Partidul Comunist Internațional

Contribuții la Reprezentarea Istorică Organică a Teoriei Revoluționare Marxiste

Indici: National Question

Acest articol a fost publicat în:

Traduceri disponibile:

(din pamfletul Sul Filo del Tempo – nr. 1, mai 1953)

Reuniunea de la Milano, 7 septembrie 1952

INVARIANȚA ISTORICĂ A MARXISMULUI


1. Folosim sintagma “marxism”, nu în sensul unei doctrine descoperite sau introduse de persoana lui Karl Marx, ci referindu-ne la doctrina ce a apărut odată cu proletariatul industrial modern și care îl “acompaniază” pe parcursul unei revoluții sociale – și, cu toate că termenul de “marxism” a fost obiectul speculației și exploatării masive din partea unei serii de mișcări antirevoluționare, noi continuăm să îl păstrăm.

2. Marxismul, singurul sens valid al lumii, se confruntă astăzi cu trei grupuri principale de adversari. Primul grup: acei burghezi care pretind că economia mercantilă capitalistă este cea finală, că depășirea ei istorică prin modul de producție comunist este o perspectivă falsă, și care, foarte consecvent, resping în totalitate doctrina determinismului economic și a luptei de clasă. Al doilea grup: așa-numiții comuniști staliniști care pretind să accepte doctrinele economice și istorice marxiste, în timp ce înaintează cereri (și în țările capitaliste avansate) ce nu sunt revoluționare, ci identice, dacă nu chiar inferioare, politicilor (democratism) și economiei (progresism popular) reformiștilor tradiționali. Al treilea grup: pretinși adepți ai doctrinei și metodei revoluționare care, însă, atribuie părăsirea din prezent a acestei doctrine de către majoritatea proletară unor defecte și lipsuri inițiale ale teoriei care trebuie, deci, să fie corectată și adusă la zi.

Negaționiști – falsificatori – modernizatori. Ne luptăm împotriva celor trei, dar astăzi îi considerăm pe modernizatori ca fiind cei mai nocivi.

3. Istoria stângii marxiste, a marxismului radical sau, mai precis, a marxismului constă într-o serie de bătălii împotriva fiecăruia dintre valurile revizioniste ce au atacat varii aspecte ale doctrinei și metodei sale, plecând de la formațiunea monolitică organică ce corespunde aproximativ Manifestului din 1848. Cu alte ocazii am acoperit istoria acestor lupte duse în interiorul celor trei Internaționale istorice, împotriva: utopicilor, laburiștilor, libertarienilor, social-democraților reformiști și gradualiști, sindicaliștilor de dreapta și de stânga, social-patrioților, și astăzi, împotriva național-comuniștilor și a comuniștilor populiști. Această luptă, în toate fazele ei ce se întind pe patru generații, este moștenirea nu a câtorva mari nume, ci a unei școli bine definite, compacte și, în sensul istoric, a unui partid bine definit.

4. Această luptă lungă și dificilă și-ar pierde legăturile cu recuperarea ce va veni dacă, în loc să desprindem lecția “invarianței” din aceasta, am accepta ideea banală cum că marxismul este o teorie “în elaborare istorică continuă” ce trebuie să se adapteze și să tragă învățături din circumstanțele în schimbare. În mod invariabil, aceasta este justificarea folosită pentru a scuza toate trădările, pentru care există dovezi din belșug, și toate înfrângerile revoluționare.

5. Respingerea materialistă a ideii că un “sistem” teoretic ce a apărut în cutare moment (sau, mai rău, a luat naștere în mintea, și a fost sistematizat în cadrul muncii, unui anume om, gânditor sau lider istoric, sau oricare dintre acestea combinate) poate cuprinde întregul curs al istoriei viitoare, legile și principiile ei, într-un mod irevocabil, nu trebuie înțeleasă ca pe respingerea noțiunii că sistemele de principii pot fi stabile pe perioade de timp extrem de lungi. De fapt, stabilitatea și rezistența lor la atacuri și la încercările de a fi “îmbunătățite”, dovedesc faptul că ele constituie o armă majoră în arsenalul clasei sociale căreia le aparțin, și ale cărei interese și sarcini istorice le reflectă. Succesiunea unor astfel de sisteme și corpuri de doctrină și practică este legată nu de apariția unor oameni ieșiți din comun, ci mai degrabă de succesiunea modurilor de producție, adică a tipurilor de organizare materială a colectivității umane.

