En marge de notre appel : Stalinisme, antistalinisme et paix sociale
Pendant longtemps le faux communisme de Moscou n’a connu que des adversaires obscurs et peu nombreux appartenant à l’aile gauche du mouvement ouvrier. Depuis ces deux dernières années c’est de son sein que surgissent, à grand renfort de publicité, de petits groupes dissidents, scissionnistes avoués ou opposants clandestins, qui découvrent, avez quelque retard, que les partis stalinistes ne répondent plus aux « exigences actuelles » de la lutte ouvrière.
Il n’y a pas de doute que c’est là le commencement de la décomposition organique de l’appareil politique international du Kremlin, et par le fait qu’il tend à désarticuler le principal allié de la bourgeoisie capitaliste on ne peut nier qu’un tel phénomène doive préluder à de nouvelles et plus favorables conditions d’activité politique prolétarienne. Mais dans l’immédiat sa portée est toute différente car il n’apporte pas la clarté mais la confusion. Ces derniers venus dans le camp de l’antistalinisme, s’ils n’ont ni le mérite ni le courage de ceux qui les ont devancés dans cette voie à l’époque où cela coûtait la vie, n’en reproduisent pas moins, en les démultipliant, les tares et les faiblesses de la plupart de leurs prédécesseurs.
Ces derniers, surtout en France et dans les pays anglo-saxons, ont montré qu’étant isolés dans une situation de complet recul du mouvement ouvrier, ils ne pouvaient suppléer à la solide tradition révolutionnaire prolétarienne qui leur faisait défaut. Ils n’ont jamais eu la force de se débarrasser intégralement d’un opportunisme que le stalinisme avait généralisé dans toutes les files ouvrières mais qui n’était que la répétition d’un opportunisme plus vaste et plus ancien, celui qui plonge ses racines jusqu’aux plus grandes défaites historiques du mouvement ouvrier. De là découlaient, chez ces premiers « oppositionnels » un empirisme extravagant dans la pratique politique et dans les rapports avec les autres partis, mais surtout une grande perplexité dans l’identification du mal qu’ils dénonçaient : la nature sociale de l’État russe, le rôle véritable des partis qui lui sont affiliés.
A cette impuissance dans l’analyse théorique et à cette propension à la manœuvre politique qui étaient caractéristiques des anciens courants de l’antistalinisme ouvrier, et particulièrement du plus important d’entre eux, le trotkysme, les groupes ou militants qui rompent aujourd’hui avec Moscou ajoutent une extrême perversion politique et une prétention bien plus grande. Ils ne se posent pas en gens finalement lassés d’une longue suite de compromissions politiques qu’ils ont acceptées d’enthousiasme ou simplement tolérées mais en véritables promoteurs d’un renouveau idéologique du socialisme. A les entendre ils se seraient enrichis d’une expérience historique qui aurait fait défaut à tous les grands noms du mouvement, ils seraient venus à point pour découvrir des conditions nouvelles et originales.
Si nous mentionnons ces démarches intellectuelles bien plus spectaculaires que profondes c’est parce que, tout en matérialisant les débuts de la prévisible décomposition du stalinisme, elles reflètent un phénomène plus général et plus profond que la désagrégation naissante de l’appareil de la propagande russe : la dégénérescence totale de l’idéologie et de la politique. C’est à ce titre qu’elles nous intéressent, parce qu’elles prolongent jusque dans les rangs des travailleurs cette décomposition idéologique générale dont l’influence sur la classe ouvrière ne disparaîtra qu’après de longues et douloureuses expériences. Elles constituent de véritables obstacles sur l’ingrate voie de la réhabilitation du programme historique du prolétariat.
Ce danger des séquelles de la décomposition du mouvement staliniste nous l’avions déjà pressenti; il est nettement évoqué dans un texte qui date de quelques années et que nous reproduisons dans les pages qui suivent sous le titre d’« Appel pour la réorganisation internationale du mouvement révolutionnaire marxiste ». A l’époque de sa rédaction les « innovateurs » étaient encore peu nombreux dans les rangs du « communisme oppositionnel ». Aujourd’hui, où il est prévisible qu’ils vont proliférer, on pourra juger à sa lecture qu’il n’en est que plus actuel et nécessaire. Contre tous ceux qui sont en mal « d’originalité » il n’a pas d’autre prétention que de ne rien apporter d’original au marxisme le plus orthodoxe, rien qui n’ait déjà été dit et répété par nos maîtres et aînés du mouvement prolétarien. Le jour est encore éloigné où il deviendra évident que les hésitations et faux dilemmes qui paraissent aujourd’hui justifier la recherche de solutions « nouvelles » n’étaient que le produit du reflux de la révolution socialiste et du désarroi idéologique qu’il a engendré. Mais plus nombreux auront été les yeux qui se seront dessillés avant cette reprise, plus celle-ci sera vaste et radicale car elle est tout autant inéluctable que l’actuelle déconfiture de ceux qui en furent les renégats.
Le marxisme, devrons-nous répéter sans nous lasser, a donné une fois pour toutes la formule du bouleversement révolutionnaire de la société. Chaque grande phase de convulsion sociale, et particulièrement chaque phase de contre-révolution, n’a fait que préciser et confirmer cette formule. S’inspirant de cette constatation fondamentale, notre « Appel » s’est attaché à faire le point des conséquences de la contre-révolution stalinienne et il suffira d’un peu d’objectivité pour se convaincre que plusieurs des principaux points de ce texte ont déjà subi victorieusement l’épreuve des faits, notamment ceux qui ont trait à l’involution russe vers les formes ouvertement affirmées d’une structure capitaliste. Pour se rendre compte qu’il ne s’agit pas là d’une vérification fortuite mais bien d’une nouvelle confirmation s’ajoutant à celles qui l’ont précédée et qui, en s’intégrant dans la continuité historique du mouvement, donnent à la théorie de Marx son caractère scientifique, il n’est pas inutile de grouper les principales questions traitées autour d’une notion centrale et essentielle pour la compréhension de la doctrine et du programme du prolétariat.
Le fait le plus frappant de la période actuelle, la constatation qui s’impose même au premier venu, c’est que le monde moderne est saturé de violence. Il est secoué par des contrastes et des chocs qui s’inscrivent continuellement en faux contre la vision idyllique qui sert de justification à toutes les théories bourgeoises et d’argument à toute sa structure politique et juridique. La seule ressource des défenseurs du système établi réside dans leur plus ou moins grande possibilité de dénaturer le sens de cette violence et, à chacune de ses inévitables explosions, de réclamer de l’humanité de nouveaux délais pour la réalisation de leur chimérique idéal d’harmonie sociale.
En face de cette manœuvre comment se définit un parti révolutionnaire ? En ce qu’il sait identifier toute cette violence, la dénoncer comme contre-révolutionnaire et appuyer la seule violence qui puisse les supprimer toutes avant de se supprimer elle-même, celle du prolétariat.
Si ce critère appliqué à la social-démocratie en révèle définitivement le caractère conservateur, en quoi réside la difficulté de cataloguer de même le stalinisme comme force de soutien. du système mondial bourgeois ? En ce qu’il se présente comme organisation anti-conformiste, qu’il se place dans le camp de la subversion sociale, allant jusqu’à appuyer l’action anti-constitutionnelle dans certains pays alors qu’il démontre par ailleurs collaborer à la gestion de l’État capitaliste et faire du socialisme le but d’une compétition pacifique entre les classes et entre les États.
Le rôle néfaste du stalinisme dans la classe ouvrière étant dûment constaté et consigné, quelle est sa tare essentielle, celle sur laquelle doivent porter le plus durement nos griefs et se fonder l’enseignement politique de cette période historique ? Faut-il lui reprocher d’avoir fait preuve d’éclectisme politique ou d’avoir abusé de l’autorité qui lui concédait la disposition du pouvoir d’État ? A-t-il pêché par abus de la violence ou par défaitisme devant les grandes forces internationales du capital ?
Ainsi groupées ces questions, que notre « Appel » traite méthodiquement et sous forme de thèses, peuvent constituer l’ossature d’un examen succinct de ce texte, propre à en faciliter l’étude et à résumer sa conclusion générale : ce n’est pas l’arbitraire policier, le sadisme contre-révolutionnaire et les méthodes ignobles du stalinisme qui ont fait des partis de Moscou les instruments de la conservation capitaliste contre la menace de révolution mondiale, c’est le pacifisme social qu’ils ont implanté dans toutes les assises du mouvement ouvrier. Et celui-ci sortira de cette défaite, non pas en pillant son programme dans l’éthique, la morale et l’éclectisme idéologique de l’arsenal bourgeois mais en revenant à ses positions fondamentales sur la nécessité de la violence et de la dictature pour extirper le capitalisme.
En 1950, année de la rédaction de notre « Appel », le monde entier vivait encore sous l’influence des terreurs de la « guerre froide ». La détente internationale n’avait pas encore triomphé. Dédaigneux (pour quelques années encore) des avances russes en faveur de la « coexistence pacifique », l’Occident poursuivait sa violente campagne de dénigration de la « dictature soviétique » sans avoir besoin pour cela de renouveler les prétextes idéologiques qui avaient fait leur preuve lors de la guerre contre l’Allemagne et qui conservaient, appliqués à la rivalité nouvelle entre les Américains et les Russes, toute leur efficacité suggestive.
Fallait-il s’étonner que le prolétariat, impuissant et divise, accepte sans étonnement ni indignation que les ex-alliés de la veille se rejettent l’un sur l’autre les griefs qu’ils avaient précédemment dirigés de concert sur le régime hitlérien ? Que la Russie, saluée quelques années plus tôt comme le rempart de la civilisation contre la « barbarie nazie », soit dénoncée désormais comme le danger № 1 de la démocratie et que le Kremlin déploie toute sa fureur contre « l’impérialisme yankee » pour les intérêts duquel, sur tous les champs de bataille du monde, il avait immolé des millions de prolétaires ? Certainement pas si on tenait compte de l’état d’extrême faiblesse sociale des masses ouvrières dont l’énergie, réveillée par les années de misère qui avaient succédé à la paix, avait été perdue dans des luttes sans issue et trahies d’avance. On ne se redresse pas si rapidement de vingt années d’abandons et de reculs.
D’ailleurs les mêmes forces politiques continuaient à diriger les organisations ouvrières et ne savaient, devant la menace – apparente ou réelle – de la guerre, qu’opposer une plate sollicitation de la paix, loyale et respectueuse de l’ordre établi, que proposer une utopique plate-forme de réconciliation éternelle des blocs d’États.
Il n’est pas douteux que la propagande pacifiste des partis stalinistes, qui tenaient la place la plus importante dans la « protestation contre la guerre », répondait avant tout aux exigences de la stratégie russe. Mais outre que ce serait une grosse erreur de n’envisager que cet aspect de la propagande pacifiste et négliger la portée objective, l’influence idéologique sur les masses de cette stratégie, ce serait ignorer aussi que tout défaitisme de classe a toujours des causes plus profondes que la volonté et la décision des chefs opportunistes. L’erreur des « oppositionnels » de cette époque fut effectivement de croire que la revendication de la paix n’était pas suffisante uniquement parce qu’elle était dictée par les instruments de Moscou et qu’il suffirait de lui superposer quelque phraséologie classiste pour la rendre positive voire pour en faire un tremplin d’agitation sociale.
En réalité, spéculer sur l’horreur que manifestent les masses ouvrières pour la guerre n’aboutit jamais à leur insuffler l’énergie de la révolte sociale mais au contraire n’a pour effet que de leur transfuser la panique qui s’empare des éléments de la petite bourgeoisie lorsque explosent les contradictions du mode de production auquel elles sont ligotées. Sur ce point comme sur tous ceux qui touchent aux réactions des foules c’est la présence ou l’absence d’un fort parti politique du prolétariat qui détermine le sens, révolutionnaire ou panicard, des menaces de destruction qui pèsent sur la société moderne.
Par quelque moyen que ce soit on ne peut suppléer à l’inexistence de l’organisation prolétarienne, ni par la propagande, ni par l’agitation, mais encore moins en faisant chorus. avec les démagogues et les opportunistes qui crient « Halte à la guerre » alors qu’ils en développent les conditions objectives et subjectives. Tout autre est la tâche qui s’impose aux militants révolutionnaires. Quand tout le mouvement international s’est écroulé et décomposé c’est à l’arme de la critique de refaire ses preuves pour frayer la voie à la critique des armes. La gangrène opportuniste a substitué au programme révolutionnaire une plate copie du progressisme bourgeois. La « théorie » des actuels partis « ouvriers » n’est qu’une accommodation ignoble de l’idéologie démocratique à une politique de reculade et de démission dans la lutte intérieure et internationale. Dans leurs ripostes aux attaques de la propagande occidentale, Moscou et ses partis n’ont su que développer les mêmes platitudes de leurs concurrents d’outre-atlantique et, de même qu’ils prétendaient, au nom du socialisme, rivaliser avec la production mercantile capitaliste des grands producteurs de l’ouest, ils veulent se proclamer plus démocrates, plus tolérants, plus éclectiques que les bourgeois de vieille date. Ainsi ils enfoncent plus profondément encore ces mensonges de la civilisation capitaliste que, depuis des décades, bourgeois et serviteurs reconnus du capitalisme s’efforcent d’imprimer d’une encre indélébile dans les cerveaux des prolétaires. C’est donc là qu’il faut porter le fer rouge de la critique marxiste au lieu d’essayer de contourner les fortes positions que ce bourrage de crâne a déjà conquises chez les ouvriers, ou pire encore, de vouloir les orienter dans « un sens de classe ».
Les deux grandes trahisons historiques de la cause prolétarienne se signalent par un essentiel trait commun : l’apologie d’une forme de gouvernement de la société bourgeoise contre d’autres formes politiques de la même société, l’appui à des États capitalistes contre d’autres États capitalistes, le rejet de tous les pays du camp militaire opposé dans les ténèbres du passé et de la réaction. La première guerre mondiale fut lancée comme croisade contre le militarisme germanique, instrument de la conservation sociale monarchique. La seconde, conduite sous la bannière de l’antifascisme, fut également présentée comme une guerre juste, progressive en face d’un retour offensif du moyen âge, en face d’États définis comme réactionnaires par rapport aux démocraties bourgeoises. Tandis que les renégats justifiaient cette position par un reniement total de l’analyse conduite par Marx, lequel, depuis 1871 en Europe occidentale, déclarait la bourgeoisie ennemie № 1 du prolétariat et les guerres nationales vidées de tout contenu progressif, une infâme spéculation se développait, mettant à profit l’évidence du caractère toujours plus brutal et impitoyable des guerres modernes pour en imputer l’exclusive responsabilité aux dirigeants des pays opposés. La prétendue « défense d’une forme historique et sociale progressive » que les opportunistes invoquaient à l’appui de leur honteuse politique d’union sacrée, dégénérait rapidement en une formule grandiloquente et hypocrite de lutte pour le « salut de l’humanité » pour la défense de la civilisation contre la barbarie : hier contre la barbarie teutonne, puis contre la barbarie nazie, aujourd’hui contre la barbarie russe. … demain peut-être contre la barbarie asiatique. La paix et la guerre, la civilisation et la barbarie, le progrès humain et le socialisme : sur ce vaste canevas, une effroyable dénaturation des termes s’accomplissait et se fondait en un homogène bourrage de crâne chauvin et belliciste. Liberté, démocratie, patrie et socialisme sont devenus, après le triomphe incontesté du réformisme et de l’opportunisme dans le mouvement ouvrier, des mots interchangeables auxquels il faudra redonner leur véritable signification sociale sous peine de réduire tous les efforts de redressement de la lutte prolétarienne à une vaine et trompeuse spéculation.
La barbarie est une forme d’organisation sociale – bien supérieure à la civilisation des sociétés de classe, du point de vue de la valeur morale et de l’honnêteté des rapports sociaux – mais non une aberration de la politique des États modernes, une systématisation monstrueuse de la brutalité et de la violence des sociétés industrielles et encore moins – comme dans l’acception de certain groupe « d’avant-garde » – une forme d’avenir du monde capitaliste. La démocratie, structure historique progressive par rapport au féodalisme et moteur politique et social de libération des forces productives dans les pays arriérés, est toujours et partout un système d’institutions qui masque et favorise la spoliation de la force de travail. La patrie, fronton idéologique de la bourgeoisie, révolutionnaire pour autant qu’elle s’inscrit dans des luttes et des guerres qui ont pour objectif de liquider la servitude de la glèbe, le droit personnel et l’étanchéité des îlots productifs dans les formes pré-capitalistes, devient une suggestion trompeuse et conservatrice dès lors qu’historiquement la guerre des classes ne se déroule plus sur les frontières des États mais sur la frontière sociale entre prolétaires et détenteurs des moyens de production. Autour de ces définitions, fondamentales dans la théorie marxiste, se sont déroulés tous les combats de l’aile radicale et marxiste orthodoxe contre la déviation du révisionnisme réformiste, lequel a fini par se fondre dans les arguments classiques de l’apologie et de la justification d’une éternité du système bourgeois.
Mais il faut aussi rappeler ce que vaut la paix du monde moderne, c’est-à-dire la paix capitaliste. Ceci fut aussi l’objet de l’œuvre rénovatrice du marxisme révolutionnaire menée par Lénine dans le premier quart du siècle. Pour trouver un mouvement en faveur de la paix qui ait un caractère véritable de classe il faut remonter jusqu’à la veille de la guerre de 1914 où syndicalistes et socialistes menacèrent la bourgeoisie de la grève générale si elle prenait la responsabilité de déclencher le conflit armé entre les États capitalistes. C’était une position de classe parce que position révolutionnaire. Depuis cette tentative valable – mais impuissante – d’épargner au prolétariat et à la population les misères et désastres du premier grand carnage mondial, la revendication de la « Paix » ne fut jamais qu’une triste farce politique, incapable d’opposer le moindre obstacle au déchaînement de la folie meurtrière, mais toujours efficace pour cimenter chaque prolétariat à sa propre bourgeoisie. D’ailleurs pendant que quelques centaines de milliers de naïfs se rassemblent sous le signe de la colombe pacificatrice, sans se douter qu’en se berçant ainsi de leurs illusions, ils ne font pas varier d’une fraction infinitésimale la route jalonnée de morts et de destruction sur laquelle s’avance inexorablement la civilisation capitaliste, il y a toujours, dans quelque coin du globe, des lieux qu’ensanglante la guerre; sans parler des pays ou la paix civique n’est autre chose que la guerre des classes déchaînée au seul profit des classes dominantes tant l’exploitation économique y est liée a la violence physique sur les travailleurs.
