși o altă posibilitate: reunirea maselor muncitoare la inițiativa PC sub semnul reconstituirii sindicatelor roșii. Poate că în curând va fi posibil să începem această sarcină.

Oportuniștii nu îndrăznesc să-și asume această sarcină. Există orașe în Italia unde am putea fi siguri de succes dacă i-am invita pe muncitori să revină în sindicatele roșii. Dar deoarece această reîntoarcere ar fi în același timp un semn de luptă, deoarece ar trebui să fim pregătiți în același timp să luptăm împotriva fasciștilor, partidele oportuniste nu s-au grăbit să reconstituie organizațiile de masă ale proletariatului. Dacă PC ar fi primul care ar profita de momentul favorabil și ar lansa acest cuvânt de ordine, ar exista posibilitatea ca mișcarea sindicală italiană să se reorganizeze în jurul PC.

Chiar înainte de situația creată de afacerea Matteotti, poziția noastră independentă a fost cea mai bună manevră pe care am fi putut-o face. De exemplu, în timpul alegerilor, chiar și elementele necomuniste au votat pentru candidații comuniști, deoarece au văzut în comunism ceea ce ei ar numi cea mai clară și mai radicală formă de antifascism, cea mai clară respingere a ceea ce urau. Poziția noastră independentă este, prin urmare, un mijloc de a exercita o influență politică chiar și asupra acelor straturi care nu sunt direct legate de noi. Tocmai faptului că ne-am prezentat cu un program univoc datorăm succesul major al PC în alegeri, în ciuda ofensivei guvernamentale declanșate în primul rând împotriva candidaților noștri și a campaniei noastre electorale. În mod oficial, am făcut campanie sub sloganul „unitatea proletară”, dar masele ne-au acordat voturile lor pentru că eram comuniști, pentru că am declarat deschis război fascismului, pentru că adversarii noștri ne-au definit ca fiind ireconciliabili. Această poziție ne-a asigurat succese notabile.

Același lucru este valabil și pentru incidentul Matteotti. Toate privirile sunt îndreptate spre Partidul Comunist, care vorbește o limbă complet diferită de cea a oricărui alt partid de opoziție. De aici rezultă că numai o poziție complet independentă și radicală nu numai față de fascism, ci și față de opoziție ne va permite să profităm de evoluțiile actuale pentru a răsturna puterea monstruoasă a fascismului.

O muncă similară trebuie efectuată pentru a cuceri masele țărănești. Trebuie să elaborăm o formă de organizare a țărănimii care să ne permită să lucrăm nu numai printre muncitorii agricoli salariați, care, în esență, adoptă aceeași linie ca și salariații din industrie, ci și printre chiriași, micii proprietari etc., în cadrul organizațiilor care le apără interesele. Situația economică este de așa natură încât nicio presiune nu va putea împiedica formarea unor astfel de organizații. Trebuie să încercăm să abordăm această problemă cu micii proprietari țărani și să prezentăm un program clar care să abordeze opresiunea și exproprierea lor. Trebuie să reprezentăm o ruptură clară cu poziția ambiguă adoptată de Partidul Socialist în acest domeniu. Trebuie să folosim curentele existente pentru a forma organizații țărănești și pentru a le îndrepta pe calea apărării intereselor economice ale populației rurale. Într-adevăr, dacă aceste organizații sunt transformate în mașini electorale, ele vor cădea în mâinile agitatorilor burghezi, ale politicienilor și ale avocaților orașelor și satelor mici. În schimb, dacă reușim să dăm viață unei organizații pentru apărarea intereselor economice ale țărănimii (nu un sindicat, deoarece, în teorie, ideea unui sindicat al micilor proprietari întâmpină obiecții serioase), vom avea la dispoziție o asociație în cadrul căreia vom putea desfășura muncă de grup, care va fi influențată de noi și în cadrul căreia vom putea găsi un punct de sprijin pentru coaliția proletariatului rural și urban sub conducerea unică a Partidului Comunist.

Acesta nu este un program terorist care este prezentat. Au fost create legende în jurul nostru. S-a spus că de fapt vrem să fim un partid minoritar, să fim o mică elită și așa mai departe. Noi nu am susținut niciodată astfel de noțiuni. Dacă există o mișcare, atât prin critica sa, cât și prin tacticile sale, care a lucrat neîncetat pentru a distruge orice iluzii despre minoritățile teroriste răspândite de ultra-anarhiști și sindicaliști, acea mișcare este partidul nostru. Întotdeauna ne-am opus acestei tendințe, iar a ne prezenta ca teroriști și susținători ai acțiunilor minorităților înarmate și eroice și a tot ceea ce le însoțește este o adevărată răsturnare de situație!

Cu toate acestea, considerăm că, în ceea ce privește problema dezarmării gărzilor albe și înarmarea proletariatului, un subiect care preocupă mult partidul astăzi, este necesar să luăm o poziție clară și principială.