6. Cu toate că, în mod evident, materialismul dialectic recunoaște conținutul formal al corpurilor de doctrină ale tuturor marilor epoci istorice ca fiind eronat, acesta nu neagă faptul că acest conținut a fost necesar pentru vremea lui; cu atât mai puțin își imaginează că greșelile ar fi putut fi evitate printr-o gândire mai ageră din partea înțelepților și legiuitorilor vremii sau că erorile lor ar fi putut fi observate și corectate mai devreme. Motivul și explicația pentru fiecare sistem sunt conținute în ciclul său de viață; cele mai semnificative fiind cele care au rămas cele mai neschimbate, în mod organic, pe parcursul unei lungi perioade de luptă.

7.  Conform marxismului, progresul istoric în sfera organizării resurselor productive (mai presus de orice) nu este continuu și treptat, ci mai degrabă este format dintr-o serie de salturi consecutive spre înainte, cu distanțe mari între ele, ce cauzează perturbări profunde în întregul aparat social-economic, clătinându-l din temelii. Acestea sunt adevărate cataclisme, dezastre, crize, în care totul se schimbă foarte rapid după o perioadă lungă în care rămăseseră la fel; precum se întâmplă în lumea fizică cu stelele din cosmos, cu geologia și cu filogeneza organismelor vii în sine.

8. De vreme ce ideologia de clasă este o suprastructură a modurilor de producție, nici ea nu este conturată de mișcarea zilnică a particulelor de cunoaștere, ci apare în prăpastia produsă de o ciocnire violentă și ghidează clasa a cărei expresie este – într-o formă substanțial stabilă și monolitică – printr-o lungă serie de lupte și convulsii până ce următoarea fază critică este atinsă, până la următoarea revoluție istorică.

9. Chiar doctrinele capitalismului, după ce au justificat toate revoluțiile sociale ale trecutului până la cea burgheză, au declarat că din acel punct istoria va continua pe o cale ascendentă lentă, lipsită de vreo altă catastrofă socială,  în măsura în care sistemele ideologice ar absorbi treptat fluxul de noi cuceriri făcute în domeniul cunoașterii pure și aplicate. Marxismul a arătat eroarea unei astfel de viziuni asupra viitorului.

10. Marxismul însuși nu este o doctrină ce poate fi modelată și remodelată în fiecare zi, adăugând și schimbând părți din ea, peticind-o, căci face parte din acele doctrine (chiar dacă este cea finală) ce funcționează ca o armă a unei clase dominate și exploatate ce trebuie să răstoarne relațiile sociale, în acest proces fiind supusă într-o mie și una de feluri influențelor conservatoare ale ideologiilor tradiționale ale claselor inamice.

11. Cu toate că acum este posibil – sau, mai degrabă, este posibil încă de când proletariatul a apărut pentru prima dată pe marea scenă a istoriei – să aruncăm o privire spre societatea viitoare fără clase și, deci, fără revoluții, trebuie afirmat faptul că clasa revoluționară, în lunga perioadă până la acel moment, își va fi îndeplinit scopul numai în măsura în care a înaintat folosind o doctrină și o metodă ce au rămas stabile și care au fost fixate într-un program monolitic pentru durata acestei lupte teribile – numărul adepților și rata succesului în anumite faze particulare și în anumite bătălii sociale rămânând în tot acest timp extrem de variabile.

12. Cu toate că, prin urmare, înzestrarea ideologică a clasei muncitoare revoluționare nu mai constă în idealism, mituri și revelații, precum era cazul claselor precedente, ci într-o “știință” pozitivă, aceasta tot are nevoie de o formulare stabilă a principiilor și regulilor sale de acțiune, care îndeplinesc același scop și au aceeași eficacitate decisivă pe care au avut-o în trecut dogmele, catehismele, tabelele și constituțiile sau ‘cărțile călăuzitoare’ precum Vedele, Talmudul, Biblia, Coranul sau Declarația Drepturilor Omului. Erorile profunde de formă și substanță ale acelor scrieri nu au redus, ci, de multe ori, chiar au contribuit la forța lor socială de organizare enormă, ce a fost mai întâi revoluționară și, apoi, contrarevoluționară, în succesiune dialectică.

13. În același fel în care marxismul exclude orice căutare a unui “adevăr absolut”, văzând doctrina nu ca pe dovada unui spirit atemporal sau a rațiunii abstracte, ci ca pe un “instrument” de muncă și o “armă” de luptă, acesta postulează că atunci când îți exerciți puterea la maximum în cea mai aprigă luptă, nu-ți trimiți uneltele sau armele “la reparat”, ci mai degrabă, pentru a câștiga atât în pace, cât și în război, ai nevoie de la bun început de armele necesare pentru a le opune adversarului.