Les falsifications de doctrine qui ont permis cette infection idéologique de la classe ouvrière – sous la forme de la soporifique aspiration à la paix universelle aussi bien que dans la belliqueuse et farouche défense du « sol de la patrie » – ne sont autres que celles qui ont toujours servi de toile de fond à la trahison opportuniste. Mais à dater de l’époque où elles se sont inscrites dans l’énorme imposture qui définit comme prolétarien et socialiste le régime des Staline et des Khrouchtchev elles ont atteint un degré extraordinaire de persuasion politique ce qui explique que les générations successives de critiques du mouvement dégénéré de Moscou n’aient jamais réussi à trancher correctement la délicate et complexe question de la nature sociale de la Russie staliniste et de ses acolytes occidentaux.
A mesure que les événements surgissent qui contraignent les chefs du Kremlin à dévoiler leur véritable jeu politique, la vérité tend à percer sur le caractère contre-révolutionnaire du pouvoir qui siège à Moscou et sur l’intense exploitation économique que masquent les insipides litanies productivistes d’agents appointés. Cependant le sentiment de désapprobation qui s’est manifesté jusqu’au sein des partis stalinistes occidentaux à la suite d’événements comme la répression sanglante de Budapest n’en laisse pas moins intacte la notion de « communiste » appliquée à la Russie et aux organisations sous son obédience. De telles réactions n’engendrent donc que des désirs de réforme à l’adresse du système staliniste et de sa politique (et ce d’autant plus que les expériences du titisme et du gromulkisme apparaissent comme des preuves de la possibilité d’un « socialisme » moins « brutal » moins « autoritaire » que celui de Moscou). Elles ne suscitent donc pas la condamnation de la monstrueuse formule du « socialisme national ». Bien plus, sur le plan idéologique elles rapprochent davantage encore la confusion d’idées qui dominent l’ensemble du mouvement ouvrier des postulats fondamentaux de son adversaire : la liberté et la démocratie.
Ce phénomène démontre combien nous avions raison, au moment de la publication de notre « Appel », d’insister sur le danger que représentent les critiques démocratiques à l’adresse du système russe. Le principal résultat des coups de théâtre politiques qui ont suivi la mort de Staline n’a été, en somme, que de rassurer les préjugés petits-bourgeois des « progressistes » occidentaux, La superstition sur le caractère socialiste de la Russie et des pays qui s’inspirent de son exemple politique sort accrue et non dissipée de l’ahurissante suite des révélations et de réhabilitations qui ont émaillé le dernier congrès du P.C. Russe. En s’en rendant compte on comprendra que notre méthode – qui consistait à rejeter tout critère directement ou non inspiré par les préjugés bourgeois de justice et de liberté – était la bonne puisqu’elle nous a permis de définir des caractères économiques et politiques qui survivent à la disparition des phénomènes qui monopolisaient l’attention au moment où le monde occidental était subjugué par la puissance policière du système russe et terrorisé par la férocité de son chef aujourd’hui vilipendé. Pour comprendre l’importance et la portée de notre texte, passé inaperçu à cette époque comme il peut encore l’être aujourd’hui, il faut tenir compte de ce que la position que nous avons prise à l’égard de la nature de la Russie et de son régime politique fut formulée avant que l’évolution interne de la politique soviétique et les modifications apportées à l’organisation de son économie ne viennent apporter une preuve évidente du caractère capitaliste que nous lui dénoncions. De plus il faut surtout tenir compte que c’est en fonction de critères politiques bien définis que nous avons effectué cette identification économique et sociale et maintenu une condamnation politique qui remonte aux premiers actes de la déviation opportuniste de l’Internationale de Moscou. Sur cette base théorique et expérimentale solide nous nous sommes refusés à devenir, comme ce fut le cas de la plupart des oppositionnels, les victimes des apparences de la politique et notamment de cette spéculation staliniste à la lutte sociale qui lui fit quelquefois diriger de véritables actes antigouvernementaux et aller, dans la Tchécoslovaquie de 1948, jusqu’au coup d’État. Nous avons résolument refusé le dilemme dans lequel tombaient tous les anti-stalinistes : comment un parti qui trahit et abandonne outrageusement la lutte prolétarienne peut-il quand même jouer un rôle subversif ? Les choses n’étaient pas en effet toujours aussi claires qu’à Berlin ou à Budapest où l’armée russe mitraillait les ouvriers. Nombreux étaient les militants d’avant-garde qui demeuraient perplexes devant cette question, lorsqu’ils n’abondaient pas dans cette explication simpliste : le stalinisme, ni prolétarien ni bourgeois mais au service d’une nouvelle classe.
Si sur ce point la moindre incertitude avait été fondée, ce n’est pas simplement notre acquis politique, ni même la grande ligne léniniste qui aurait été faux mais le marxisme tout entier. Nous avons soutenu qu’il s’avère que l’économie russe n’est pas socialiste mais capitaliste, comme nous le savions depuis longtemps, elle doit reproduire les phénomènes essentiels de superstructure qui se sont toujours historiquement vérifiés dans ce système de production. Les plus impudents des innovateurs nés de l’antistalinisme, ceux que nous pourrions appeler les « théoriciens de la facilité », ont parlé, pour la Russie actuelle, d’un capitalisme « nouveau », invulnérable aux crises classiques grâce à la planification supérieure de son économie et à la culture « marxiste » de sa bureaucratie. Ils y voyaient l’assise économique et sociale d’une classe originale, tout à la fois capable de combattre la bourgeoisie et de brimer le prolétariat. Ils ont fait en somme du stalinisme un phénomène monstrueux irréductible aux données du matérialisme historique, une absurdité et un paradoxe puisqu’il réussissait à la fois à révolutionner la société et à opprimer la principale de ses formes productives.
Nous y avons opposé la formule classique de toute révolution sociale, produit de la révolte des forces productives contre la superstructure politique de la société. A l’échelle internationale où la révolution sociale déterminante est celle du prolétariat contre la bourgeoisie capitaliste, le stalinisme est essentiellement une force contre-révolutionnaire. Mais dans les immenses secteurs géographiques où le capitalisme n’est pas pleinement développé et où la constitution d’États nationaux est sa condition primordiale, le romantisme politique attardé de l’école de Moscou peut très bien jouer le rôle de pourvoyeur de cadres politiques et militaires et d’inspirateur d’un « digest » de faux socialisme désormais imité même par les partis autonomes des bourgeoisies locales. Il n’y s’agit en effet que de révolutions nationales-démocratiques – donc capitalistes – pour lesquelles la même idéologie qui a permis au pouvoir soviétique de poursuivre l’extirpation des rapports pré-capitalistes en Russie et d’y masquer au prolétariat que ce n’était là que le premier objectif de la double-révolution de Lénine et non l’instauration d’une économie socialiste, demeure valable et efficace.
Il n’y a pas de contradiction à ce que les liquidateurs de la perspective de la révolution prolétarienne deviennent les artisans de certaines des révolutions capitalistes des pays arriérés. Mais les stalinistes d’Orient et d’Extrême-Orient poursuivent une politique qui n’a rien de commun avec celle que Lénine préconisait : non seulement ils ne font rien pour combattre l’idéologie nationale et démocratique (comme Marx le préconisait dans tous les pays et époques où le prolétariat doit appuyer de telles révolutions) mais encore ils en dissimulent le véritable caractère sous une phraséologie pseudo-socialiste. Non seulement ils ne préparent pas le prolétariat de ces pays à se retourner ultérieurement contre leur propre bourgeoisie mais ils en préviennent toute possibilité en fusionnant les organisations ouvrières avec celles des classes appelées à prendre le pouvoir. Enfin, à l’instar de ces classes qui, dans la plupart des cas ont composé avec l’impérialisme, ils ne sont entrés en lutte ouverte contre lui que contraints et forcés : dans ces pays c’est la situation objective qui fut révolutionnaire avant les forces politiques qui ont pris en mains la direction des mouvements de révolte. D’ailleurs – et c’est là ce qui détermine inexorablement le véritable caractère politique et social du stalinisme – l’attitude de ses partis dans les métropoles est fondée sur une stratégie de complète paix sociale et par suite la grande condition de la radicalisation internationale des mouvements des peuples des pays arriérés fait entièrement défaut : en deçà comme au-delà des mers les stalinistes sont d’exclusifs serviteurs du système bourgeois.
Considéré sous l’angle de sa dépravation idéologique, et non pas sous celui de l’influence qu’il peut exercer et qui demeure dérisoire, l’antistalinisme est pire que le stalinisme.
Ce dernier, durant de longues années a laissé croire à ses partisans qu’il n’hésiterait pas a recourir à la lutte armée contre les pouvoirs capitalistes d’occident. Ce n’était là qu’une fanfaronnade, nécessaire pour sauvegarder le contrôle du parti sur l’aile la plus combative de la classe ouvrière, importante à cette époque. Par la suite, les revirements de la politique de Moscou, et notamment les fameuses déclarations de Khrouchtchev sur les « voies nationales » du socialisme, ont montré que le Kremlin avait ouvertement et définitivement renoncé à cette propagande.
Mais les antistalinistes, c’est par principe eux, qu’ils refusent la violence subversive et la dictature du prolétariat. Leur grand argument ils le puisent dans l’exemple de la férocité de la contre-révolution stalinienne, de même qu’ils condamnent le principe du centralisme dans le parti en invoquant le système quasi-policier des organisations moscovites et qu’ils rejettent toute rigueur doctrinale pour se garder du « dogmatisme » qu’ils attribuent – à tort – à Staline.
Mais toutes ces positions ont en réalité une autre cause : elles sont dictées par la faillite de leur conviction révolutionnaire, Ils craignent l’insurrection armée des masses, ils redoutent qu’elles servent autre chose que le socialisme si on ne les tempère pas d’un peu de démocratisme. Ils ne sont plus capables de distinguer entre la violence révolutionnaire et la violence conservatrice. Il n’y a plus pour eux que la violence tout court même s’ils n’ont pas conscience de ce fait et se le dissimulent sous des considérations pseudo-généreuses au sujet de la « volonté de la base », de la « démocratie interne », du « droit à la libre discussion », etc,.. ces arguments qui n’ont d’autre objet que d’empêcher l’organisation de classe et le pouvoir de classe d’être les instruments homogènes, incisifs et impitoyables, indispensables à une véritable transformation révolutionnaire de la société.
Longtemps après qu’elle ait triomphé, la contre-révolution qui a fait des Staline et consorts des chefs d’État continue son œuvre désormais souterraine de désarmement du prolétariat. Plus néfaste encore qu’à l’époque où elle massacrait ses militants, elle reproduit chez ceux qui n’ont pas la force de rompre intégralement avec toute une phase de dégénérescence politique la même aberration que continue à propager son appareil officiel de propagande : la conception du socialisme comme produit du pacifisme social. Dans leurs bouches et plus encore dans celles de leurs « dissidents » l’horreur que suscite sa violence sert à bannir jusqu’à l’idée de la violence dans l’avant-garde de la classe révolutionnaire. Elle en égare les militants dans les méandres des demi-mesures, de l’éclectisme et des compromis. Elle les incite, en dernier ressort, à reprendre à leur compte l’hypocrite condamnation que formule à l’adresse des brutalités du jeune capitalisme russe le vieux capitalisme d’occident, et par là à participer involontairement à l’entretien de ce faux dualisme de systèmes politiques qui, en réalité sont de même nature sociale parce que fondés sur d’identiques rapports de production.
Le prolétariat devra renvoyer dos à dos ces faux adversaires qu’il s’expose à voir unis chaque fois qu’il s’élancera sur sa voie propre et dont il ne viendra à bout que s’il sait retrouver ses armes théoriques et politiques, son parti et son programme. Le texte qui suit est une proposition dans ce sens, un Appel sans doute à tous les révolutionnaires sincères mais aussi une exclusive, l’exclusive sur tout ce qui pourrait reconduire dans la future organisation prolétarienne les erreurs et trahisons du passé.
C’est une illusion insensée que de croire que les capitalistes se soumettraient de bon gré au verdict socialiste d’un parlement ou d’une assemblée nationale, qu’ils renonceraient tranquillement à la propriété, aux bénéfices, à leur privilège d’exploitation. Toutes les classes dirigeantes ont lutté, jusqu’à présent, avec la dernière énergie pour leurs privilèges. Les patriciens romains, de même que les barons féodaux du moyen-age; les chevaliers anglais, de même que les marchands d’esclaves américains; les boyards valaques, de même que les fabricants de soie de Lyon : tous ont versé des torrents de sang, enjambé les cadavres, semé les meurtres et les incendies, provoqué les guerres civiles et les trahisons d’État pour défendre leurs privilèges et leur pouvoir.
La classe capitaliste impérialiste, en sa qualité de dernier rejeton de la classe des exploiteurs, dépasse tous ses prédécesseurs en brutalité, en cynisme et en bassesse. Elle défendra son Saint des Saints, ses bénéfices et ses privilèges d’exploitation du bec et des ongles, par toutes les méthodes de froide cruauté dont elle a fait preuve dans toute l’histoire de sa politique coloniale et de la dernière guerre mondiale. Elle mettra en branle ciel et enfer contre le prolétariat. Elle mobilisera les campagnes contre les villes, elle excitera les couches retardées des ouvriers contre l’avant-garde socialiste, elle organisera des massacres avec l’aide des officiers, elle cherchera à paralyser toutes les mesures socialistes par mille moyens de résistance passive, elle soulèvera contre la révolution une vingtaine de vendées, elle invoquera pour son salut l’invasion étrangère, le fer exterminateur de Clémenceau, de Lloyd-George et de Wilson. Elle préférera transformer le pays en montagnes de ruines fumantes plutôt que de renoncer de bon gré à l’esclavage salarié.
Rosa Luxembourg (« Que veut l’Union de Spartakus ? »)
APEL PENTRU REORGANIZAREA INTERNAȚIONALĂ A MIȘCĂRII REVOLUȚIONARE MARXISTE
INTRODUCEREA DIN 1993
Criticii democratici ai regimului din Rusia își vor găsi într-adevăr cei mai avizi susținători în marea burghezie a Occidentului capitalist, aceasta din urmă, sperând să deschidă marea piață rusească, este chiar încântată să îi încurajeze și să îi provoace în critica lorîmpotriva „totalitarismului rusesc”. În cele din urmă, în timp ce ușile către altarul Capitalului American, Barul cu Hamburgeri, se deschideau în Moscova alături de o fanfară a publicității internaționale, cruciații democrației își vedeau devenit realitate visul unui Parlament ales. Dar nu trece mult timp până când ipocrizia burgheziei este din nou dezvăluităși un cor de „lideri mondiali” occidentali îl susține pe Președintele Elțîn în timp ce acesta dizolvă Parlamentul, interzice lucrări și își îneacăîn sânge opoziția democraților parlamentari. E un episod care ne arată din nou faptul că regimul capitalist alternează mijloacele de guvernare totalitare ȘI cele democratice pentru a-și apăra dominația de clasă.
Textul de față, scris în 1949 cu scopul de a fi publicat în limba franceză, este atât de relevant astăzi pe cât era și atunci. Pe de o parte asta se datorează faptului că evoluția lumii capitaliste, printre care și Rusia, a confirmat cu prisosință așteptările noastre, iar pe de altă parte, pentru că reacțiile multor grupuri ale avangardei muncitorilor împotriva stalinismului nu au încetat niciodată din a fi hibride și confuze; o reacție care a luat forma democratismului, sau chiar a negării atât al rolului jucat de către violențăîn lupta de clasă, cât și a partidului revoluționar ca organ fundamental și indispensabil al dictaturii proletariatului. Astfel a devenit o sarcină importantăși urgentă a Stângii Marxiste să tragă o linie de demarcație între sine și multitudinea de alte grupuri politice și curente care au crescut pe terenul putrezit format de criticile democratice și para-democratice ale regimului sovietic.
CRIZA ALARMANTĂÎN MIȘCAREA PROLETARIATULUI
Organizarea clasei muncitoare în toate țările din lume este, ca rezultat al unui șir de sciziuni și al răspândirii defetismului, aproape în totalitate dominată de către două forțe.
Pe de o parte avem forma tradițională a socialismului democratic. Bazată pe o relație pașnică între clase, aceste organizații susțin un program de colaborare socială și politică cu burghezia și urmăresc susținerea intereselor muncitorilor prin mijloace legale în cadrul constituției burgheze. Acestea susțin că întreprinderile private se vor transforma treptat în socialism iar din principiu resping folosirea violenței și a dictaturii proletariatului.
Pe de cealaltă parte avem acele partide care apără guvernul aflat la putere în URSS. Acestea proclamă că URSS este un Stat Muncitoresc cu o politică formată pe baza comunismului revoluționar, așa cum a fost definit de către Marx și Lenin și perfect consecvent cu marea victorie a Revoluției din Octombrie. Această a doua forță în mișcarea proletariatului pretinde, în teorie, că nu respinge tacticile insurecției, dictaturii și terorismului. Totuși, în același timp, aceasta spune că este necesară utilizarea în țările capitaliste a acelorași tactici ca și cele ale claselor împroprietărite și neproletare, chiar și lozincile și revendicările lor de asemenea. De exemplu, avem apelul pentru bunăstarea națională, pentru siguranța patriei și chiar și sloganul pentru coexistența pașnică dintre clase cu interese contrarii în cadrul democrației parlamentare.
Punerea în practică a unor astfel de politici, identice cu cele ale social-democrației, depinde de îndeplinirea anumitor condiții. Ar trebui să existe pace între guvernele Uniunii Sovietice și guvernele capitaliste. Muncitorii din toată lumea ar trebui să recunoască faptul că prin apărarea puterii rusești, ca premisă și promisiune a socialismului mondial, își asigurau un viitor împotriva exploatării capitaliste. Iar atât muncitorii cât și capitaliștii ar trebui să ia în considerare că, pentru o perioadă nelimitată de timp, Uniunea Sovietică ar putea coexista cu puterile capitaliste într-o manieră normală și pașnică. Aceste condiții, un paradis al neghiobilor, le rezumă democrații burghezi în banala formulă a „non-intervenționismului în treburile interne ale statelor suverane” și în noul și mai ridicolul slogan al „concurenței pașnice” dintre socialism și capitalism.