Cu siguranță, o luptă este posibilă dacă masele iau parte la ea. Majoritatea proletariatului știe foarte bine că un atac al unei avangarde eroice nu va rezolva problemele. Aceasta din urmă este o soluție ingenuă și ar trebui să fie respinsă de toate partidele marxiste. Cu toate acestea, dacă ne adresăm maselor cu cuvântul de ordine dezarmarea gărzilor albe și înarmarea proletariatului, aceleași mase muncitoare trebuie să fie prezentate într-un rol activ. Trebuie să risipim iluzia că un „guvern de tranziție”ar fi vreodată atât de naiv încât să permită ca pozițiile burgheze să fie depășite prin mijloace legale, prin manevre parlamentare și prin expediții inteligente, cu alte cuvinte, ar permite o punere în posesie legală a întregului aparat tehnic și militar al burgheziei și distribuirea pașnică a armelor către proletariat; și, odată făcut acest lucru, să dăm liniștiți semnalul revoltei. Aceasta este într-adevăr o idee prostească și infantilă! Lansarea unei revoluții nu este atât de ușoară!

Suntem absolut convinși de imposibilitatea de a ne angaja în luptă cu câteva sute sau chiar câteva mii de comuniști înarmați. PC din Italia este ultimul care cedează în fața unor astfel de iluzii. Suntem ferm convinși de necesitatea absolută de a atrage marile mase în luptă; dar înarmarea este o problemă care poate fi rezolvată numai prin mijloace revoluționare. Putem profita de încetinirea dezvoltării fascismului prin crearea de formațiuni proletare revoluționare. Dar trebuie să distrugem iluzia că manevrele de orice fel ne-ar putea pune într-o zi într-o astfel de poziție încât să putem prelua mașinăria tehnică și militară a burgheziei, cu alte cuvinte, să le legăm mâinile dușmanilor noștri pentru ca mai târziu să continuăm să-i atacăm.

Combaterea unei iluzii care induce proletariatului un sentiment de apatie revoluționară nu este terorism; dimpotrivă, este o poziție care este cu adevărat marxistă și revoluționară. Noi nu spunem că suntem „elita” comunistă și că vrem să răsturnăm echilibrul social prin acțiunea unei mici minorități. Deloc, vrem să cucerim conducerea maselor proletare, vrem unitate în acțiunea proletară; dar vrem, de asemenea, să folosim experiențele proletariatului italian, iar acestea ne-au învățat că luptele care sunt conduse de un partid neconsolidat – chiar dacă este un partid de masă sau unul compus dintr-o coaliție improvizată de partide – conduc în mod necesar la înfrângere. Vrem o luptă comună a maselor muncitoare din oraș și din țară, dar vrem ca această luptă să fie condusă de un stat major cu o linie politică clară, și anume Partidul Comunist.

Aceasta este problema cu care ne confruntăm.

Situația se va desfășura într-un mod mai mult sau mai puțin complicat, dar există deja premisele pentru emiterea de cuvinte de ordine și agitație în jurul PC care inițiază și ghidează revoluția și declară deschis că este necesar să se meargă înainte peste ruinele grupurilor de opoziție antifasciste existente. Proletariatul trebuie să fie avertizat că atunci când preluarea puterii de către clasa muncitoare din Italia se va prezenta ca un pericol real pentru clasa capitalistă, toate forțele burgheze și social-democrate se vor alinia în jurul fascismului. Acestea sunt perspectivele luptei pentru care trebuie să ne pregătim în avans.

Pentru a încheia, aș dori să adaug câteva cuvinte despre fascism ca fenomen internațional, pe baza experiențelor pe care le-am avut în Italia.

Credem că fascismul vrea să se răspândească și în afara Italiei. Mișcări similare din alte țări, cum ar fi Bulgaria, Ungaria și poate și Germania, au fost probabil sprijinite de fascismul italian. Dar dacă este cu siguranță adevărat că proletariatul din întreaga lume trebuie să înțeleagă și să utilizeze lecțiile învățate despre fascismul din Italia, în cazul în care mișcări similare sunt formate în alte țări ca mijloace de luptă împotriva muncitorilor, nu ar trebui totuși să uităm că în Italia au existat unele presupoziții particulare care au permis mișcării fasciste să devină o forță atât de gigantică. Prima și cea mai importantă dintre aceste presupoziții o voi aminti unitatea națională și religioasă.