14. O nouă doctrină nu poate apărea în orice moment al istoriei. Există perioade date, foarte caracteristice – și, de asemenea, foarte rare – în care o doctrină poate apărea, ca un stâlp de lumină orbitor; iar dacă acest moment crucial nu este recunoscut și lumina teribilă nu este înfruntată, nu este de niciun folos să recurgi la lumânărele în locul ei, ce luminează calea academicienilor pedanți și luptătorilor șovăielnici.

15. Pentru clasa proletară modernă, ce a apărut în acele țări unde marea dezvoltare industrială capitalistă a început mai întâi, întunericul a fost străpuns cu puțin înainte de jumătatea secolului XIX. De atunci înainte, doctrina integrală în care credem, în care trebuie, și vrem, să credem, conține toate datele necesare pentru a forma și a descrie cursul lung, întinzându-se de-a lungul a secole, ce va fi necesar pentru a o verifica și reafirma după nenumărate lupte. Fie această poziție rămâne validă, fie doctrina se va dovedi a fi falsă, iar anunțarea apariției unei noi clase cu propriul caracter, program și rol revoluționar în istorie va fi fost în zadar. Oricine, deci, se înhamă la a schimba părți din “programa” marxistă, din tezele și articolele sale esențiale ce sunt în posesia noastră de un secol, le scade puterea cu mult mai mult decât acela care renunță la ele cu totul și le declară abandonate.

16. După perioada “explozivă” în care tocmai noutatea unei revendicări nemaiauzite i-a oferit o formă limpede și clar delimitată a urmat, din cauza situației ce se înrăutățea, o perioadă ce ar putea fi (de fapt, este) caracterizată de un echilibru în care nu avem o îmbunătățire sau evoluție, ci mai degrabă o involuție și degenerare a așa-numitei “conștiințe” de clasă. Momentele în care lupta de clasă devine accentuată sunt – după cum o arată întreaga istorie a marxismului – momentele în care teoria se reîntoarce pentru a face afirmații glorioase ale originii sale și ale primei sale expresii integrale: ajunge să reamintim Comuna din Paris, Revoluția Bolșevică și prima perioadă postbelică din Vest.

17. Principiul invarianței istorice a doctrinelor ce reflectă sarcinile claselor protagoniste și a puterii ce stă în principiile sale fundamentale, se opune prejudecății bârfitoare conform căreia fiecare generație și fiecare sezon al modei intelectuale sunt superioare celor de dinainte. El respinge întreaga scenetă prostească a progresului civil ce se pretinde a avansa neobosit și alte asemenea prejudecăți burgheze de care prea puțini autointitulați “marxiști” sunt cu adevărat liberi. Este un principiu ce se aplică fiecărei epoci istorice.

18. Toate miturile sunt o expresie a acestui lucru, mai ales cele despre semizei sau înțelepți care au auzit glasul unei Ființe Supreme. Să râzi la astfel de imaginații este stupid, și doar marxismul a descoperit adevăratele substructuri materiale ale acestora. Rama, Moise, Cristos, Mohamed – toți profeții și eroii ce au inițiat veacuri de istorie pentru diferite popoare – sunt varii expresii ale acestui fapt real, ce corespunde unui imens salt în “modul de producție”. În mitul păgân, Înțelepciunea, adică Minerva, apare din creierului lui Jupiter nu prin dictarea unor volume întregi de către scribi fără vlagă, ci din loviturile de ciocan ale zeului-muncitor Vulcan, ce fusese chemat să aline o migrenă incontrolabilă. La celălalt capăt al spectrului istoric, față în față cu doctrina iluministă a noii Zeițe a Rațiunii, se naște figura uriașă a lui Gracchus Babeuf, care, dur și pregătit în prezentarea sa teoretică, ne spune că forța materială fizică ne impulsionează mult mai mult decât rațiunea și cunoașterea.

19.  Există nenumărate exemple de restauratori înfruntând degenerările revizioniste, așa cum a fost Francis în privința lui Cristos când creştinismul ce apăruse pentru a răscumpăra pe cei blânzi s-a făcut confortabil în curţile lorzilor feudali sau Gracchi în privința lui Lucius Junius Brutus; și de atâtea ori tot la fel au trebuit să acționeze cei ce cărau stindardul unei clase iminente față de renegații revoluției din perioada eroică a claselor precedente: luptele din Franța, 1831, 1848, 1849 și o multitudine de alte perioade în întreaga Europă.