Din când în când combatanții clasei muncitoare s-au revoltat împotriva acestor contradicții evidente ale acestui punct de vedere istoric; și totuși până acum aceste revolte au fost restrânse și nesigure de faptul dacă vor mai lua amploare.
Neîncetata propagandă ascunde aceste contradicții cu tot mai puțin succes. Aceasta a fost îndreptată cu îndemânare către scopul de a produce confundarea obiectivelor pe termen lung cu cele imediate, expedientelor tactice cu pozițiile principiale, și este aleasă în funcție de situația socială.
Planul de a convinge țările capitaliste că ele pot foarte bine să lase regimul Sovietic să supraviețuiască, fără a efectua un atac militar și fără a orchestra tulburări sociale, poate doar să însemne convingerea lor că nu este vorba de un stat al clasei muncitoare și deci nu mai este anti-capitalist. O astfel de politică subliniază starea curentă a lucrurilor.
Convingerea muncitorilor din țările burgheze că nu trebuie să-și organizeze forțele pentru o insurecție și să răstoarne sistemele naționale economice, administrative și politice, poate foarte bine să ajute la recrutarea membrilor din straturile sociale care în mod normal susțin social-democrații, însă nu are niciun efect asupra muncitorilor mai avansați. Acestora le este oferită perspectiva unui război generalizat între state care duce către cucerirea puterii de clasă de către proletariat, un rol pe care Marx și Lenin l-au încredințat războiului civil. Atunci când izbucnește un război ce acest fel, indiferent de care parte l-a pornit, staliniștii promit grupurilor de muncitori avansați șansa de a încerca acțiuni ilegale și defetiste în cadrul propriilor țări. Pentru susținerea acestei promisiuni în zadar ei spun că acești „partizani” se vor putea bizui nu doar pe propriile forțe, ci și pe acțiunea paralelă a unei mașini militare moderne perfecționate.
Cealaltă parte a adepților lor, care cu siguranță constituie marea majoritate, e compusă din muncitori fără conștiință revoluționară; artizani, mici proprietari de pământ, negustori și fabricanți din clasa de mijloc, muncitori calificați și funcționari publici, intelectuali și politicieni de profesie. Staliniștii fac în mod continuu propuneri acestei secțiuni, chiar și oferirea unui front unit permanent, nu doar cu clasele proprietare dar și cu partidele burgheze, pe care ei înșiși le consideră a fi reacționare și de dreapta. Ei le promit de asemenea și un viitor al păcii, atât internă cât și mondială, al toleranței democrate pentru orice partid politic, organizație sau doctrină, al progresului economic fără conflicte sau exproprieri ai celor înstăriți, al bunăstării egale pentru toate straturile sociale. Acum e din ce în cel mai greu pentru ei să justifice, în ochii maselor, chiar și existența în Uniunea Sovietică și în sateliții ei a unui stat polițienesc dur și totalitar, controlat de staliniști cu ajutorul unui sistem unipartidist rigid.
Această degenerare a mișcării proletare a mers mai departe decât cea a oportunismului revizionist și șovinist al Internaționalei a Doua și va dura încă și mai mult. Putem considera începuturile acestui oportunism modern nu mai târziu de 1928; oportunismul Internaționalei a Doua a ajuns la apogeu în ciclul său din anii 1912-1922, însă originile sale sunt cu mult înaintea anului 1912, iar consecințele sale depășesc cu mult în timp anul 1922.
PRIMELE SIMPTOME ALE REACȚIEI ÎMPOTRIVA STALINISMULUI
Recent au apărut semne privind pierderea răbdării față de oportunismul stalinist. Atât militanți individuali cât și grupuri au apărut pe scena politică a diferitelor țări, care pledează pentru întoarcerea la doctrina lui Marx și Lenin și la tezele Internaționalei a Treia de la primele sale patru congrese. Cele din urmă au denunțat staliniștii pentru completa lor trădare a politicii originale.
Totuși, multe dintre aceste sciziuni nu pot fi considerate a fi o regrupare utilă pe o bază autentică de clasă chiar și a unei mici avangarde a proletariatului. Multe dintre aceste grupuri, ca rezultat al lipsei muncii lor teoretice și datorită originii lor de clasă, dovedesc chiar prin natura criticilor lor împotriva activității staliniste, atât din trecut cât și din prezent, că sunt mai mult sau mai puțin influențate de către schemele politice ce își au originea în centrele imperialiste ale Occidentului și de către propaganda isterică și ipocrită a liberalismului și umanitarismului.
Dar chiar dacă astfel de politici sunt sau nu rezultatul mașinațiilor agenților secreți, adevăratul prejudiciu pe care îl cauzează este că distrag militanții nepregătiți.
Totuși, istoric vorbind, vina pentru permiterea reușitei oricărui mijloc pentru defetism contra-revoluționar stă în totalitate pe umerii oportuniștilor staliniști. Ei sunt aceia care au aprobat abundența ideologiilor și teoriilor burgheze, care au muncit frenetic pentru a împiedica mișcările clasei muncitoare din a fi autonome, independente și pregătite pentru a se apăra, în ciuda faptului că aceste atribute au fost atât de mult evidențiate de Marx și Lenin.
Acest drum confuz și nefavorabil al luptei proletare coincide cu o creștere irezistibilă a industrializării puternic concentrate, care are loc atât în vechile centre industriale, cât și, prin extensie, în restul lumii. Aceasta ajută deci ofensiva purtată de Statele Unite împotriva maselor lumii. Statele Unite sunt marele pilon al imperialismului și, la fel ca toate marile concentrări de capital metropolitan, forțe de producție și putere, tinde să exploateze și să oprime forțat masele mondiale prin înlăturarea tuturor obstacolelor sociale și teritoriale. Staliniștii au deviat lupta de la obiectivele internaționale și s-au limitat la apărarea obiectivelor naționale precis delimitate de scopurile politice și militare ale centrului din Rusia. Prin urmare ei vor fi din ce în ce mai puțin capabili să conducă orice luptă internațională sau națională și vor fi din ce în ce mai legați de imperialismul occidental, după cum s-a văzut deja în alianța de război.
Poziția marxistă a fost mereu aceea că principalii inamici de clasă sunt marile puteri ale țărilor super-industrializate și super-coloniale, care pot fi răsturnate doar de revoluția proletară. În concordanță cu punctul de vedere marxist, comuniștii Stângii Italiene fac apel către grupurile de muncitori revoluționari din toate țările. Ei îi invită la o retrasare a unui drum lung și dificil și la o regrupare pe o bază internațională și în mod strict de clasă, denunțând și respingând orice grup influențat chiar și parțial sau indirect de politicile și conformismul filistin care emană din forțele controlate de stat din toată lumea.
Reorganizarea avangardei internaționale poate avea loc doar dacă există o omogenitate absolută a punctelor de vedere și a orientărilor; Partidul Comunist Internațional propune următoarele principii de bază și postulate tovarășilor din toate țările.
1. Reafirmarea Armelor Revoluției Proletare: Violență-Dictatură-Teroare
Pentru marxiștii revoluționari de stânga, știind că au avut loc acte de represiune, cruzime și violență împotriva indivizilor sau grupurilor, chiar dacă aceste acte au fost autorizate sau controlabile, nu este în sine un element decisiv al condamnării stalinismului sau a oricărui alt regim. Manifestările de represiune, chiar și cele mai grave, formează o parte inseparabilă a tuturor societăților bazate pe diviziunea între clase. Încă de la începuturile sale marxismul a respins așa-numitele „valori” ale unei civilizații bazate pe lupta de clasă, la fel cum respinge toate regulile de „joc corect” prin care clase opuse ar trebui să reglementeze hoția și crima pentru satisfacția reciprocă. Niciun furt sau ofensă suferită de „ființe umane”, niciun „genocid”, fie el ilegal sau legal, nu poate fi confruntat prin atribuirea acestora unor indivizi particulari sau celor care au dat ordinele, ci doar prin lupta pentru distrugerea revoluționară a tuturor diviziunilor de clasă. În faza prezentă a capitalismului, care este caracterizată prin tot mai multe atrocități, cruzimi și super-militarism, doar cele mai stupide mișcări revoluționare și-ar circumscrie metodele de acțiune în cadrul limitelor bunătății formale.
2. Ruperea Completă cu Tradiția Alianțelor de Război, a Fronturilor Partizane și a Mișcărilor de Eliberare Națională
Stalinismul a fost prima oară condamnat irevocabil tocmai pentru că a abandonat aceste principii fundamentale ale comunismului prin azvârlirea proletarilor într-un război fratricid care i-a împărțit în două tabere imperialiste, astfel întărind puternic propaganda rușinoasă purtată de tabăra căreia i s-a alăturat. Această tabără, nu mai bună ca cealaltă, își ascunde lăcomia imperialistă, care a fost demascată cu zeci de ani în urmă de către critica marxist-leninistă, prin susținerea faptului că respectul ei pentru metodele „civilizate” de război o disting de adversarul său. A pretins că, chiar dacă a fost obligată să bombardeze, să arunce cu bombe atomice, să invadeze și, în final, după un efort anxios de regăsire sufletească, să recurgă la spânzurătoare, nu au făcut toate astea pentru a-și apăra interesele, ci pentru a înlătura amenințarea împotriva „valorilor morale” ale civilizației și libertății umane.
Leninismul a fost riposta atunci când în 1914 aceeași escrocherie rușinoasă a fost observată la trădătorii Internaționalei a Doua atunci când au proclamat alianța patriotică împotriva căpcăunului imaginar al „barbariei” teutonice sau țariste.
Exact aceeași escrocherie ar fi baza pentru imperialiștii occidentali atunci când intră în război împotriva noii barbarii naziste sau fasciste, iar aceeași trădare a făcut parte din alianța dintre statul rusesc și statele imperialiste – cu naziștii pentru început – și din alianța făurită între partidele muncitorești și partidele burgheze cu scopul de a câștiga războiul.
Aceste minciuni și trădări sunt de domeniul trecutului, în special acum când vedem rușii cum acuză americanii de a fi agresori sau fasciști, iar cei din urmă acuză rușii de același lucru, în timp ce admit faptul că dacă ar fi putut folosi bomba atomică (care încă nu era pregătită în 1941) pentru a masacra Europa, ar fi făcut asta în loc de a întrebuința armatele formate din muncitori ruși mobilizați pentru același scop.
E adevărat că marxismul a investigat mereu și continuă să investigheze ce se află dincolo de conflictele perene dintre statele, grupurile și facțiunile burgheze, iar din această investigație au rezultat deducțiile și previziunile sale istorice. Dar este o negare a marxismului opunerea unei aripi civilizate a capitalismului altei aripi barbare a aceluiași sistem. Într-adevăr, dintr-un punct de vedere determinist, poate fi valabil faptul că proletariatul câștigă mai mult din victoria părții atacante care întrebuințează cele mai dure metode de luptă.
Pentru trecerea dincolo de barbarie a comunităților umane a fost strict necesară dezvoltarea tehnicilor productive; dar omul a trebuit să plătească pentru această trecere prin supunerea lui la nenumăratele infamii ale civilizației de clasă și la suferința ce rezultă din exploatarea sclaviei, șerbiei și industrializării.
O condiție fundamentală pentru reconstruirea mișcării internaționale revoluționare este ca tradițiile politicilor șoviniste, arătate în susținerea alianțelor de război, fronturilor populare, gherilelor de rezistență și mișcărilor de eliberare națională din 1914-18 și 1939-45, să fie în mod egal condamnate.
3. Negarea Istorică a Defensismului, Pacifismului și Federalismului între State
Atunci când avem de a face cu prospectul unui alt război, farul călăuzitor al poziției marxiste poate fi găsit în scrierile lui Lenin. Potrivit lui, războaiele marilor puteri, începând din vremurile Comunei din Paris, au fost războaie imperialiste. Asta se datorează faptului că 1871 marchează sfârșitul unei perioade istorice în care au avut loc războaie și insurecții pentru stabilirea granițelor naționale ale țărilor capitaliste. Prin urmare, atunci când are loc un război, orice alianță între clase, orice suspendare a opoziției dintre clase și presiune a considerațiilor pentru scopurilor de război reprezintă o trădare a cauzei proletare. De asemenea, pentru Lenin, revolta maselor de culoare în colonii împotriva imperialiștilor și mișcările naționale în țările subdezvoltate, în acest stadiu modern al capitalismului, au o semnificație revoluționară doar în măsura în care lupta de clasă în sectoarele industrializate nu este nici suspendată, nici nu își slăbește legătura cu obiectivele internaționale ale organizării proletare. Oricare ar fi politica externă a unui stat, adevăratul inamic intern al clasei muncitoare din fiecare țară este propriul guvern.
În această concepție – întărită considerabil de experiența celui de-Al Doilea Război Mondial, care a confirmat pronosticurile explicite elaborate în tezele și rezoluțiile Internaționalei a Treia până în momentul decesului lui Lenin – perioada războaielor imperialiste va lua sfârșit doar o dată cu prăbușirea capitalismului.
Partidul revoluționar al proletariatului trebuie deci să nege orice posibilitate a unei soluționări pașnice a conflictelor imperialiste. Trebuie să lupte energic cu orice propuneri care animă iluzia că o federație, ligă sau asociație între state poate preveni conflictele prin reprimarea „celor care le-au început” folosind o forță armată internațională.
Marx și Lenin, chiar dacă erau conștienți de bogata complexitate a relației istorice dintre războaie și revoluții, totuși au condamnat distincția eronată dintre „agresiune” și „apărare” cu privire la războaiele dintre state ca fiind idealistă și o decepție burgheză. În mod similar, proletariatul internațional ar trebui să cunoască faptul că orice instituție internațională suprastatală este înființată pentru a fi o forță represivă cu scopul conservării capitalismului iar forțele ei armate nu sunt nimic altceva decât o poliție de clasă și o gardă contra-revoluționară.
Comunismul internațional real este deci caracterizat printr-o respingere totală a oricărei propagande ambigue bazată pe apărarea pacifismului și a formulei stupide a condamnării și pedepsirii „agresorului”.
4. Condamnarea Programelor Sociale Comune și a Fronturilor Politice cu Clase Nemuncitoare
Există o tradiție printre opoziția de stânga a multor grupuri, care datează din timpul primelor greșeli tactice ale Internaționalei a Treia, de a respinge ca și incorecte așa-numitele metode de agitație „bolșevice”.
După eliminarea completă și irevocabilă a tuturor instituțiilor feudale în special, nu putem ajunge la confruntarea finală dintre proletariat și clasa conducătoare pentru formarea unui stat muncitoresc și a unei dictaturi roșii mondiale – una ce implică teroare politică și exproprierea tuturor claselor privilegiate – dacă, la anumite momente și în anumite locuri, omitem să menționăm aceste scopuri care reprezintă precis programul comunismul și doar al comunismului.
Este o iluzie a considera că masele pot fi cucerite mai rapid prin înlocuirea pozițiilor de clasă cu ordine pentru agitarea maselor. Este o iluzie zadarnică în aceeași măsură și presupunerea încrezătoare că liderii unei astfel de manevre nu sunt și ei prinși de aceasta; chiar dacă acest lucru este proclamat, în cel mai bun caz este un nonsens.
Oricând un front unit cu partidele oportuniste a fost principalul conținut (mereu afirmat a fi tranzitoriu) al unei manevre politice, sau a existat o revendicare pentru democrație, pace, popularism fără conținut de clasă, sau chiar mai rău, pentru solidaritate națională și patriotică, nu a fost niciodată o chestiune de înfrumusețare bruscă a peisajului – după slăbirea frontului inamic cu acest camuflaj ingenios – pentru a dezvălui apoi o armată de soldați ai revoluției pregătiți să deschidă focul împotriva aliaților temporari de ieri la momentul decisiv.
S-a întâmplat chiar contrariul. Masele, împreună cu militanții și liderii, au devenit incapabili de acțiune de clasă iar organizațiile și soldații lor, dezarmați și domesticiți treptat de o astfel de pregătire ideologică și funcțională, au ajuns să fie instrumentele preferate ale burgheziei conducătoare.
Aceste concluzii istorice nu mai sunt bazate doar pe critică doctrinară, ele sunt concluzia unei experiențe istorice teribile, pentru care s-a plătit atât de scump, a unor treizeci de ani de eforturi falimentare.
Un partid revoluționar, deci, nu va mai încerca niciodată să obțină susținerea maselor cu revendicări specifice claselor neproletare și social hibride și pe care acestea sunt foarte înclinate să le facă.
Acest criteriu particular de bază nu se aplică revendicărilor intermediare și specifice care apar din antagonisme concrete de interese dintre muncitori salariați și patroni în sfera economică. Este totuși în poziție cu revendicările fără caracter de clasă, în special cele politice, chiar dacă sunt făcute la scară națională sau internațională. Acest criteriu, ce își face apariția dintr-o critică împotriva frontului unit proletar, al lozincilor guvernului muncitoresc, și a fronturilor populare și democratice, stabilește o graniță între mișcarea susținută de către noi și cea care își spune Internaționala a Patra a troțkiștilor. Mișcarea noastră este separată în același fel de toate versiunile asemănătoare care, sub un alt nume, reînvie sloganul degenerării revizioniste „scopul nu înseamnă nimic, mișcarea este totul”, și care inevitabil ajung să susțină agitația superficială fără niciun conținut.
5. Proclamarea Caracterului Capitalist al Structurii Sociale din Rusia
Modul în care s-au dezvoltat în ultimii treizeci de ani economia, legislația și administrația Uniunii Sovietice oferă dovada istorică a revoluției muncitorești care poate fi scufundată nu doar într-un război civil sângeros, cum a fost cazul în Paris în 1871, dar și de către degenerarea progresivă. Acest lucru poate fi ilustrat la fel de represiunea nemiloasă și exterminarea nucleului revoluționar bolșevic, care a plătit scump pentru faptul că a permis partidului să se transforme
dintr-o avangardă de oțel într-o masă amorfă, îngreunată în vârf, incapabilă de a exercita control asupra corpurilor sale legislative și executive. Caracterul monetar și mercantil al celei mai mari părți a economiei Rusiei, care nu este nicicum contrazis de prezența controlului statului asupra serviciilor și industriilor vitale, care există și în câteva mari țări capitaliste, nu ne arată un stat muncitoresc amenințat de degenerare, sau în proces de degenerare, ci un stat care deja a degenerat și în care proletariatul nu mai deține puterea.