Pentru ca clasele de mijloc să se mobilizeze în jurul fascismului, cred acum că ambele presupoziții sunt indispensabile. O mobilizare sentimentalistă trebuie să se bazeze atât pe unitatea națională, cât și pe cea religioasă. Evident, formarea unui mare partid fascist în Germania s-ar confrunta cu prezența a două confesiuni religioase diferite și cu naționalități diferite cu tendințe parțial separatiste. În Italia, fascismul a găsit premise excepțional de favorabile. Italia s-a numărat printre statele victorioase și, deși acolo exista o stare supraîncărcată de șovinism și patriotism, în același timp avantajele materiale ale victoriei erau mai puțin evidente. Strict legată de acest factor este înfrângerea proletariatului. Clasele de mijloc au așteptat o vreme să vadă dacă proletariatul va fi sau nu suficient de puternic pentru a învinge. Atunci când partidele revoluționare ale proletariatului și-au arătat neputința, clasele de mijloc au crezut că pot acționa independent și pot lua guvernul în propriile mâini. Între timp, marea burghezie a profitat de ocazie pentru a subjuga aceste forțe și pentru a le pune în jugul carului propriilor sale interese.

Pe baza acestor fapte, nu cred că ar trebui să ne așteptăm încă să apară în alte țări un fascism la fel de deschis și flagrant ca cel din Italia; un fascism în sensul unei mișcări unitare a straturilor superioare ale exploatatorilor și al unei mobilizări a unei mari majorități a claselor de mijloc și a micii burghezii în interesul acestor straturi. Fascismul în alte țări este diferit de cel din Italia. În aceste țări este doar o mișcare mic-burgheză, cu o ideologie reacționară care este pur mic-burgheză și cu unele formațiuni armate; o mișcare care totuși nu este complet identificată cu marile afaceri și în special cu mașinăria de stat. Această mașină de stat poate intra în coaliție cu partidele marilor afaceri, cu marile bănci și cu marea proprietate funciară, dar față de clasa de mijloc și de mica burghezie își păstrează mai mult sau mai puțin independența. În mod clar, acest tip de fascism este, de asemenea, un inamic al proletariatului. Dar este un inamic mult mai puțin periculos decât fascismul italian.

Problema relațiilor cu o astfel de mișcare este, în ceea ce mă privește, complet rezolvată: este o nebunie să ne gândim să avem orice fel de legătură cu ea. O astfel de mișcare oferă de fapt baza pentru o mobilizare politică contrarevoluționară a maselor semi-proletare. Dacă proletariatul real ar fi adus să acționeze pe aceeași bază, ar prezenta pericole grave.

În termeni generali, ne putem aștepta în străinătate la o copie a fascismului italian, care se va hibridiza cu diferitele manifestări ale „valului democratic și pacifist”. Dar fascismul va lua forme diferite de cel din Italia. Reacția și ofensiva capitalistă a diferitelor straturi în conflict cu proletariatul nu se vor supune unei astfel de direcții unitare.

S-au spus multe despre organizațiile străine ale antifascismului italian. Aceste organizații au fost create de emigranții burghezi italieni. Modul în care fascismul italian este perceput de opinia publică internațională și campania de propagandă desfășurată împotriva sa de către țările civilizate sunt, de asemenea, la ordinea zilei. Această indignare morală a burgheziei din alte țări este văzută chiar ca un mijloc de lichidare a mișcării fasciste.

Comuniștii și revoluționarii nu trebuie să cedeze în fața acestei iluzii a sensibilității democratice și morale a burgheziei din alte țări. Chiar și acolo unde astăzi mai există tendințe pacifiste și de stânga, mâine nu vor avea scrupule să folosească fascismul ca armă în lupta de clasă. Știm că exploatările fascismului în Italia și campania de teroare pe care a dus-o acolo împotriva muncitorilor nu pot decât să bucure capitalul internațional.

În lupta împotriva fascismului se poate conta doar pe Internaționala proletară revoluționară. Este o chestiune de luptă de clasă. Nu le cerem ajutorul partidelor democratice din alte țări sau asociațiilor de idioți și ipocriți precum Liga Drepturilor Omului, pentru că nu vrem să susținem iluzia că acestea diferă într-un mod substanțial de fascism sau că burghezia din alte țări nu este la fel de capabilă să pregătească pentru propria clasă muncitoare aceleași persecuții și să efectueze aceleași atrocități ca fascismul din Italia.

Dacă trebuie să existe o revoltă împotriva fascismului italian și o campanie împotriva terorii din țara noastră, nu putem conta decât pe o singură forță: forțele revoluționare din Italia și din străinătate. Este nevoie ca muncitorii din fiecare țară să-i boicoteze pe fasciștii italieni. Aceia dintre tovarășii noștri care au fost persecutați și exilați în străinătate în timpul luptei nu vor fi indiferenți acestei bătălii, nici la crearea în rândul proletariatului a unei stări de spirit antifasciste internaționale. Reacția și teroarea din Italia ar trebui să trezească o ură de clasă, o contraofensivă proletară care va da naștere unei convergențe internaționale a forțelor revoluționare la scară mondială împotriva fascismului internațional și împotriva tuturor celorlalte forme de opresiune burgheză.