20. Noi luăm poziția că toate marile evenimente ale timpurilor recente reprezintă tot atâtea confirmări indubitabile și concludente ale teoriei marxiste și ale predicțiilor sale. Legăm aceasta înainte de toate de punctele controversate ce au provocat (iarăși) dezertări majore de pe terenul luptei de clasă și i-au deranjat până și pe cei care consideră pozițiile staliniste ca fiind complet oportuniste, aceste puncte sunt: adventul formelor capitaliste totalitare și centralizate, atât în economie, cât și în politică, economia dirijată, capitalismul de stat, dictaturile burgheze fățișe și, pe de altă parte, procesul dezvoltării politice și sociale rusești și asiatice. Putem vedea astfel confirmată nu doar doctrina, ci și faptul că această doctrină a luat naștere într-o formă monolitică și la un moment crucial.

21. Oricine ar reuși să pună evenimentele istorice ale acestei perioade vulcanice în contradicție cu teoria marxistă, ar dovedi falsitatea teoriei, ar învinge-o în totalitate și, odată cu ea, orice încercare de a deduce principalele caracteristici ale progresului istoric din relațiile economice. Și nu doar atât, acela ar dovedi că, de fapt, în fiecare stadiu al istoriei, evenimentele noi necesită deducții noi, explicații noi și teorii noi, astfel dovedind viabilitatea unei noi metode de acțiune diferite.

22. O cale iluzorie de scăpare din dificultățile actuale este să permiți ca teoria de bază să rămână supusă schimbărilor, afirmând că tocmai astăzi este momentul pentru a scrie un nou capitol la teoria în cauză; un astfel de fapt al gândirii fiind considerat capabil să întoarcă situația nefavorabilă. Și este cu adevărat o aberație când o astfel de misiune este preluată de grupuri mici cu o forță ridicolă sau, mai rău, când ‘noua gândire’ reiese din niște discuții libere ce, în stilul lui Liliput, mimează parlamentarismul burghez și faimoasele sale ciocniri de opinii individuale, lucru care n-ar fi tocmai cea mai nouă, de ultimă modă resursă, ci doar o prosteală învechită. 

23. În prezent ne situăm în cel mai jos punct al graficului potențialului revoluționar și, deci, la secole distanță de următorul moment propice apariției unei noi teorii istorice. În situația prezentă, în lipsa unui prospect iminent al vreunei revolte sociale grozave, rezultatul logic este nu doar dezintegrarea politică a clasei proletare mondiale, ci, în egală măsură, și existența unor mici grupuri care știu cum să mențină linia istorică ce ne îndrumă în cursul revoluționar, întinsă ca o boltă între două revoluții sociale – cu condiția ca aceste grupuri să nu arate niciun interes spre a răspândi idei “originale”, ci să rămână strict ancorate formulărilor tradiționale ale marxismului.

24. Critica, îndoiala și punerea la încercare a tuturor pozițiilor vechi și înrădăcinate au fost trăsături decisive ale marii revoluții burgheze moderne, ale cărei unde de șoc au copleșit științele naturale, ordinea socială și puterile politice și militare, pentru a continua, în salturi mult mai puțin iconoclaste, să inventeze științele societății umane și ale progresului istoric. Toate acestea au fost, de fapt, rezultatul unei epoci tumultoase care a traversat de la Evul Mediu feudal şi moșieresc la modernitatea industrială şi capitalistă. Critica a fost efectul, și nu cauza, acestei imense și complexe lupte. 

25. Îndoiala și cercetarea conștiinței individuale sunt expresii ale reformei burgheze asupra tradiției și autorității rigide a Bisericii Creștine. Odată transformate în cel mai ipocrit puritanism, sub stindardul conformării burgheze la moralitatea religioasă și la drepturile individuale, au lansat și protejat noua dominație de clasă și noua formă de subjugare a maselor. Revoluția proletară ia calea opusă: conștiința individuală nu este nimic, direcția concordantă și acțiunea colectivă sunt totul. 

26. Atunci când, în faimoasele Teze despre Feuerbach, Marx a scris că filosofii au interpretat destul lumea și că e timpul să o schimbăm, el nu zicea că a dori schimbarea condiționează schimbarea în sine, ci că schimbarea, determinată de ciocnirea forțelor colective, vine mai întâi, și abia apoi conștiința critică a subiecților individuali. Într-adevăr, cei din urmă nu acționează pe baza unor decizii luate de fiecare în dreptul său, ci pe baza unor influențe ce precedă știința și conștiința.