Puterea a trecut în mâinile unei coaliții hibride și fără formă a intereselor interne ale claselor de mijloc inferioare și superioare, a oamenilor de afaceri semi-independenți și a claselor capitaliste internaționale. O astfel de combinație este contrazisă doar în aparență de existența unei cortine de fier polițienească și comercială.
CONCLUZIE: Renegarea oricărei susțineri a Militarismului Imperialist Rusesc, Defetism deschis contra celui American
Ca și consecință, un război care din exterior pare să împiedice cooperarea dintre stratele privilegiate ale diferitelor țări pentru administrarea lumii (cum e cazul cu toate războaiele) nu va fi un război revoluționar în sensul Leninist, acesta fiind: un război pentru protejarea și răspândirea puterii proletare în întreaga lume. O astfel de eventualitate istorică, care astăzi nu este pe ordinea de zi, nu ar implica niciodată născocirea justificărilor pentru complexul politic și militar al oricărei țări; mai presus de toate pentru că statele revoluționare, dacă astfel de state există, nu ar găsi aliați în tabăra capitalistă (cum a fost limpede cazul de la finalul Primului Război Mondial). Mergând mai departe cu această eventualitate ipotetică, un partid comunist internațional puternic ar da atacurile împotriva puterilor burgheze la momentul potrivit, astfel încât să le oprească expedițiile militare „represive” împotriva țărilor revoluționare și să determine muncitorii care au fost înarmați și mobilizați pentru aceste scopuri să-și întoarcă armele împotriva celor care i-au înarmat.
Există cu atât mai multe motive pentru orice mișcare revoluționară de a-și menține constant o orientare cuprinzător anti-capitalistă și anti-stat în toate cazurile când ofensiva este mai puțin dezvoltată iar lupta are mai puțin potențial. Comuniștii cunosc faptul că există o singură cale de a opri capitaliștii din a se deda la expedițiile represive împotriva proletariatului: ei trebuie să elimine clasa capitalistă, iar acest lucru nu poate fi realizat decât dacă avangarda clasei muncitoare este pretutindeni pregătită de război.
Până și o dezarmare temporară a conștiinței de clasă, fie ea ideologică, organizațională sau materială, este deci o trădare oriunde și oricând are loc. Centrul mișcării comuniste nu trebuie niciodată să cedeze acestei dezarmări, chiar dacă este o disciplină bine stabilită ca Centrul să fie responsabil pentru alegerea momentelor și formelor în care partidul acționează. Orice partid sau grup care acceptă dezarmarea în acest fel, în special dacă își spun muncitori, comuniști sau socialiști, este primul inamic care trebuie înfruntat și subjugat, căci este precis existența lui și funcția pe care o îndeplinește aceea care ține în urmă răsturnarea sistemului capitalist, prevăzută de Marx și Engels și anticipată cu convingere de către toți marxiștii revoluționari.
Strategia complet opusă, care a fost pusă în practică în timpul ultimului război de către reziduurile internaționalei comuniste și care a dus la această auto-lichidare rușinoasă, a fost întreprinsă cu scopul de a „împiedica eforturile de război ale guvernelor occidentale”, dar nu a avut decât efectul de a întări puterea imperialistă occidentală. Guvernul și cercurile militare din Rusia au recunoscut prea târziu că aceasta din urmă era un pericol mai mare împotriva obiectivelor lor decât Germania, obiective care atunci deja erau în mod fățiș naționale.
Oricum ar fi, noua metodă de a recurge la a arunca cu acuzații de barbarie și fascism nu este mai puțin falsă și sinistră (acuzații întoarse cu nerușinare în egală măsură de către „lumea liberă”), iar muncitorii revoluționari ai avangardei trebuie să urmărească obiectivul de a-și aduna împreună forțele pentru o luptă pentru care să nu se aștepte nici la ajutor, nici la muniție din partea forțelor militare opuse de astăzi. Ei trebuie să continue munca cu speranța și siguranța crizei și prăbușirii capitalismului, așteptată în zadar de 150 de ani, care va lovi direct în inima statelor puternic industrializate: gărzile negre ale lumii, până acum neînvinse.
Á propos de Marcel Cachin
Sans qu’il soit possible, dans le cadre de cet article, d’exposer l’histoire du mouvement ouvrier français des origines à nos jours, l’exemple d’un Cachin, dirigeant du « Parti Communiste Français », permet de bien mesurer l’échec subi par les ouvriers révolutionnaires français dans leur lutte pour se donner une arme de combat solide, un Parti profondément enraciné dans les masses prolétariennes et disposant d’un arsenal théorique apte à les guider vers leurs buts de classe révolutionnaire.
En France, au début de ce siècle, deux partis sont l’expression, au sein de la classe ouvrière, l’un du courant révolutionnaire, l’autre du courant réformiste. M. Cachin à cette époque, et jusqu’en 1905, milite au Parti Socialiste Français dont le programme réformiste vient (en 1899) d’appuyer la participation d’un de ses leaders, Millerand, à un gouvernement radical formé pour « sauver la démocratie française ». C’est l’époque de l’affaire Dreyfus, des grands scandales que la bourgeoisie française accumule dans sa course aux énormes profits (Panama, etc..), en même temps qu’elle réprime militairement les tentatives des masses pour défendre leur droit à la vie. La petite-bourgeoisie et la paysannerie moyenne, hésitantes, sans programme ni doctrine, bien que durement touchées par les aventures où s’engage la grande bourgeoisie, balancent entre un radicalisme anticlérical et une complicité favorable aux entreprises anti-ouvrières.
Suivant les décisions du Congrès d’Amsterdam de la IIe Internationale, l’unification des deux courants s’effectue au Globe (à Paris) en 1905 sur une base classiste : plus de participation aux gouvernements bourgeois ; lutte anticolonialiste, réaffirmation des objectifs de conquête du pouvoir par les ouvriers, dénonciation de la guerre impérialiste et appui décidé au mouvement de défense des ouvriers par une liaison organique avec les organisations syndicales. Pourtant, pendant les neuf ans qui suivent ce congrès, les succès électoraux du nouveau parti l’incitent à attacher une importante grandissante à la vie parlementaire, et les illusoires succès remportés sur ce terrain contribuent à accélérer un glissement prononcé vers le réformisme.
La puissance, en France, du syndicalisme révolutionnaire dont la théorie s’inspire de Sorel et de son école et où le proudhonisme l’emporte sur le marxisme, l’expose aux coups directs de la répression bien davantage que le parti socialiste qui voit ses dirigeants littéralement happés par la bourgeoisie. Cette dernière en effet s’attache à ce procédé de désintégration et de pourrissement de la hiérarchie social-démocrate jusqu’en 1914, date qui marquera l’apogée de cette politique.
Tout comme en Allemagne, en Belgique, en Angleterre, la bourgeoisie, peu soucieuse de se voir un jour acculée à la lutte sur ceux fronts, charge la direction du parti social-démocrate de s’occuper de la couverture idéologique du conflit « pour la démocratie », comme aussi de vaincre les hésitations des pays encore neutres en agissant dans le sens interventionniste auprès des partis frères de l’Internationale.
Député va-t-en guerre et plumitif ultra-chauvin, Cachin, après avoir participé à une réunion à Londres placée sous le signe du « socialisme marque interalliée » dont le but avoué est d’aider les dirigeants ouvriers anglais à arracher à une classe ouvrière réticente son accord pour la guerre impérialiste, reçoit mission d’acheter, avec les fonds du quai d’Orsay, l’intervention de l’Italie aux côtés des puissances « démocratiques » anti-allemandes. Pour y parvenir – et la tâche n’est pas aisée car un courant marxiste révolutionnaire, devenu dominant dans le Parti Socialiste italien au Congrès de Reggio Emilia en 1912, a éloigné l’aile droite réformiste des Rissolati et consorts et agit avec ténacité contre l’opportunisme de guerre – Cachin convaincra Mussolini, un des chefs des « intransigeants ». Par une campagne pour une neutralité « active et opérante », puis par des appels hystériques à la guerre, le journal fondé à cette occasion (« Il popolo d’Italia ») entraîne finalement l’adhésion de la bourgeoisie italienne, qui se vend au plus offrant des grands impérialistes.
Immédiatement condamnée par la direction du Parti parce que « contraire à la défense nationale », la réunion de Zimmerwald proposée par les partis socialistes italien et suisse, est suivie avec inquiétude par les dirigeants socialistes, Cachin en tête, qui cherchent alors à en étouffer le retentissement dans la classe ouvrière française. Les mois passent et, devant l’intérêt grandissant que cette réunion soulève dans le parti en raison des espoirs qu’on y met pour hâter la fin de la guerre, Cachin fonde, en 1915, un hebdomadaire jusqu’au-boutiste : cette feuille ira jusqu’à publier une justification d’inspiration policière de l’expulsion de Léon Trotski hors de France.
L’influence social-chauvine est si forte qu’il faut attendre le déclenchement de la Révolution russe de Février pour que la minorité du parti parvienne à écarter et le mot d’ordre réclamant une conduite plus vigoureuse de la guerre et la participation socialiste au pouvoir, puis, successivement, alors que des grèves éclatent dans des arsenaux et que des désertions se produisent dans l’armée et la marine, lance le mot d’ordre de la recherche des responsabilités dans la guerre, et enfin demande le refus pur et simple des crédits de guerre (début 1918). Durant la période du pouvoir de Kerenski en Russie, celui-ci reçoit la visite de M. Cachin, envoyé du gouvernement français, l’adjurant de ne pas conclure de paix séparée avec l’Allemagne et de continuer la lutte aux côtés des alliés.
Dès 1919, malgré une sérieuse agitation sociale (en 1920 échec de la crève générale des cheminots), s’ouvre pourtant en France une phase de réaction ; le Bloc National à la tête du pays est comme l’avant garde d’une nouvelle Sainte-Alliance tournée, non plus contre le libéralisme, mais contre le communisme. Aucune tentative décidée de rompre avec la trahison du prolétariat et la politique chauvine menée durant la guerre n’est même esquissée. En 1919, alors que les partis socialistes italien et suisse ont déjà résolu de se retirer de la IIe Internationale, le Congrès socialiste français maintient « pour le moment » l’adhésion du parti à cette organisation, tout en affirmant sa volonté d’entretenir des « relations fraternelles » avec la nouvelle Internationale fondée à Moscou.
Le mouvement syndical, tombé aussi bas que le parti durant la guerre se distingue en 1919 lors d’une réunion à Berne, par la prise de position de certains de ses représentants contre la prise du pouvoir en Russie par les bolcheviks et condamnant la dictature prolétarienne.
La rupture avec la IIe Internationale au Congrès de Tours (1920) ne fait que faire suite à un « voyage d’enquête » de Cachin en U.R.S.S. où il espère « négocier » l’entrée du parti français dans la IIIe Internationale. Des trois motions présentées à Tours (décembre 1920) deux d’entre elles furent en désaccord avec les 21 conditions d’admission dans la nouvelle Internationale, qu’il s’agisse du nom du parti, des conditions d’exclusion, des rapports avec les syndicats ou de la pratique du parlementarisme. Au manifeste adressé par Zinoviev au Congrès pour aider à se délimiter une tendance communiste authentique, répondit une manœuvre des soi-disant « gauches », déposant une motion aux termes de laquelle le texte d’adhésion à Moscou ne statuerait que pour l’avenir et comporterait admission ou maintien dans le parti de tous ceux qui s’inclineraient « démocratiquement » devant les décisions prises ! La droite et le centre exigèrent alors la conservation de l’unité du parti et le désaveu du manifeste de Zinoviev ; cette ultime tentative de compromis bancal échoua de justesse.
Dans cette ambiance sordide, comment s’étonner que Cachin, nommé au Comité Directeur, soit choisi comme directeur du journal et Frossard comme Secrétaire général, lui qui, en 1930, devait avouer qu’il avait tant de fois recherché l’occasion de se dégager du parti !
Le Parti Communiste français se trouva donc formé d’une très grande fraction de l’ancien parti social-démocrate, les « dissidents » ayant gardé surtout avec eux la majorité des parlementaires et une partie des cadres, tandis que la base, formée d’éléments nouveaux, des jeunes, des anciens combattants, des syndicalistes et un faible contingent d’anarchistes allaient au communisme avec enthousiasme. Très vite, cependant, les militants s’usèrent à prendre parti dans des querelles, des manœuvres souterraines des dirigeants, tandis que de nombreux rappels de l’exécutif de l’Internationale se plaignent des survivances du pacifisme et du réformisme parlementaire.
En fait, outre l’hypocrisie de nombre de ses dirigeants qui admettaient en parole des directives qu’ils s’efforçaient de saboter dans les faits, l’effet énorme qu’imposait les tâches politiques (campagne contre l’occupation de la Ruhr en 1923, contre la guerre du Rif en 1925), le désarroi et la confusion sur la tactique du front unique, décidée par le IIIe Congrès de l’I.C. mais mal digérée par un parti hétérogène et trop neuf dans la lutte, les luttes intestines enfin, feront rapidement du Parti français – compte tenu du renversement du rapport de forces mondial entre bourgeoisie et prolétariat – l’un des instruments les plus dociles de la contre-révolution stalinienne. Nous n’en voudrons pour preuve que son développement, qui coïncide avec l’adoption des tactiques du front populaire, de l’antifascisme et de la résistance nationale anti-allemande : n’était-ce pas le symbole du triomphe définitif des Cachin sur les forces saines du prolétariat, que cette réédition, vingt-cinq ans plus tard, de l’ignoble « Union Sacrée » des années 1914–18 ? La suite est bien connue : le P.C.F. au lendemain de la guerre, sera le farouche défenseur de la reconstruction de l’économie capitaliste française, pour jouer ensuite le rôle de l’Opposition de Sa Majesté – opposition qui est elle-même à éclipses : vote des crédits de guerre pour l’Indochine, des pouvoirs spéciaux pour l’Algérie. Durant toute cette dernière période, Marcel Cachin demeurera une figure centrale du Parti ; mais il restera, pour le prolétariat révolutionnaire, comme le vivant exemple du traître, catalyseur d’une évolution historique sans issue, mais typique de l’impuissance à laquelle l’opportunisme, le marchandage des principes et le respect des « valeurs démocratiques » condamnent le Parti.
Elementi dell’ economia marxista Pt.3
Capitale costante e capitale variabile
Come abbiamo veduto, il denaro anticipato dal capitalista per acquistare i mezzi di produzione (materie prime e strumenti di lavoro: la materie prime sono di doppia specie: alcune ricompaiono nel prodotto, altre spariscono all’atto dell’impiego, come i combustibili, e si dicono ausiliarie; gli strumenti di lavoro, come macchine, impianti, edifizi, sono da considerare per la frazione di logorio che risulta dal loro valore totale e dalla loro durata) ricompare integralmente nel prezzo del prodotto. È perciò che a tale parte del capitale il nome di capitale costante.
Il denaro anticipato invece per salario degli operai, ossia per l’acquisto della forza-lavoro, ricompare nella vendita dei prodotti aumentato del plusvalore e lo chiameremo capitale variabile.
Avevamo riassunto il bilancio dell’operazione capitalistica nelle due formule:
spese: M + S + F (materie prime + logorio strumenti + salari)
entrate: M + S + F + Plusvalore = P (valore dei prodotti)
Avremo: M + S = capitale costante, che indichiamo con c, e v = capitale variabile.
Chiamando K il capitale totale anticipato, p il plusvalore, K’ il capitale ricavato alla fine, avremo:
K = c + v
K’ = c + v + p = K + p
Saggio del plusvalore
Più che conoscere caso per caso la quantità assoluta del plusvalore realizzato dal capitalista, interessa conoscere il rapporto in cui il plusvalore sta col capitale che lo ha prodotto.
È importantissimo rilevare che il capitale che effettivamente è suscettibile di produrre plusvalore è quello anticipato per la forza lavoro, ossia il capitale variabile v. Quanto al capitale costante c esso ricompare integralmente nel prodotto e di per sé stesso non dà luogo a nessun incremento.
È per ciò che volendo definire una quantità la cui misura ci dia l’idea della intensità di produzione di plusvalore, Marx assume come saggio del plusvalore non il rapporto di questo a tutto il capitale, ma il rapporto al solo capitale variabile.
Dunque, indicato con s il saggio del plusvalore,
s = P/v
Nell’esempio quantitativo da noi dato V era F ossia 6 x 3 = 18 Lire. Il plusvalore era 10 x 3 – 6 x 3 = 12 Lire. Il saggio del plusvalore è s = 12:18 = 66%.
Passando ora ad esaminare il tempo di lavoro, e riferendoci per fissare le idee ad una sola giornata di un solo operaio e al numero di ore di cui si compone, che chiameremo t (nell’esempio 10 ore) si definisce una nuova quantità: il lavoro necessario ed il relativo tempo di lavoro necessario. Si intende per tale il tempo o numero d’ore che l’operaio dovrebbe lavorare per trasmettere al prodotto un valore esattamente uguale a quello che gli è stato pagato per la sua forza lavoro. Nel nostro caso l’operaio è stato pagato in ragione di £. 18 ossia 6 ore di lavoro. Se egli lavorasse 6 ore riprodurrebbe esattamente il valore a lui pagato come salario ossia quello equivalente alle sue sussistenze: in tal caso scomparirebbe il plusvalore e con esso la ragione di essere dell’impresa capitalistica.
Ma l’operaio lavora 10 ore in luogo di 6, e noi distinguiamo le 10 ore in 6 di lavoro necessario e 4 che chiameremo di pluslavoro, chiamando questo tempo anche tempo di sopralavoro.
Ripetiamo: tempo di lavoro necessario è quello che basterebbe a riprodurre il valore del salario; tempo di sopralavoro o pluslavoro quello in più che l’operaio lavora e che produce la differenza di valore o plusvalore a beneficio del capitalista.
Se i valori sono proporzionali ai tempi di lavoro in cui vengono prodotti, identificandosi per una giornata il salario al capitale variabile si ha:
tempo di sopra lavoro / tempo di lavoro necessario = plusvalore / capitale variabile o salario
Questi due rapporti si riducono a quello già noto come saggio del plusvalore, da cui il teorema: il pluslavoro diviso per il lavoro necessario dà il saggio del plusvalore.
Nel nostro esempio la proporzione scritta sarà:
4 : 6 = 12 : 18 = saggio del plusvalore 66%.
Legge generale del plusvalore
Tuttavia sarà bene mostrare la cosa in modo più generale. Riepiloghiamo le notazioni; ricordando che ci riferiamo ad un solo operaio e ad una sola giornata di lavoro:
V = capitale variabile o salario giornaliero
P = plusvalore
s = saggio del plusvalore, ossia P diviso V
t = numero delle ore di lavoro
n = ore di lavoro necessarie
e = ore di pluslavoro.
L’operaio trasmette al prodotto il valore totale (fatta astrazione del capitale costante) V + P, lavorando t ore. Adunque in un’ora l’operaio produce il valore:
(V+P)/t = Produzione di valore oraria
Ora vogliamo calcolare il tempo di lavoro necessario n in cui l’operaio produce il valore V. Per definizione in n ore l’operaio produce il valore V: V = n x Produzione di valore oraria. Quindi, sapendo la produzione di valore oraria, basta una divisione:
n = t V / (V+P)
Abbiamo così trovato n. Semplicissimo è il calcolo di e (pluslavoro):
e = t – n = t – t V/(V+P) = (t V +t P – t V)/(V+P) = t P /(V+P)
Il problema era trovare il rapporto tre e (pluslavoro) ed n (lavoro necessario); dividendo l’una per l’altra le rispettive formule, si ha:
e/n = t P /(V+P) ÷ t V /(V+P) = P ÷V = s
resta quindi dimostrata la proporzione fondamentale che qui ripetiamo per chiarezza: il pluslavoro sta al lavoro necessario come il plusvalore sta al capitale salario; questo rapporto comune è il saggio del plusvalore.
Dimostrazione della legge fondamentale
Per dimostrare che il riferire il plusvalore al solo salario e non a tutto il capitale non è una convinzione arbitraria, facciamo l’esempio di una impresa nella quale venga a cambiare la proporzionale del capitale costante col capitale variabile, rimanendo inalterato il valore di scambio o prezzo dei prodotti, quello delle materie prime e strumenti di lavoro, singolarmente, nonché il salario e la giornata di lavoro. Se il prezzo del lavoro finito deve restare lo stesso, rappresentando esso un tempo di lavoro, non dobbiamo immaginare un mutamento nei procedimenti tecnici di produzione: ma noi possiamo scegliere un esempio (probante del resto anche per chi non parte dalla nostra teoria del valore) in cui la impresa venga ad incorporare anche uno stadio precedente della lavorazione, producendo direttamente quanto prima acquistava sul mercato.
Così un’acciaieria che prima acquistava la ghisa per convertirla in acciaio, prenda a lavorate direttamente il minerale di ferro, da cui proviene la ghisa.
È chiaro che il capitalista spenderà meno in materie prime, costando il minerale assai meno della ghisa, e, sebbene ci sia un relativo aumento degli strumenti di lavoro, diminuirà la quota di capitale costante rispetto al totale.
Anche volgarmente si riconosce che il capitalista realizzerà un profitto maggiore, in quanto cumulerà il profitto di due aziende preesistenti. E realizzerà un profitto maggiore anche a parità di capitale totale anticipato poiché, sebbene per ogni chilo di acciaio egli avrà anche l’onere del nuovo impianto producente ghisa, tale onere egli lo pagava anche prima nel prezzo di mercato della ghisa, anzi aumentato del profitto del produttore di ghisa.
In altri termini il capitale anticipato per una operazione lavorativa è sempre compreso nel prezzo di vendita del relativo stock di prodotto, quindi a parità di potenzialità finanziaria il capitalista potrà produrre lo stesso numero se non più di Kg. di acciaio. Ma su tale cifra il suo guadagno è aumentato; e ciò perché il capitale investito per ottenere il Kg. di acciaio contiene ora meno spese per materie prime e più spesa per acquisto di forza lavoro. Dunque è la quantità di capitale salario che, a parità di trattamento dei lavoratori, a parità di condizioni del mercato, varia proporzionalmente al guadagno del capitalista. Se deve quindi riferire il plusvalore alla massa del solo capitale salario e non a quella di tutto il capitale.
E ciò è valido anche socialmente parlando, poiché sulle varie quote di capitale costante vertono altre quote di plusvalore delle lavorazioni precedenti, ammesso che si siano effettuate col meccanismo capitalistico. Il capitale ghisa era, per la parte non rappresentata da minerale di ferro e logorio impianti del venditore di ghisa, già affetto da plusvalore incassato da costui; il capitale minerale di ferro per il capitalista della miniera era affetto da plusvalore tratto dal pluslavoro dei minatori; e analogamente può dirsi per gli impianti meccanici dell’industria dell’acciaio, della ghisa, nella miniera, riuscendo finalmente soddisfacente – al di fuori delle piacevolezze sui pescatori di perle e simili – la nostra spiegazione che, sia qualitativamente che quantitativamente, scopre in ogni valore di scambio un tempo di lavoro, e in ogni profitto un pluslavoro.
Marx avverte di non cadere nel grossolano errore di confondere il saggio del plusvalore col saggio del profitto. L’economia volgare intende per saggio del profitto il rapporto tra i guadagno netto del capitalista (differenza tra le entrate e le spese di un certo periodo, per es., un anno, a condizione che resti inalterato il valore (patrimoniale) di tutti gli impianti e compensata ogni passività) e il valore totale del capitale investito negli impianti aumentato della somma di denaro che deve essere tenuto disponibile per far fronte agli acquisti di materie prime, al pagamento dei salari, ecc.
L’economia volgare distingue anche nel profitto un interesse puramente commerciale da pagare per i capitali investiti, e la ulteriore differenza o profitto vero e proprio dell’imprenditore.
Non è ora il caso di spingere più innanzi il confronto fra tale computo e le calcolazioni da noi seguite. Basti considerare che la considerazione del tempo è assorbita dall’aver noi tenuto presente un intero ciclo lavorativo, ad es.: quello per cui si perviene al Kg. di acciaio. Più aumenta l’intensità nel tempo e l’estensione di tale atto produttivo, più aumenta il guadagno dell’imprenditore e in generale anche il saggio del profitto.
Il saggio del plusvalore dipende invece dal grado di sfruttamento della forza lavoro ed è sempre molto più alto; i facili esempi di Marx mostrano che a saggi di profitto, ad es. del 10-15%, può corrispondere un saggio del plusvalore anche del 100%.
Tuttavia come esercizio di applicazione di quanto precede si potrebbe istituire il calcolo sul profitto in una azienda che si trasformasse nella maniera indicata nell’esempio dell’acciaieria, supponendo cifre concrete per i prezzi e quantità di minerali, ghisa, acciaio, per i salari, le ore di lavoro, le giornate annue di lavoro ecc. (Vedi appendice).
Ripartizione del valore del prodotto in parti proporzionali delle quantità di prodotto o della giornata di lavoro
Abbiamo dato inizialmente l’esempio del prodotto di valore F il quale si componeva del valore di materie prime e strumenti logorati (M + A = C, capitale costante) e del valore generato nella giornata di 10 ore di lavoro. Facevamo corrispondere il valore di scambio di £. 3 ad ogni ora di lavoro; supponiamo ora che il valore C sia di £. 60. Avremmo allora:
F = C + 10 x 3 = 60 + 30 = 90 Lire
Inoltre, delle 30 Lire di valore aggiunte dall’operaio, 18 = 6 x 3 rappresentavano il salario o il capitale variabile, 12 = 4 x 3 rappresentavano il plusvalore.
Supponiamo ora che il prodotto del prezzo di £. 90 pesi Kg. 1.800.
Come abbiamo: 90 = 60 + 18 + 12 Lire possiamo porre: 1.800 = 1.200 + 360 + 240 Kg.
Allora avremmo rappresentato in parti proporzionali del prodotto gli elementi che ne costituiscono il valore.
Kg. 1.200 = £. 60 rappresentano il capitale costante, Kg. 360 = £. 18 rappresentano il capitale salario (o capitale variabile), Kg. 240 = £. 12 rappresentano il plusvalore. Sommando queste ultime due parti, Kg. 600 = Lire 30 = 10 ore di lavoro rappresenterebbero il valore totale prodotto dal lavoro (tanto del lavoro necessario quanto del pluslavoro).
Questa suddivisione è legittima, ma affatto convenzionale, essa non interpreta il processo produttivo in quanto, se è vero che le £. 60 preesistono all’applicazione del lavoro in quanto erano materia prima e macchina, in quanto parte del prodotto, né una Lira, né un grammo se ne può avere senza lavoro.
Abbiamo qui una pura esercitazione convenzionale; bisogna convincersi che di natura ben diversa è la nostra conclusione sulla ripartizione delle Lire 30 di valore in salario e plusvalore; ripartizione data da una legge che si attaglia esattamente ai caratteri tecnici, economici, storici e sociali del fenomeno studiato.
Con esercitazione analoga divideremo non più i chilogrammi 1.800 ma le 10 ore impiegate a produrli in parti proporzionali agli elementi del valore. Come infatti sussiste, a parità d’altre condizioni, la proporzionalità tra quantità di prodotti e loro valori, sussiste quella tra valore del prodotto (quantità) e tempo di lavorazione. In un’ora uscirebbero dalle mani dell’operaio grammi 180 di peso e Lire 9 di valore ossia il decimo di 1.800 e di 90.
Adunque alla ripartizione: 90 = 60 + 18 + 12 Lire, corrisponde l’altra: 10 = 6,66 + 2 + 1.33 ore e decimali di ora (10 h. = 6 h. 40′ + 2 h. + 1 h. 20′). Adunque 6 h. 40′ rappresenterebbero il capitale costante, 2 h. il capitale variabile e 1 h. 20′ il plusvalore.
Questa rappresentazione può venire interpretata in modo capzioso (vedi in Marx „L’ultima ora di Senior”) dicendo che delle 10 ore l’operaio lavora per il capitalista soltanto 1 h. 20′.
Con tale argomentazione si voleva dimostrare che la giornata di 8 ore avrebbe rovinato il capitalista. Tale argomento sarebbe stato uno di più a favore delle 8 ore, ma l’esperienza ha dimostrato che le 8 ore sono perfettamente compatibili con la produzione del plusvalore.
Quell’argomentazione equivale a supporre che l’operaio produca anche le materie prime e gli strumenti, il cui valore rappresenta invece tempi di lavoro preesistenti.
La ripartizione esatta, giusta la nostra teoria, è la seguente:
90 = 60 + 18 + 12 Lire = valore del prodotto.
30 = 20 + 6 + 4 ore di lavoro = valore espresso in tempi di lavoro.
20 ore sono il lavoro contenuto come valore nel capitale costante acquistato dal capitalista,
6 ore di lavoro necessario (pagato),
4 ore il pluslavoro (non pagato).
La riduzione della giornata ad 8 ore non toglierebbe che 2 delle 4 ore di pluslavoro, ammesso che fenomeni concomitanti (aumenti di produttività del lavoro) non riducano parallelamente il tempo di lavoro assorbito dai mezzi di sussistenza ossia il lavoro necessario.
Appendice – Calcolo dell’azienda di cui al prg. 19
Trattazione generale del caso di una azienda che assorba una lavorazione precedente, a dimostrazione della legittimità del riferimento del plusvalore al solo capitale variabile. Si suppone che un’azienda data, ad es. una acciaieria, assorba un’azienda che le vendeva precedentemente le materie prime di cui essa abbisognava (ad es. una miniera di minerale di ferro), dando così origine ad una terza azienda unificata. Per quanto concerne la rappresentazione simbolica, si conviene di utilizzare gli stessi simboli per designare le categorie proprie a ciscuna delle tre imprese, distinguendole tuttavia a mezzo di un apice per l’azienda assorbita e per due apici per l’azienda unificata.
Elenco dei simboli:
A = quota annua degli ammortamenti degli impianti fissi
H = spese annue accessorie
M = costo delle materie prime in un anno
V = spesa annua salari
C = capitale costante
P = plusvalore
F = entrate annue dell’azienda, fatturato
Le spese annue sono: C = A + H + M + V.
Il profitto risulta: P = F – C = F – (A + H + M + V).
Adesso l’attuale azienda ingloba tutta una azienda per una lavorazione precedente delle sue materie prime. Tale azienda produce in un anno esattamente la quantità M occorrente alla prima azienda.
È chiaro che il valore del suo prodotto F’ è lo stesso di M
Il bilancio di questa azienda isolata sarà:
P’ = F’ – C’ = M – C’ = M – (A’ + H’ + M’ + V’)
Poiché il prodotto dell’azienda unificata è uguale a quello della prima azienda, F” = F, il suo bilancio sarà:
P” = F” – C” = F – (A” + H” + M” + V”) = F – (A + H + V + A’ + H’ + M’ + V’) = F – (A + H + M + V – M + A’ + H’ + M’ + V’) = F – (A + H + M + V) + [M – (A’ + H’ + M’ + V’)] = (F – C) + (F’ – C’) = P + P’
Distinguiamo, nei vari casi, per il capitale totale:
K = C + V = F – P
K’ = C’ + V’ = F’ – P’ = M – P’
K” = C” + V” = F” – P” = F – (P + P’) = (F – P) + P’ = K – P’
e per il capitale costante:
C = A + H + M
C’ = A’ + H’ + M’
C” = A” + H” + M” = A + H + A’ + H’ + M’ = C + C’ – M
Ma poiché M = F’ = C’ + V’ + P’, allora
C” = C + C’ – M = C + C’ – (C’ + V’ + P’) = C – (V’ + P’)
Adunque si è verificato, nel passaggio dalla prima alla azienda unificata:
il capitale costante C è diminuito (di V’ + P’)
il capitale totale C + V è diminuito (di P’)
il capitale variabile V è aumentato (di V’).
L’aumento del guadagno o plusvalore, che è passato da P a P” = P + P’, non può dunque che essere effetto del solo capitale che sia aumentato, ossia del capitale variabile. Quindi giustamente prendiamo come saggio del plusvalore il rapporto di esso al solo capitale variabile che lo ha determinato. Se lo mettessimo in rapporto al capitale costante o al capitale totale avremmo l’assurdo di verificare tra i due termini del rapporto una proporzionalità non diretta ma inversa1.
Avant - propos
„Le Principe Démocratique” a paru pour la première fois dans la revue théorique du Parti Communiste d’Italie, Rassegna Comunista en février 1922, c’est-à-dire trois ans après la fondation de l’Internationale communiste à Moscou. Sous l’impulsion de Lénine, mais avec plus ou moins de vigueur et de rigueur selon les pays, le communisme livrait à l’époque contre le socialisme réformiste et démocratique une bataille qui restera son plus beau titre de gloire, et qui était justifiée par la trahison de ce socialisme face au premier conflit impérialiste, face à la révolution russe et face à la lutte de classe de l’après-guerre.
Dans cette lutte, les marxistes italiens comptèrent dès le début parmi les plus décidés et les plus rigoureux. Dans „Le Principe Démocratique” on trouvera donc les mêmes positions fondamentales que dans les „Thèses sur la démocratie bourgeoise et la dictature prolétarienne” présentées en mars 1919 par Lénine au congrès constitutif de la nouvelle Internationale, et dirigées essentiellement contre les idées qui avaient cours dans l’ancienne sur ces points capitaux.
On y trouvera aussi quelque chose de plus, une préoccupation politique qui a été à la fois la principale caractéristique et la contribution la plus précieuse des marxistes italiens au sein du mouvement communiste. Cette préoccupation, une petite phrase du texte suffit à la définir clairement : „APPROFONDIR LE FOSSÉ ENTRE LA DÉMOCRATIE BOURGEOISE ET LE SOCIALISME”. Ce „fossé” existait dès l’origine, et seules les décennies de politique conciliatrice du réformisme d’avant 1914 avaient pu parvenir à le combler : cela, Lénine et les Bolcheviks l’avaient dit et répété alors que les communistes de Rassegna Comunista étaient encore au berceau. Depuis des décennies, Lénine s’employait de toutes ses forces à „déblayer” ce „fossé” salutaire. Les marxistes italiens, qui se trouvaient entrer dans l’arène au moment même où ses efforts avaient été couronnés par la victoire non pas DÉMOCRATIQUE, mais COMMUNISTE du bolchevisme russe, ne se contentèrent pas du déblaiement déjà effectué dans les premiers Congrès internationaux. Ils réclamèrent que le fossé fût encore APPROFONDI et ceci pour éviter la RÉPÉTITION historique de l’engloutissement du socialisme marxiste par la démocratie, dans lequel se résumait toute la faillite de la IIe Internationale.
Vivant non pas dans la Russie révolutionnaire, mais dans l’Occident réformiste et de vieille rouerie parlementaire, ils étaient mieux placés que les bolcheviks pour sentir que le mouvement communiste n’était pas préservé par avance de mille dangers de dégénérescence et de dissolution. Plus jeunes que les bolcheviks de toute une génération, leurs regards portaient plus loin dans l’avenir d’un communisme qui, en 1922, apparaissait rien moins que définitivement assuré dans le monde. L’histoire se chargea de prouver qu’ils n’avaient eu que trop raison.
Quand „Le Principe Démocratique” (qui répondait, répétons-le à cette préoccupation originale et malheureusement unique dans le mouvement communiste) parut pour la deuxième fois, en décembre 1933, dans une petite publication d’émigrés italiens, Bilan, le fossé entre socialisme (ou plutôt communisme) et démocratie était déjà bien en voie de s’effacer à nouveau. En effet, ce qui caractérisait la situation de 1933, n’était pas tant la dislocation des organisations communistes et l’écrasement du prolétariat dans l’Italie fasciste et dans l’Allemagne hitlérienne que LA DÉCOMPOSITION INTERNE AVANCÉE, DOCTRINALE ET PRATIQUE DU MOUVEMENT COMMUNISTE EN TANT QUE MOUVEMENT DE RÉVOLUTION SOCIALE. Nous ne pouvons nous étendre sur cette thèse capitale dans le cadre étroit de cet avant-propos. Disons seulement que cette décomposition se traduisait par deux faits essentiels : le glissement des partis du terrain du communisme à celui de la défense des libertés constitutionnelles et de la République démocratique contre „l’attaque illégale” du parti totalitaire bourgeois ; le passage de l’Internationale de la lutte pour la révolution mondiale à la défense du pouvoir soviétique en toutes circonstances, y compris la guerre impérialiste. Bref par l’ANTIFASCISME, annoncé dès 1924 en Italie et appelé à d’effrayants développements jusqu’à l’adhésion à la guerre anti-hitlérienne et mussolinienne, mais IMPÉRIALISTE de 1940. Et par le SOCIALISME DANS UN SEUL PAYS.