Și în trecerea de la arma criticii la critica armelor, totul este transferat de la subiectul gânditor la masa militantă, în așa fel încât nu doar puștile și tunurile servesc drept arme, ci, mai presus de toate, acel real instrument care este doctrina comună, uniformă, monolitică și neclintită a partidului, față de care toți suntem subordonați și legați, punând capăt oricăror discuții ale atotcunoscătorilor palavragii.

FALSA RESURSĂ A ACTIVISMULUI

1. O obiecție actuală, dar deloc originală, având în vedere că a mai fost deja utilizată pentru a justifica cele mai nefaste episoade ale degenerării mișcării, este aceea care devalorizează claritatea și continuitatea principiilor, incitându-ne, în schimb, să ‘fim politici’ și să ne integrăm în activitatea mișcării, ce ne va arăta calea pe care trebuie să o urmăm. Nu te opri să iei o decizie în baza unei examinări profunde a textelor și a cântăririi experiențelor anterioare, ci dă-i înainte fără să te oprești în viața de acțiune!

2. Acest practicalism este o distorsionare a marxismului, fie când subliniază rezoluțiile și vigoarea unor lideri ai avangardei în detrimentul scrupulelor doctrinare, fie când face referire la decizii ‘de clasă’, la consultarea cu majoritatea, cu impresia că a ales calea pe care cei mai mulți muncitori, împinși de interesele lor economice, au preferat-o. Acestea sunt trucuri învechite, niciun trădător ce s-a vândut clasei conducătoare nu a plecat vreodată fără să încerce să pretindă, mai întâi, că este cel mai potrivit și mai activ susținător ‘practic’ al intereselor muncitorilor și, apoi, că acțiunile sale au fost rezultatul voinței masei adepților sau… alegătorilor săi.

3. Deviația revizionistă, precum deviația cea gradualistă, reformistă și în limitele legalității a lui Bernstein, a fost mai degrabă profund activistă decât ultradeterministă. Nu a fost cazul înlocuirii scopului revoluționar mult prea ambițios cu puținul pe care situația le permitea muncitorilor să îl obțină, ci al închiderii ochilor față de viziunea orbitoare a epocii istorice: obținerea rezultatelor în prezent este totul; haideți să ne setăm standarde mai joase și să țintim mai degrabă la scopurile imediate, ce sunt locale și vremelnice, și nu universale, și abia apoi ar putea fi posibil să obținem rezultate mulțumită puterii voinței noastre. Sindicaliștii pro-violență precum Sorel spuneau în mare același lucru și ajungeau să facă tot același lucru; primul aspirând la stoarcerea unor măsuri legislative din parlament, iar cel din urmă la victorii la locul de muncă și în cadrul domeniului de lucru, ambii, însă, întorcându-și spatele sarcinilor istorice.

4. Toate acestea, alături de celelalte o sută și una de tipuri de “eclecticism” care au pretins dreptul de schimba fronturi, cât și întregi doctrine, au început cu o falsificare: aceea că o astfel de ajustare continuă a scopurilor și direcțiilor poate fi regăsită în scrierile lui Marx și Engels. În toată munca noastră, folosindu-ne de studii și citații ample, demonstrăm continuitatea liniei pe care am ilustrat-o făcând referință la pasaje și teorii fundamentale încă din textele cele mai timpurii, ce foloseau aceleași cuvinte și trăgeau aceleași concluzii.

5. Prin urmare, mitul celor două “suflete” ale lui Marx, cel tânăr și cel bătrân, este foarte superficial: primul, presupus idealist, voluntarist și hegelian și, sub influența ultimelor scuturări ale revoluțiilor burgheze, extremist și insurecționist; cel din urmă, un academician rece al fenomenelor economice contemporane, pozitivist, gradualist și supus legalității. Din contră, sunt deviațiile repetate, în lunga lor succesiune pe care am explicat-o de atâtea ori, fie ele extremiste sau moderate, în accepțiunea banală, ce, incapabile de a gestiona tensiunea revoluționară a materialismului dialectic, au căzut într-o deviație burgheză analogă, care este idealistă, individualistă și “pro-conștiință”. Toate acestea se reduc la vorbărie despre detalii irelevante, pasivitate, de fapt, neputință revoluționară totală la scară istorică.