C’est par cette double voie que le fossé entre socialisme et démocratie a été une nouvelle fois comblé. De toute façon, la réalité est là : au XXe Congrès du P.C.U.S., il y a deux ans, les ex-communistes reprenaient ouvertement la thèse social-démocrate des „voies parlementaires au socialisme”. Pourtant la chose la plus amère n’est pas encore celle-là. Elle est de voir certaine opposition prétendument marxiste et révolutionnaire invoquer parfois les écrits de Lénine lui-même pour NIER que ce fossé dût être approfondi, EMPÊCHANT ainsi qu’il soit même simplement rétabli. C’est ce fait, plus encore que le fiasco final et prévu des renégats du mouvement communiste officiel, qui nous incite à publier, en 1958, une nouvelle traduction française de cet ancien et jeune écrit.
* * *
Lorsqu’il parut pour la première fois en français en 1933 „Le Principe Démocratique” ne rencontra aucun écho, même dans l’avant-garde. Les conditions politiques générales définies en premier lieu par l’offensive „stalinienne” contre la Gauche vouaient toutes les rééditions d’écrits marxistes de la „bonne époque” à la plus complète obscurité : ce fut le sort des Thèses et résolutions des Quatre Premiers Congrès de l’Internationale elles-mêmes que des opposants tentèrent vainement de jeter à la face des renégats qui les avaient fait disparaître de la circulation. Pour „Le Principe Démocratique” c’est l’originalité même de son dessein (dont nous venons de voir les implications politiques) qui jouait contre lui. Il nous faut en dire quelques mots.
Le but de l’article ne se limite pas à la critique de la „démocratie bourgeoise” déjà réalisée avec vigueur dans les thèses et les écrits de Lénine. Il va plus loin. De fait, l’erreur couramment dénoncée de la démocratie bourgeoise, qui est de considérer la société ou la nation comme un tout homogène, alors que pour nous elle est déchirée par des antagonismes de classe, et donc d’affirmer que l’État représente les intérêts de tous les citoyens, dérive d’une prémisse théorique qu’il faut affronter directement en tant que telle. Cette prémisse est que les atomes constitutifs de cette société ou de cette nation autrement dit la „plus petite réalité sociale”, la réalité sociale irréductible à tout autre élément plus simple, est l’INDIVIDU. C’est cette conception théorique qui est fausse, mais encore fallait-il le démontrer. Pour cela, la critique politique ne suffisait pas. Il fallait faire appel à la méthode matérialiste marxiste, dans son opposition avec l’abstraction métaphysique de la pensée bourgeoise. Que le lecteur ne se choque donc pas de trouver sous le titre du „Principe démocratique” des passages concernant par exemple la société primitive, ou les castes antiques, ou les doctrines spiritualistes du droit divin. Il n’y a là aucun vain étalage d’érudition, mais au contraire des développements indispensables à la démonstration de cette thèse : la plus petite unité sociale, c’est-à-dire le facteur le plus simple, le facteur irréductible, du développement historique n’est jamais en réalité l’individu, mais toujours une collectivité. En d’autres termes, si l’individu peut bien être l’objet d’observation par exemple pour la science médicale, voire pour la psychologie, il ne saurait l’être pour la science historique ou la sociologie scientifique. En ceci, Rassegna Comunista ne faisait aucune découverte nouvelle : elle se servait d’une vieille découverte marxiste dans un but politique qui mérite d’être souligné. En effet en rappelant que c’était le PRINCIPE même de la démocratie qui était entaché d’erreur bourgeoise, elle visait à démontrer qu’il le restait QUEL QUE SOIT L’OBJET AUQUEL IL ÉTAIT APPLIQUÉ, fût-il les collectivités non déchirées par des oppositions de classe (soviets – syndicats – parti).
Bref, son but était de généraliser la critique marxiste de la démocratie pure du cas de la démocratie bourgeoise, que les communistes avaient fouillée à fond, à celui, encore tabou pour beaucoup, de la démocratie prolétarienne. Et ce faisant de traquer dans ses ultimes retranchements l’idéalisme d’origine bourgeoise. Inutile de dire que pareille entreprise était de nature à provoquer réprobation et horreur même dans le camp prolétarien : la réaction banale était en effet de s’imaginer que le marxisme italien voulait rétablir par la bande on ne sait quel principe abstrait, constitutionnel, d’autorité, ou justifier quelque secret mépris philistin des masses. Cela a conduit bien des esprits indigents ou de formation trop sommaire, à nous accuser d’être „des espèces de staliniens”. Ironie incomparable ! Ce que le marxiste lit dans ces pages de 1922, c’est justement comme une mise en garde prophétique contre l’ignoble, l’oppressant spectacle qui devait commencer peu d’années plus tard, et qui n’a pas encore quitté la scène : les meilleurs révolutionnaires, les véritables continuateurs du communisme condamnés à main levée dans les assemblées ouvrières et populaires, le communisme banni à la majorité démocratique par les PROLÉTAIRES eux-mêmes !!! Et là où l’opposant vulgaire ne sait voir, dans le stalinisme de funeste mémoire, qu’une négation sacrilège de la sainte démocratie, ce que le marxiste y voit c’est la plus éclatante confirmation historique du mensonge sans limite du PRINCIPE démocratique JUSQUE DANS SON APPLICATION AUX COLLECTIVITÉS OUVRIÈRES.
Pas plus en 1958 qu’en 1922 nous n’entendons tirer des conclusions CONSTITUTIONNELLES de cette critique et de ces faits. L’article démontre que ce serait retomber d’une autre façon dans l’abstraction idéaliste que l’on cherchait justement à chasser de ces derniers retranchements. Et il admet qu’autant au sein du syndicat ou du parti avant la révolution que dans les organes de la dictature prolétarienne après, on pourra bien continuer à user du mécanisme majoritaire, à défaut d’un autre meilleur. Celui que cette déclaration „soulagerait” prouverait seulement qu’il n’a rien compris, qu’il ne parvient pas à sortir de l’opposition abstraite entre „autorité” et „démocratie”, et d’une horreur toute libérale pour la première. La portée de l’écrit est tout autre et se résume dans un résultat historique qui pour être aujourd’hui obscur (comme tout ce qui touche au communisme révolutionnaire) n’en apparaîtra pas moins de première importance dans l’avenir : s’il est, dans toute l’opposition antistalinienne ou antikhrouchtchévienne, UN courant qui n’ait pas repassé à reculons le „fossé” qui a toujours séparé la démocratie bourgeoise du communisme pour aller s’embourber dans les sables mouvants d’une des innombrables démocraties dont la pensée politique moderne est empoisonnée (démocratie progressive ou ouvrière, populaire ou bourgeoise), c’est LE courant qui depuis plus de trente ans considère l’écrit que nous présentons ici comme un „classique”. Le lecteur peut en trouver une illustration récente dans les réactions politiques respectives de notre tendance et de l’opposition „anti-bureaucratique” aux événements hongrois.
L’épreuve de la lutte de classe est souveraine : c’est parce que le marxisme d’inspiration „italienne” y a résisté brillamment que nous pensons que „Le Principe Démocratique” mérite d’avoir valeur de „classique” non seulement pour nous, mais pour tous les communistes de l’avenir !
Principiul democratic
Partidul Comunist din Italia
[„Rassegna Comunista” – II, n.18, 28 – 1922, 28 februarie].
Introducere
Întrebuințarea anumitor termeni în expunerea problemelor comunismului dă foarte frecvent naștere unor ambiguități din cauza diverselor sensuri care pot fi atribuite acestor termeni. Acest lucru se aplică termenilor „democrație” și „democratic”. În afirmarea principiilor sale, comunismul marxist este văzut ca o critică și o negare a democrației; și totuși, comuniștii adeseori apără caracterul democratic al organizațiilor proletare (sistemul statal al consiliilor muncitorești, sindicate și partid) și aplicarea democrației în cadrul lor. Nu este, desigur, vorba de nicio contradicție în acest caz, și nu se poate ridica nicio obiecție împotriva folosirii dilemei „democrație burgheză sau democrație proletară” ca un echivalent perfect al formulei „democrație burgheză sau dictatură proletară”.
Critica marxistă a postulatelor democrației burgheze este bazată pe definiția caracterului de clasă al societății moderne. Marxismul demonstrează lipsa de consecvență teoretică, precum și înșelăciunea de care dă dovadă un sistem care pretinde reconcilierea egalității politice cu diviziunea societății în clase sociale, determinată de caracterul modului de producție.
Libertatea și egalitatea politică, care, conform teoriei liberalismului, sunt reprezentate de dreptul de vot, nu au nicio semnificație decât pe o bază care exclude inegalitatea condițiilor economice fundamentale. Din acest motiv, noi comuniștii acceptăm aplicarea lor în cadrul organizațiilor de clasă ale proletariatului și susținem că acestea ar trebui să funcționeze democratic.
Dar democrația este un termen extrem de evocator pe care ne străduim să-l demolăm, și pare a fi de dorit folosirea unui termen diferit în cele două cazuri pentru a evita confuziile. Dar chiar și dacă nu facem asta, ar fi oricum util să întreprindem o incursiune în conținutul principiului democratic, atât în general, cât și în aplicarea sa la organe de clasă omogene. Acest lucru este necesar pentru a elimina pericolul de a ridica iarăși principiul democratic la rangul de principiu absolut al dreptății și justiției. O asemenea retragere către apriorism ar introduce un corp străin în fundamentul nostru teoretic tocmai în momentul când încercăm, pe calea criticii, să risipim iluziile reprezentate de conținutul arbitrar la teoriilor liberale.
Capitolul I
O eroare teoretică stă întotdeauna la baza unei erori în tacticile politice. Cu alte cuvinte, aceasta constituie traducerea erorii de tactică în limbajul constiinței noastre colective critice. Astfel, politica pernicioasă și tacticile social-democrației sunt reflexia erorii principiale care prezintă socialismul drept moștenitorul unei părți semnificative din doctrina liberalismului, care a fost direcționată împotriva vechilor doctrine spiritiste. În realitate, departe de a recunoaște și completa critica liberalismului democratic împotriva monarhiilor absolutiste și aristocratice ale regimurilor perimate, socialismul marxist a demolat încă de la început concepțiile liberale. Scopul său nu era apărarea doctrinei spiritiste sau idealiste în fața materialismului voltarian al revoluționarilor burghezi, ci demonstrarea faptului că teoreticienii materialismului burghez se amăgeau singuri când își închipuiau că filozofia politică a enciclopediștilor ar fi dat la o parte vălul metafizicii și idealismului aplicate la sociologie și politică. În realitate, precum predecesorii săi, aceștia au fost nevoiți să renunțe la critica cu adevărat obiectivă a fenomenelor sociale și istorice oferite de materialismul istoric al lui Marx.
Este de asemenea important, din punct de vedere teoretic, să demonstrăm că nicio revizuire idealistă sau neo-idealistă a principiilor noastre nu este necesară pentru a adânci prăpastia dintre socialism și democrația burgheză; pentru a restaura puternicul conținut revoluționar al revoluției proletare, alterat de falsificările celor obsedați de democrația burgheză, este de ajuns să facem referire la pozițiile luate de fondatorii marxismului împotriva minciunilor doctrinelor liberale și ale filozofiei materialiste burgheze.
Pentru a ne întoarce la argumentul nostru, vom arăta că critica socialistă a democrației a fost, în esență, o critică a criticii democratice a vechilor filozofii politice, o negare a presupusei opoziții universale a lor, o demonstrație a similitudinii lor teoretice cu vechile teorii, așa cum, în practică, proletariatul avea puține motive să sărbătorească trecerea pârghiilor societății din mâinile nobilității în mâinile tinerei burghezii comerciale și industriale. Iar demonstrația teoretică privitoare la cum noua filozofie burgheză nu a reușit să depășească vechile erori ale regimurilor despotice, ci a constituit doar o construcție care conține noi sofisme, corespunde cu apariția mișcării revoluționare a proletariatului. Mișcarea proletară conține în sine negarea declarației burgheze de a fi pus odată pentru totdeauna administrarea societății pe o bază perfectă, pacifistă, prin intermediul introducerii votului universal și a democrației parlamentare.
Vechile doctrine politice, bazate pe concepțiile spiritiste sau chiar pe revelația religioasă, susțineau că forțele supranaturale care guvernează conștiința și voința oamenilor a atribuit unor indivizi, familii sau caste sarcina conducerii și administrării existenței colective, făcând din acestea reprezentanți ai autorității prin drept divin. Filozofia democrată, care s-a impus pe vremea revoluției burgheze, a opus acestor doctrine proclamația egalității morale, politice și juridice a tuturor cetățenilor, indiferent dacă erau nobili, clerici sau plebei. Această filozofie a căutat să transfere „suveranitatea” din sfera îngustă a castei și dinastiei către sfera universală a consultării populare bazate pe sufragiu, care a permis majorității cetățenilor să desemneze liderii statului, conform voinței lor.
Fulgerele abătute asupra acestei concepții din direcția filozofilor spiritiști și a preoților aparținând tuturor religiilor nu sunt îndeajuns pentru a recunoaște filozofia democrat-burgheză ca reprezentând un triumf definitiv asupra erorii obscurantiste. Nu vom admite asta nici pentru motivul că „raționalismul” acestei filozofii politice părea pentru mult timp a fi ultimul cuvânt al științei sociale și al artei politicii, iar mulți așa-ziși socialiști și-au proclamat solidaritatea cu aceasta. Declarația, cum că un sistem care își are ierarhia socială bazată pe consimțământul majorității votanților înseamnă sfârșitul epocii „privilegiilor”, nu rezistă în fața criticii marxiste, care prezintă o altă perspectivă asupra naturii fenomenelor sociale. De asemenea, această declarație ar suna destul de logică doar dacă am admite că fiecare vot, adică fiecare judecată, opinie, conștiința fiecărui votant, are aceeași pondere în determinarea administrării afacerilor colective. Este evident că această concepție este nerealistă și nematerialistă întrucât consideră fiecare individ ca fiind o „unitate perfectă” într-un sistem conceput din unități potențial echivalente. În loc să evalueze opiniile unui individ în lumina condițiilor existenței sale sociale, adică relațiile sale cu ceilalți oameni, postulează această valoare a priori cu ipoteza „suveranităţii” individului. Aceasta duce la negarea faptului că conștiința oamenilor este reflecția concretă a faptelor și condițiilor materiale ale existenței, considerând conștiința mai degrabă ca pe o scânteie aprinsă cu aceeași corectitudine providențială în fiecare organism – sănătos sau bolnav, chinuit sau cu toate nevoile satisfăcute – de către un dătător suprem de viață. În teoria democrată, această ființă superioară nu mai alege un monarh, ci mai degrabă binecuvântează pe toți cu aceeași capacitate. În ciuda laturii sale raționaliste, teoria democrată stă pe o bază nu mai puțin copilărească și metafizică decât „libera voință” care, conform doctrinei catolice despre viața de apoi, aduce oamenilor ori salvare ori tortură eternă. Din cauza faptului că se situează în afara timpului și istoriei, teoria democratică este pătată în aceeași măsură cu spiritism precum erau filozofiile despre revelație și monarhie stabilită prin drept divin.
Pentru a duce această comparație mai departe, este îndeajuns să aducem aminte asupra faptului că, cu multe secole înainte de Revoluția Franceză și a declarației asupra drepturilor omului și cetățeanului, doctrina politică democratică a fost enunțată de gânditori care s-au situat pe terenul filozofiei idealiste și metafizice. Mai mult decât atât, dacă Revoluția Franceză a dărâmat altarele zeului creștin în numele rațiunii, aceasta urma să transforme, conștient sau nu, rațiunea însăși într-o divinitate.
Această presupunere metafizică, incompatibilă cu critica marxistă, este caracteristică atât doctrinei concepute de liberalismul burghez, cât și doctrinelor constituționale și planurilor pentru a forma o nouă societate bazată pe „valoarea intrinsecă” a diverselor scheme și relații statale. În formularea propriei concepții asupra istoriei, marxismul a distrus dintr-o singură lovitură idealismul medieval, liberalismul burghez și socialismul utopic.
Capitolul II
Acestor construcții arbitrare, fie ele aristocratice sau democratice, autoritare sau liberale, precum și concepției anarhiste asupra unei societăți lipsite de ierarhie sau delegare a puterii, critica comunistă le opune un studiu mult mai profund al naturii și relațiilor sociale luate în evoluția lor complexă de-a lungul istoriei. Marxismul întreprinde o analiză detaliată a relațiilor sociale în era capitalistă de azi, din care trage o serie de ipoteze privitoare la evoluția lor ulterioară. La aceasta se mai adaugă și enorma contribuție teoretică și practică, oferită de revoluția proletară din Rusia.
Ar fi de prisos să mai dezvoltăm aici conceptul cunoscut drept determinism economic, precum și a argumentelor care justifică utilitatea acestuia în interpretarea evenimentelor istorice și a dinamicii lor sociale. Apriorismele împărtășite atât de conservatori cât și de utopici sunt demontate prin intermediul analizei factorilor ce țin de producție, economie, precum și a relațiilor de clasă determinate de aceștia. Aceasta oferă posibilitatea explicării științifice a faptelor juridice, politice, militare, religioase și culturale care constituie laturi diverse ale vieții sociale.
Ne vom mărgini la întreprinderea unui rezumat scurt a evoluției istorice a modurilor de organizare și grupare socială a oamenilor, concentrându-ne nu numai asupra Statului, care este o reprezentare abstractă a colectivității care aduce împreună toți indivizii, ci și asupra altor organizații care derivă din relațiile dintre oameni.
Baza interpretării tuturor ierarhiilor sociale, fie ele complexe sau simple, o găsim în relațiile dintre diverși indivizi, iar baza acestor relații constă în diviziunea sarcinilor și a funcțiilor între acești indivizi.
Putem presupune cu un grad înalt de precizie că specia umană a trăit la început într-o formă complet dezorganizată. Puțini la număr, acești indivizi puteau trăi de pe urma produselor naturii fără aplicarea tehnologiei și a muncii, iar, în aceste condiții, se puteau descurca fără sprijinul celorlalți membri ai speciei. Singurele relații existente, împărtășite de toate speciile, erau cele ale reproducerii. Dar pentru specia umană – și nu numai – acestea erau îndeajuns pentru a forma un sistem de relații cu o ierarhie proprie – familia. Acestea puteau fi bazate pe poligamie, poliandrie sau monogamie. Nu vom intra în detalii aici, dar este îndeajuns să punctăm faptul că familia ne-a oferit embrionul vieții colective organizate, bazate pe diviziunea sarcinilor determinată în mod direct de factori fiziologici, din moment ce mama hrănea și creștea copilul, iar tatăl se dedica vânătorii și ocrotirii familiei de dușmani externi, etc.
În faza sa inițială, când producția și economia lipseau în totalitate, precum și în stadiile ulterioare când acestea erau în curs de dezvoltare, este de prisos să tratăm chestiunea abstractă dacă avem în acel punct de-a face cu unitatea-individ sau unitatea-societate. Fără îndoială, individul reprezintă o unitate din punct de vedere biologic, dar nimeni nu îl poate transforma în baza organizării sociale fără să se aventureze în domeniul aberațiilor metafizice. Dintr-o perspectivă socială, nu toate unitățile individuale au aceeași valoare. Colectivitatea se naște din relațiile și grupările în care statutul și activitatea fiecărui individ nu derivă nicidecum din funcția individuală, ci dintr-o funcție colectivă, determinată de către multiplele influențe sociale. Chiar și în cazul elementar al unei societăți neorganizate, sau a unei non-societăți, baza fiziologică ce dă naștere organizației familiale este îndeajuns pentru a demonta doctrina arbitrară a Individului ca fiind o unitate indivizibilă care este liberă să se asocieze cu alte unități similare, fără să înceteze în a fi distinctă și echivalentă cu ele. În acest caz, societatea-unitate evident că nu există, din moment ce relațiile dintre oameni sunt extrem de limitate și restricționate la sfera familiei sau a clanului. Putem avansa concluzia evidentă cum că „unitatea-societate” nu a existat vreodată, și probabil nu va exista altfel decât ca o „limită” de care ne putem apropia prin depășirea stadiului claselor și statelor.
A porni de la unitatea-individ ca fiind capabilă să tragă concluzii și să construiască structuri sociale, sau chiar să nege societatea, înseamnă a porni de la o presupunere ireală care, chiar și în cazul celor mai moderne formulări ale acestei presupuneri, doar duce la propagarea acelorași concepte ale revelației religioase și creaționiste, precum și a noțiunii de viață spirituală care nu depinde de viața naturală, organică. Creatorul divin – sau o putere unică ce guvernează asupra destinului universului – a oferit fiecărui individ această proprietate elementară de a constitui o moleculă autonomă, bine definită, înzestrată cu conștiință, voință și responsabilitate, independentă de factori care derivă din influența fizică a mediului înconjurător. Această concepție idealistă și religioasă este modificată într-o manieră foarte superficială de către doctrina liberalismului democratic sau a individualismului libertarian. Sufletul ca o emanație a Ființei Supreme, suveranitatea subiectivă a fiecărui alegător, autonomia nelimitată a cetățeanului dintr-o societatea lipsită de legi – acestea sunt unele din numeroasele sofisme care, din perspectiva criticii marxiste, sunt pătate cu același idealism infantil, indiferent de cât de „materialiști” ar fi fost primii liberali burghezi și primii anarhiști.
Această concepție își găsește perechea în ipoteza nu mai puțin idealistă a unității sociale perfecte – monismul social – construită pe baza voinței divine despre care se presupune că guvernează și gestionează viața speciei noastre. Întorcându-ne la stadiul primitiv al vieții sociale pe care îl consideram, precum și la organizația familială descoperită în cadrul acestui stadiu, putem trage concluzia că nu avem nevoie de ipoteze metafizice care implică unitatea-individ și unitatea-societate pentru a interpreta viața speciilor și procesul evoluției lor. Pe de altă parte, putem afirma că avem de-a face cu o formă de colectivitate organizată pe o bază unitară, familia. Nu vrem să idealizăm această metodă ca pe un model de colectivitate socială, așa cum fac anarhismul sau monarhia absolutistă cu individul. Mai degrabă considerăm existența familiei ca fiind unitatea primară a organizației umane, care va suferi modificări, va deveni un element constitutiv al altor organizații colective, sau, așa cum e de așteptat, va dispărea în cadrul unor forme sociale foarte avansate. Nu simțim nevoia să ne poziționăm pentru sau împotriva familiei din principiu, la fel cum nu putem fi din principiu, de pildă, pentru sau împotriva statului. Pe noi ne interesează înțelegerea procesului evolutiv al acestor forme de organizare umană. Când ne întrebăm dacă acestea vor dispărea într-o zi, punem această întrebare dintr-o perspectivă obiectivă, pentru că nu putem considera aceste forme ca fiind sacre și eterne, sau pernicioase, care merită distruse. Conservatorismul și opusul său (adică negarea oricărei forme de organizație și ierarhie) sunt deopotrivă de sterile.
Lăsând la o parte opoziția tradițională dintre „individ” și „societate”, noi urmărim formarea și evoluția altor unități în studiul istoriei omului: grupuri restrânse sau larg răspândite bazate pe diviziunea funcțiilor și pe ierarhie, care apar ca adevărații factori și agenți ai vieții sociale. Asemenea unități pot fi într-o anumită măsură comparate cu unități organice, cu organisme vii ale căror celule, cu diversele lor funcții, pot fi reprezentate de oameni sau de grupuri elementare de oameni. Analogia nu este, însă, completă, deoarece, pe când un organism viu are limite definite și se supune legilor biologice inflexibile ale creșterii și decesului său, unitățile sociale organizate nu cunosc granițe fixe și trec printr-o reînnoire continuă, amestecându-se reciproc, despărțindu-se și combinându-se simultan. Am ales să ne concentrăm pe primul și cel mai evident exemplu, unitatea familială, pentru a demonstra că până și aceste unități sunt compuse din indivizi, iar, dacă compoziția lor este într-adevăr variabilă, ele se comportă oricum asemeni unor „întregi” organici, astfel că împărțirea lor în indivizi este lipsită de sens. Elementul familial constituie un întreg, a cărui viață nu depinde de numărul indivizilor care îl compun, ci de relațiile dintre aceștia. Pentru a lua un exemplu simplu, o familie alcătuită din capul familiei, soții și câțiva oameni bătrâni nu are aceeași valoare precum o familie alcătuită din capul familiei și mulți fii puternici.
Pornind de la familie, prima formă socială organizată (în care se poate găsi primul exemplu al diviziunii funcțiilor, al ierarhiei, al primelor forme de autoritate, al gestiunii activității indivizilor), evoluția umană trece printr-o serie infinită de alte forme organizaționale, din ce în ce mai largi și complexe. Motivul care duce la această complexitate crescândă constă în dezvoltarea complexității relațiilor sociale și a ierarhiilor răsărite din diviziunea din ce în ce mai mare a funcțiilor. Cea din urmă este determinată la rândul său de formele de organizare a producției puse de tehnologie și știință la dispoziția activității umane cu scopul de a obține o cantitate din ce în ce mai mare de produse (în înțelesul larg al cuvântului) destinate satisfacerii nevoilor unor comunități din ce în ce mai largi care tind către forme mai complexe de viață. O analiză care își pune drept scop înțelegerea procesului formării și modificării diverselor forme de organizare umane, precum și înțelegerea interacțiunii relațiilor din societate în întregimea ei, trebuie să se bazeze pe noțiunea dezvoltării tehnologiei productive și a relațiilor economice care răsar din împărțirea indivizilor în funcție de diversele sarcini necesitate de mecanismul productiv. Formarea și evoluția dinastiilor, castelor, armatelor, statelor, imperiilor, corporațiilor și partidelor trebuie studiate pornind de la aceste elemente. Ne putem imagina cum la apogeul acestei dezvoltări complexe se va afla o unitate organizată care va cuprinde întreaga umanitate și va stabili o diviziune rațională a funcțiilor între toți oamenii. Semnificația, precum și limitele pe care le vor avea sistemul de administrare colectivă în cadrul acestei noi și înalte forme de organizare vor constitui subiectul unor dezbateri viitoare.
Capitolul III
Pentru a examina aceste formațiuni unitare ale căror relații interne sunt guvernate de ceea ce numim „principiul democratic”, le vom împărți, pentru simplitate, în colectivități a căror ierarhie este impusă din afară, și în cele a căror ierarhie apare dinlăuntrul lor. Conform concepției religioase și a doctrinei pure a autorității, în fiecare epocă, societatea umană este o unitate colectivă care își primește ierarhia din surse supranaturale; nu vom repeta critica asupra unei asemenea simplificări metafizice care este contrazisă de întreaga noastră experiență. Necesitatea diviziunii funcțiilor este cea care dă naștere ierarhiilor; acest lucru se aplică și familiei. Așa cum aceasta se dezvoltă în trib sau hoardă, ea trebuie de asemenea să se organizeze pentru a combate triburi rivale. Conducerea este încredințată persoanelor cele mai capabile să întrebuințeze energiile comunale, precum și ierarhiilor militare care corespund acestei necesități. Asemenea criterii pentru alegere existau cu mii de ani înaintea electoralismului democratic; regii, comandanții militari și preoții erau inițial aleși. Cu trecerea timpului, alte criterii pentru formarea ierarhiilor au prevalat, dând naștere privilegiilor de castă transmise prin intermediul moștenirii sau prin acceptare în secte. Această evoluție se datorează faptului că, din moment ce ascensiunea la un anumit rang era justificată prin posesia unor aptitudini deosebite, această condiție favoriza și transmiterea pe mai departe a aceluiași rang. Nu vom intra în detalii privitor la întregul proces de formare a castelor și mai apoi a claselor în societate. Este de ajuns să menționăm faptul că apariția lor nu mai corespunde necesității logice de a împărți funcțiile în societate, ci derivă din faptul că anumite grupuri sociale care ocupă o poziție privilegiată în cadrul mecanismului economic ajung să monopolizeze puterea politică. Într-un fel sau altul, orice castă conducătoare se înarmează cu propria sa organizare, propria ierarhie, iar asta se aplică de asemenea în cazul claselor economicește privilegiate. Nobilimea Evului mediu, de pildă, se unește în vederea apărării privilegiilor lor în fața asaltului celorlalte clase, construindu-și o formă de organizare ce a culminat cu monarhia, care concentra puterile publice în propriile mâini și excludea toate celelalte pături ale populației. Statul epocii feudale reprezenta organizația nobilimii feudale sprijinite de către cler. Principalul element de coerciție al monarhiei militare consta în armată. Aici avem de-a face cu un fel de colectivitate organizată a cărei ierarhie a fost instituită din afară, din moment ce regele acorda gradele, iar în armată domnea servitutea pasivă. Fiecare formă de stat concentrează sub o singură autoritate organizarea și conducerea unei serii întregi de ierarhii executive: armata, poliția, magistratura și birocrația. Astfel, statul face uz de indivizi aparținând tuturor claselor, dar este organizat având la bază o clasă sau câteva clase privilegiate care își însușesc puterea pentru a forma diverse ierarhii. Celelalte clase (și în general toate grupurile de indivizi pentru care este evident că statul, în ciuda garanțiilor sale, nu servește interesele tuturor) încearcă să își formeze propriile organizații pentru a își impune interesele. Punctul de plecare al acestor organizații constă în faptul că membrii lor ocupă aceeași poziție în producție și în viața economică.
În ceea ce privește organizațiile, care ne interesează, ce își formează propriile ierarhii: dacă ne vom întreba care este cea mai bună metodă în care o ierarhie să fie stabilită pentru a asigura apărarea intereselor colective ale tuturor membrilor organizației respective, astfel încât să evite formarea unui strat privilegiat înăuntrul său, unii vor propune drept răspuns metoda democratică, care constă în consultarea tuturor indivizilor și folosirea opiniei majoritare pentru a selecta pe cine să ocupe diverse poziții în cadrul ierarhiei.
Gradul de severitate al criticii noastre față de o asemenea metodă depinde dacă este aplicată la societatea de azi ca un întreg, la diverse națiuni, sau dacă este vorba de organizații mai restrânse, precum ar fi partidul sau sindicatele.
În prima situație, trebuie să respingem metoda întrucât nu ține cont de poziția indivizilor în cadrul economiei și pentru că presupune că sistemul este perfect, fără să ia în considerare evoluția istorică a colectivității la care este aplicată metoda.
Diviziunea societății în clase care se disting prin privilegii economice înlătură orice însemnătate din luarea de decizii de către majoritate. Critica noastră demontează teoria înșelătoare care susține că mașinăria de stat parlamentară și democratică care a apărut de pe urma constituțiilor liberale constituie o organizație a tuturor cetățenilor, servind interesele tuturor. Din momentul în care interese opuse și conflicte de clasă își fac apariția, nu poate fi vorba de unitate în organizare; în ciuda înfățișării exterioare de suveranitate populară, statul rămâne organul clasei economicește dominante. În ciuda aplicării sistemului democratic la reprezentarea politică, societatea burgheză ne apare ca o rețea de corpuri unitare. Multe dintre acestea, care răsar din rândul straturilor privilegiate și care tind să apere aparatul social actual se strâng în jurul organismului centralizat al statului. Altele pot avea o atitudine neutră și șovăielnică față de stat. În sfârșit, altele răsar din rândurile păturilor oprimate și exploatate care sunt direcționate împotriva statului de clasă. Comunismul demonstrează că aplicarea formală juridică și politică a principiului democratic-majoritar la toți cetățenii este incapabil să facă din stat o unitate organizațională a întregii societăți sau națiuni atâta timp cât e vorba de o societate împărțită în clase. Oficial vorbind, asta pretinde a fi democrația politică, pe când, în realitate, aceasta reprezintă forma cea mai potrivită pentru puterea clasei capitaliste, pentru dictatura acestei clase, pentru menținerea privilegiilor sale.
Așadar, este de prisos să mai insistăm cu privire la demolarea erorii care atribuie același grad de independență și maturitate oricărui votant – fie că e vorba de un muncitor extenuat de pe urma muncii fizice excesive, sau un parazit bogat; fie că e vorba de un căpitan al industriei, sau de un proletar sărac și ignorant față de cauzele situației sale mizere și de metodele de ieșire din această situație. Este vorba de o eroare care are drept premisă faptul că va fi suficient ca, prin intermediul consultării „votantului” din joi în paști, să se asigure calmul și supunerea oricărei persoane care se simte victimizată și abuzată de către administrația statală.
Capitolul IV
Este deci clar că principiul democrației nu are vreo virtute intrinsecă. Nu este un principiu, ci un simplu mecanism organizațional, care răspunde prezumției aritmetice simple și primitive conform căreia majoritatea are dreptate iar minoritatea greșește. Vom vedea acum dacă și în ce măsură acest mecanism este util și suficient pentru funcționarea organizațiilor care se compun din colective mai restrânse și care nu sunt divizate prin antagonisme economice. Pentru a face asta, trebuie să considerăm aceste organizații în procesul dezvoltării lor istorice.
Este acest mecanism democratic aplicabil în timpul dictaturii proletariatului, adică în acea formă de stat născută din victoria revoluționară a claselor rebele împotriva puterii statului burghez? Poate fi definită această formă de stat, pe seama mecanismului ei intern al delegării puterii și al formării ierarhiilor, ca o „democrație proletară”? Întrebarea aceasta trebuie abordată fără prejudecăți, căci, deși putem ajunge la concluzia că mecanismul democratic este util în anumite circumstanțe, cât timp istoria nu a creat un mecanism mai bun, trebuie totuși să ne convingem că nu există niciun motiv să stabilim un astfel de concept a priori al suveranității „majorității” proletariatului. De fapt, în ziua de după revoluție, proletariatul nu va fi încă un colectiv în întregime omogen, nici nu va fi singura clasă. De exemplu, în Rusia puterea se află în mâinile clasei muncitoare și a țărănimii; dar dacă luăm în considerare întreaga dezvoltare a mișcării revoluționare, e ușor de demonstrat că proletariatul industrial, chiar dacă mult mai puțin numeros decât țărănimea, joacă totuși un rol mult mai important. Este deci logic că mecanismul Sovietic oferă mult mai multă valoare votului unui muncitor decât votului unui țăran.
Nu intenționăm aici să examinăm complet caracteristicile constituției statului proletar. Nu o vom considera în mod metafizic ca fiind ceva absolut: după cum reacționarii consideră dreptul divin al monarhiei, liberalii parlamentarismul bazat pe votul universal iar anarhiștii non-statul. Deoarece este organizația unei singure clase destinată să lipsească clasele inamice de privilegiile lor economice, statul proletar este o adevărată forță istorică care se adaptează țelului pe care îl urmărește, adică necesităților care i-au dat naștere. În anumite momente impulsul său poate veni ori din consultări mari de masă, ori din acțiunea unor organe executive foarte restrânse înzestrate cu putere absolută. Ceea ce este esențial este oferirea acestei organizații a puterii proletare de mijloace, precum și de armamentul cu care pot distruge privilegiul economic burghez și rezistența politică și militară a burgheziei; într-un fel asta pregătește dispariția claselor în sine și pentru schimbarea mai profundă a sarcinilor și structurii statului proletar.
Un lucru e clar: dacă scopul adevărat al democrației burgheze este să lipsească marile mase proletare și mic-burgheze de toată influența asupra controlului statului, care este rezervată pentru marile oligarhii industriale, bancare și agrare, dictatura proletariatului trebuie să implice cele mai mari straturi ale proletariatului și chiar masele cvasi-proletariatului în lupta pe care o întruchipează. Doar cei care sunt victimele prejudecății democratice își pot imagina că atingerea acestui scop necesită înființarea unui vast mecanism pentru consultare electorală. Asta poate fi excesiv sau – mai des – prea puțin, pentru că această formă a participării a numeroși proletari poate avea drept rezultat neparticiparea lor în manifestări mai active ale luptei de clasă. Pe de altă parte, intensitatea luptei în fazele particulare cere o rapiditate de decizie și mișcare și o organizare centralizată a eforturilor într-o direcție comună. Pentru a uni aceste condiții, așa cum ne învață experiența rusă cu o serie întreagă de exemple, statul proletar își bazează mașinăria constituțională pe caracteristici care sunt în contradicție cu canoanele democrației burgheze. Susținătorii democrației burgheze tună și fulgeră pe tema încălcării libertăților, în timp ce asta e doar o chestiune de demascare a prejudecăților filistine care mereu au permis demagogilor să asigure puterea celor privilegiați. În dictatura proletariatului, mecanismul constituțional al organizației de stat nu este doar consultativ, ci este în același timp și executiv. Participarea la funcțiile vieții politice, dacă nu a întregii mase de alegători, atunci măcar a unui strat larg al delegaților lor, nu este intermitentă, ci continuă. E interesant de observat că asta nu dăunează caracterului unitar al acțiunii întregului aparat de stat, ci mai degrabă este consistent cu acesta; tocmai pentru că se aplică criteriilor care se opun celor ale hiperliberalismului burghez: adică prin suprimarea efectivă a alegerilor directe și a reprezentării proporționale (atunci când cealaltă dogmă sacră – votul egal – va fi abolită, după cum am văzut deja).
Noi nu pretindem că aceste noi criterii introduse în mecanismul reprezentativ sau codificate într-o constituție vin dintr-un anumit principiu. În urma unor noi circumstanțe criteriile se pot schimba. În orice caz, ceea ce încercăm să clarificăm este că noi nu atribuim vreo valoare intrinsecă acestor forme ale organizării și reprezentării: este o viziune pe care o putem reduce la următoarea teză marxistă fundamentală: „revoluția nu ține de anumite forme de organizare”. Dimpotrivă, revoluția este o chestiune de conținut, adică de mișcare și acțiune a forțelor revoluționare într-un proces care nu încetează; iar acest lucru nu poate fi teoretizat cristalizându-l în oarecare „doctrină constituțională” imuabilă.
În orice caz, în cadrul mecanismului consiliilor muncitorești nu găsim nicio urmă a legii democratice burgheze care afirmă că fiecare cetățean alege pe delegatul său direct în corpul reprezentativ suprem, parlamentul. Dimpotrivă, există diferite nivele de consilii muncitorești și țărănești, fiecare nivel având o bază teritorială mai largă, culminând într-un final în congresul sovietelor. Fiecare consiliu local sau districtual își alege delegații într-un consiliu superior și în același timp își alege propria administrație, i.e. organul său executiv. La bază, în consiliul orășenesc sau rural, întreaga masă de oameni este consultată. La alegerea delegaților pentru consiliile superioare și pentru oficiile local-administrative, fiecare grup de alegători nu votează după un sistem bazat pe proporționalitate, ci după un sistem bazat pe majoritate, alegându-și delegații dintr-o listă înaintată de către partide. Mai mult decât atât, deoarece un singur delegat este suficient pentru stabilirea unei legături dintre un consiliu inferior și unul superior, este evident că cele două dogme ale liberalismului formal – alegerea câtorva membri dintr-o listă și reprezentarea proporțională – se duc pe apa sâmbetei. La fiecare nivel consiliile trebuie să dea naștere unor organe care sunt atât consultative cât și administrative și sunt legate direct de administrația centrală. Este deci firesc că pe măsură ce se avansează către organe reprezentative superioare nu se găsește nicio adunare parlamentară de palavragii care doar discută încontinuu fără să acționeze; ci se găsesc doar corpuri compacte și omogene capabile de acțiune, luptă politică și conducere a întregii mase astfel organizate în mod unitar.
Aceste capabilități, care evident nu sunt intrinseci în mod automat vreunei scheme constituționale, sunt realizate în acest mecanism datorită prezenței unui factor extrem de important, partidul politic; al cărui conținut merge mult mai departe de forma organizațională pură, și al cărui colectiv și conștiință activă permit muncii să fie orientate conform cerințelor unui proces lung și continuu evolutiv. Dintre toate organele dictaturii proletariatului, partidul politic este cel ale cărui caracteristici se apropie cel mai mult de cele ale unui colectiv omogen și unitar, unit în acțiune. În realitate, el cuprinde doar o minoritate a masei, dar proprietățile care îl disting de alte forme largi de organizare reprezentativă demonstrează tocmai că partidul reprezintă mai bine interesele colectivului și ale mișcării decât oricare alt organ. Toți membrii de partid participă continuu și neîntrerupt la realizarea sarcinii comune și la propria pregătire pentru soluționarea problemelor ce țin de lupta revoluționară și reconstrucția societății; probleme de care masele devin conștiente doar atunci când se confruntă cu ele. Din toate aceste motive, într-un sistem de reprezentare și delegare bazat nu pe minciuna democratică, ci pe un strat al populației a cărei interese comune fundamentale o duc pe calea revoluției, e evident că luarea deciziilor cade în mod spontan în responsabilitatea elementelor alese de către partidul revoluționar; care este pregătit să răspundă cerințelor luptei și să rezolve problemele pentru care s-a pregătit. Trebuie să demonstrăm mai târziu că nu atribuim aceste capabilități ale partidului doar constituției sale particulare, tot așa cum nu o facem nici în cazul tuturor celorlalte organizații. Partidul poate sau nu poate fi pregătit pentru sarcina sa de a conduce acțiunea revoluționară a unei clase; nu orice partid politic își poate asuma această sarcină, ci unul în mod particular, anume partidul comunist. Și nici măcar partidul comunist nu este imun la nenumăratele pericole ale degenerării și dezintegrării. Ceea ce face partidul potrivit sarcinii nu constă în mașinăria statutelor sale sau doar în măsurile organizaționale interne; ci, mai degrabă, caracteristicile sale pozitive care apar de-a lungul dezvoltării lui, participarea partidului în luptă și în luarea de măsuri ca o organizație ce are o singură orientare care derivă din concepția sa asupra asupra procesului istoric, asupra unui program fundamental care a fost transformat într-o conștiință colectivă și în același timp într-o disciplină organizațională sigură. Aceste probleme sunt dezvoltate mai complet în tezele despre tacticile partidului prezentate la Congresul Partidului Comunist din Italia despre care sigur cititorul a auzit.
Ca să ne întoarcem la natura mecanismului constituțional al dictaturii proletariatului – despre care deja am spus că este atât executiv cât și legislativ la toate nivelele – trebuie să specificăm căror sarcini ale vieții colective răspund funcțiile executive și inițiativele acestui mecanism. Aceste funcții și inițiative sunt chiar motivul pentru formarea acestuia și determină relațiile existente dinăuntrul mecanismului elastic și în continuă evoluție. Vom lua în considerare aici perioada inițială a puterii proletare cu referire la situația din perioada de patru ani și jumătate de dictatură proletară care a existat în Rusia. Nu dorim să speculăm despre care va fi baza definitivă a organelor reprezentative într-o societate comunistă fără clase deoarece nu putem prezice cum va evolua exact societatea pe măsură ce se apropie de acest stagiu. Putem doar să prevedem că se va mișca într-o direcție a fuziunii diferitelor organe politice, administrative și economice, și în același timp, a eliminării progresive a fiecărui element de constrângere și a statului în sine ca instrument al puterii unei clase și armă a luptei împotriva claselor inamice supraviețuitoare.
În această perioadă inițială, dictatura proletariatului are o sarcină extrem de dificilă și complexă care poate fi subdivizată în trei sfere de acțiune: politică, militară și economică. Atât problemele apărării militare împotriva atacurilor contrarevoluționare din interior și din exterior, cât și cele ale reconstrucției economiei pe o bază colectivă, depind de un plan sistematic și rațional al modului de desfășurare a forțelor, într-o activitate care trebuie să fie extrem de unitară prin utilizarea, sau mai degrabă prin folosirea cu mai mult efect, a diverselor energii a maselor. Ca și consecință, corpul care conduce lupta împotriva inamicului domestic și străin, adică armata și poliția revoluționară, trebuie să se bazeze pe disciplină și pe o ierarhie centralizată în mâinile puterii proletare. Armata Roșie este deci ea însăși o unitate organizațională a cărei ierarhii este impusă extern de către guvernul statului proletar; iar același lucru este adevărat și pentru poliția revoluționară și pentru tribunale. Aparatura economică, pe care proletariatul victorios îl ridică pentru a pune bazele unui nou sistem de producție și distribuție, dă naștere unor probleme mai complexe. Aici putem doar să amintim că trăsătura care distinge această administrare rațională de haosul economiei private burgheze este centralizarea. Orice întreprindere trebuie să fie gestionată în interesul întregului colectiv și în armonie cu cerințele întregului plan de producție și distribuție. Pe de altă parte, aparatul economic (și poziția indivizilor din care se compune) este modificat continuu iar acest lucru nu se datorează doar dezvoltării sale graduale, ci și crizelor periodice inevitabile într-o perioadă a transformărilor radicale; o perioadă în care luptele politice și militare sunt inevitabile. Aceste considerații duc către următoarele concluzii: în perioada inițială a dictaturii proletare, deși consiliile la diferite nivele trebuie să își numească delegații la organele locale executive și la organele legislative de la nivele mai înalte, responsabilitatea absolută pentru apărarea militară și, într-o manieră mai puțin rigidă, pentru campania economică, trebuie să rămână la centru. Pentru partea lor, organele locale servesc la organizarea politică a maselor pentru ca aceste să poată participa la îndeplinirea acelor planuri și să accepte organizarea militară și economică. Ele deci creează condițiile pentru cea mai largă și continuă activitate de masă posibilă în relație cu problemele vieții colective, canalizând această activitate pe făgașul formării unui stat proletar foarte centralizat.
Aceste considerații cu siguranță nu au scopul de a nega orice posibilitate de mișcare și inițiativă a organelor intermediare ale ierarhiei de stat. Dar am vrut să arătăm că nu se poate teoretiza despre sprijinirea sarcinilor executive ale revoluției pentru menținerea ordinii militare sau economice atunci când acestea au fost formate din grupuri de electori organizate la nivelul fabricii sau diviziei de armată. Structura unor astfel de grupuri nu poate pur și simplu să le acorde vreo abilitate specială și, prin urmare, unitățile în care votanții sunt grupați la bază pot deci să fie formate după criterii empirice. De fapt se vor constitui după criterii empirice, printre care, de exemplu, locul de muncă, cartierul, garnizoana, frontul de luptă sau orice altă situație din viața de zi cu zi, fără ca oricare dintre ele să fie exclusă a priori sau susținută ca model. Totuși, baza reprezentării statale în revoluția proletară rămâne o diviziune teritorială în districte electorale.
Niciuna dintre aceste considerații nu constituie o regulă strictă, iar asta ne aduce la teza noastră conform căreia nicio schemă constituțională nu poate fi ridicată la nivel de principiu, și că democrația majoritară înțeleasă în mod formal și aritmetic nu este decât o metodă posibilă pentru coordonarea relațiilor care apar în cadrul organizațiilor colective; o metodă căreia îi este imposibil a atribui vreun caracter intrinsec al necesității sau justiției, deoarece astfel de termeni nu au nicio însemnătate pentru marxiști. Pe lângă asta, scopul nostru nu este să înlocuim aparatul democratic criticat de noi cu încă un alt proiect menit să ne dea un partid liber în mod inerent de orice defecte și erori.
Capitolul V
Ni se pare că s-au spus deja suficiente despre principiul democratic în aplicarea sa asupra statului burghez, care pretinde a cuprinde toate clasele, și de asemenea în aplicarea sa doar asupra clasei proletare ca bază a statului asupra victoriei revoluționare. Ne mai rămâne să menționăm câte ceva și despre aplicarea mecanismului democratic asupra organizațiilor proletare atât înainte cât și după cucerirea puterii, fiind vorba aici de sindicate și de partidul politic.
Am stabilit mai sus că o unitate organizațională adevărată este posibilă doar pe baza unei identități de interese între membri. Deoarece cineva s-ar alătura sindicatelor sau partidelor prin virtutea unei decizii spontane de a participa la un tip specific de acțiune, o critică care neagă în mod absolut orice importanță a principiului democratic în cazul statului burghez (i.e. o uniune constituțională greșită a tuturor claselor) nu-și are locul aici. Chiar și așa, în cazul partidului și sindicatului, nu trebuie să fim înșelați de conceptul arbitrar al „sanctității” deciziilor majoritare.
În contrast cu partidul, sindicatul este caracterizat de identitatea intereselor materiale imediate ale membrilor săi. În limitele acestei categorii, sindicatul atinge o omogenitate a compoziției sale și este o organizație cu participare voluntară. Aceasta tinde să devină o organizație la care se alătură toți muncitorii dintr-o anumită categorie sau industrie automat sau chiar, într-o anumită fază a dictaturii proletariatului, sunt obligați să se alăture. Este cert că, în acest domeniu, numărul rămâne factorul decisiv, iar decizia majorității are o mare însemnătate, dar nu ne putem rezuma la o apreciere schematică a rezultatelor sale. Este necesar să luăm în considerare și alți factori care joacă un rol în viața organizației sindicale: o ierarhie birocratizată formată din funcționari care paralizează sindicatul și îl aduce sub tutela sa. De asemenea, mai sunt și grupurile de avangardă pe care partidul revoluționar le-a delegat pentru a îndrepta mișcarea sindicală pe terenul acțiunii revoluționare. În această luptă, comuniștii adesea punctează faptul că funcționarii aparținând birocrației sindicale încalcă principiile democratice și nu țin seama de voia majorității. Este just să denunțăm această activitate, întrucât șefii sindicali de dreapta se laudă cu mentalitatea lor democratică, așa că e necesar să scoatem la iveală contradicțiile acestora. Facem același lucru și când vine vorba de liberalii burghezi de fiecare dată când aceștia falsifică voința populară, fără să sugerăm că o consultație liberă ar rezolva problemele care afectează proletariatul. Este corect și oportun să facem asta deoarece în momentele în care masele sunt îmboldite la acțiune din pricina presiunii exercitate de situația economică, poate fi înlăturată influența birocrației sindicale (care constituie, în esență, o influență extra-proletară a claselor și organizațiilor fără legătură cu sindicatele), sporind astfel influența grupurilor revoluționare. Dar în aceste tactici nu există urmă de prejudecăți „constituționale”, iar comuniștii – cu condiția ca aceștia să fie înțeleși de către mase și le pot demonstra maselor că acționează în direcția satisfacerii intereselor lor imediate – trebuie să aibă o abordare flexibilă față de canoanele democrație formale din cadrul sindicatelor. Spre exemplu, nu există nicio contradicție între aceste două atitudini în materie de tactică: pe de o parte, asumarea responsabilității de a reprezenta minoritatea în organele de conducere sindicale în măsura în care statutele permit acest lucru; pe de altă parte, afirmarea faptului că reprezentarea statutară va trebui eliminată odată ce am cucerit aceste organizații pentru a le facilita acțiunea. Ce ar trebui să ne ghideze în această chestiune este o analiză minuțioasă a procesului de dezvoltare a sindicatelor în faza curentă. Trebuie să accelerăm convertirea acestora din organe ale influenței contrarevoluționare în organe ale luptei revoluționare. Criteriile ce țin de organizarea internă au o însemnătate doar dacă contribuie la acest obiectiv.
Acum vom analiza organizația de partid pe care am mai menționat-o în relație cu mecanismului statului proletar. Partidul nu pornește de la o identitate a intereselor economice a membrilor în aceeași măsură ca sindicatele. Dimpotrivă, își bazează unitatea organizațională nu pe o categorie, așa cum o fac sindicatele, ci pe o bază mult mai largă, a întregii clase. Aceasta se aplică nu numai în domeniul spațial, caz în care partidul dorește să devină unul internațional, dar și în domeniul temporal, din moment ce partidul reprezintă un organ a cărui conștiință și acțiune reflectă procesul revoluționar parcurs de proletariat spre emanciparea sa. Când studiem problemele structurii de partid și organizării interne, aceste considerații bine știute ne determină să ținem tot timpul seama de întregul proces al formării sale și a vieții sale în legătură cu sarcinile complexe pe care trebuie să le îndeplinească. La finalul acestei expuneri lungi, nu putem intra în detalii privitor la mecanismul care ar trebui să gestioneze consultarea membrilor partidului, precum și a recrutării și alegerii liderilor. Este fără îndoială că pentru moment este cel mai bine să ținem cont de principiul majorității. Dar ținem să punctăm că nu există niciun motiv pentru a ridica întrebuințarea mecanismului democratic la rangul de principiu. În afară de funcțiile sale consultative, analoage cu sarcinile legislative ale aparatului de stat, partidul are sarcini executive care, în momentele cele mai cruciale ale luptei, corespund cu cele ale armatei, și care cer un maxim de disciplină ierarhică. De fapt, în procesul complex care a dus la formarea partidelor comuniste, apariția unei ierarhii constituie un fenomen real și dialectic care are origini îndepărtate și care corespunde cu întreaga experiență de funcționare a mecanismului de partid. Nu putem afirma că deciziile luate de majoritatea partidului sunt intrinsec la fel de juste precum decizia unui judecător supranatural care le oferă lideri tuturor colectivităților umane. Aceasta este o opinie împărtășită cu siguranță de cei ce cred ca Sfântul Duh participă la slujbe. Chiar și într-o organizație precum partidul în care compoziția constituie un rezultat al selecționării prin intermediul participării voluntare și controlul recrutării, decizia majorității nu este în sine cea mai bună. Dacă contribuie la o mai bună funcționare a corpurilor executive ale partidului, aceasta are loc doar din pricina coincidenței canalizării eforturilor individuale pe făgașul unei munci unitare și bine orientate. Nu vom propune acum înlocuirea acestui mecanism prin altul, și nu vom examina în detaliu în ce ar consta un nou sistem. Putem însă să întrevedem un mod de organizare care va fi treptat eliberat de către convențiile principiului democratic; nu va fi necesar să îl respingem din teama nejustificată cum că într-o zi vom observa că alte metode de luat decizii și de rezolvare a problemelor sunt mai conforme cu necesitățile partidului și ale activității sale, aflate la un anumit stadiu de dezvoltare.
Criteriul democratic a reprezentat pentru noi până acum un factor material incidental în construcția organizației noastre interne și în formularea statutelor de partid; criteriul nu constituie însă platforma lor indispensabilă. Nu vom ridica, așadar, formula organizațională cunoscută drept „centralism democratic” la rangul de principiu. Democrația nu poate reprezenta un principiu pentru noi: centralismul neîndoielnic este un principiu al nostru, din moment ce esența organizației de partid trebuie să fie unitatea structurală și unitatea în acțiune. Pentru a exprima continuitatea structurii de partid în spațiu, termenul centralism este suficient, dar pentru a introduce ideea esențială de continuitate în timp – vom propune, pentru a lega aceste două idei esențiale, ca partidul comunist să își bazeze organizarea sa pe „centralismul organic”. Astfel, menținând părți din mecanismul democratic numai în măsura în care ne sunt de folos, vom elimina întrebuințarea termenului „democrație”, care este atât de drag celor mai nenorociți demagogi, care manifestă ironie față de cei exploatați și oprimați. Vom abandona termenul „democrație”, lăsând dreptul exclusiv de a îl întrebuința burgheziei și campionii liberalismului, indiferent de cât de extremiști ar părea.