6. Ajunge să reamintim faptul că la finalul primului volum al Capitalului, în care exproprierea expropriatorilor este descrisă într-o notă de subsol, se repetă, de fapt, pasajul corespondent din Manifest. Teoriile economice ale volumelor al doilea și al treilea sunt numai dezvoltări ale trunchiului teoriei valorii și plusvalorii prezentate în primul volum, utilizând aceiași termeni și aceleași formule și simboluri. Și toate încercările lui Antonio Graziadei de a submina această unitate vor fi în zadar. Separarea părții analitice descriptive a capitalismului de partea programatică este, de asemenea, o ficțiune. Degenerații s-au dovedit mereu incapabili să priceapă puterea criticii marxiste la adresa utopianismului și a democrației, că veni vorba. Aceasta nu este o chestiune despre a visa spre anumite scopuri și a simți că ți-ai făcut treaba prin a visa despre ele, sau că tenta rozalie a visului va inspira oamenii să-l transforme în realitate, ci este o chestiune despre a descoperi scopul ce poate fi fizic atins și despre a te îndrepta direct spre acesta, știind că ignoranța și lipsa de viziune a oamenilor nu-l vor împiedica din a fi realizat.

7. Cert este că Marx a stabilit legătura (percepută deja de cei mai buni socialiști utopici) dintre această realizare îndepărtată și mișcarea fizică actuală a unei clase sociale deja aflată în luptă: proletariatul modern. Dar nu este suficient doar să înțelegi dinamica revoluției de clasă pe de-a-ntregul. Cine cunoaște construcția generală a operei lui Marx, o operă pe care nu a putut să o ducă până la capăt, poate vedea că acesta încă nu își dăduse ultimul cuvânt în ce privește natura și activitatea impersonală a clasei, cu toate că gândurile și scrierile sale existente despre acest subiect sunt foarte clare. 

  Acest tratament acoperă întreaga structură economică și socială, în singurul mod care este conform cu metoda care a permis stabilirea acesteia.

8. Nu este suficient ca determinismul marxist să respingă ideea conform căreia calitatea și activitatea oamenilor de o valoare excepțională în domeniul gândirii și al luptei practice ar fi cauza motrică (cauza motrică, a nu se confunda cu agent operator) a evenimentelor istorice și să pună în locul ei clasa, înțeleasă ca un grup statistic de indivizi. Aceasta doar ar muta factorii ideali ai conștiinței și colectivității de la individ la mulțime. Doar ar schimba o filosofie aristocratică pe una demopopulistă: cea din urmă mai îndepărtată de noi decât prima. Chestiunea constă, de fapt, în inversarea locației cauzei, luând-o din sfera ideilor și punând-o în lumea evenimentelor materiale, fizice. 

9. Teza marxistă afirmă: nu este posibil, în primul rând, ca conștiința drumului istoric să apară, în avans, în creierul unui singur om. Aceasta din două motive: în primul rând, conștiința urmează, ci nu precedă, existența, altfel spus, condițiile materiale ce înconjoară subiectul conștiinței însăși; în al doilea rând, toate formele de conștiință socială – cu o anume întârziere ce le permite să devină generalmente stabilite – reies din circumstanțe ce sunt analoge și paralele relațiilor economice în care masele de indivizi se regăsesc, prin aceasta formând o clasă socială. Istoric vorbind, clasa este apoi mânată spre a “acționa împreună” cu mult înainte ca ea să poată “gândi împreună”. Teoria acestei relații dintre clasă și condiții, și dintre acțiunea de clasă și viitorul său punct de sosire nu este cerută oamenilor, în sensul că nu este cerută unui anume autor sau lider, nici nu i se cere „întregii clase”, ca o sumă brută și trecătoare de indivizi într-un anumit loc sau la un anumit moment, și cu atât mai puțin ar putea fi dedusă dintr-o „consultare” burgheză a clasei.

10. Pentru noi, dictatura proletariatului nu este o democrație consultativă importată în cadrul proletariatului, ci forța istorică organizată care, la un moment dat, urmată de o parte a proletariatului (nici măcar o majoritate) exprimă presiunea materială ce doboară vechiul mod de producție burghez, deschizând calea pentru cel nou, comunist.

Un alt factor pe care Marx a pus mereu accentul cuvenit este cel al dezertorilor din clasa dominantă ce trec în câmpul revoluționar, compensând acțiunea maselor uriașe de proletari ce servesc burghezia, fiind legați material și mintal de aceasta și care, statistic, constituie aproape mereu majoritatea.

11. Nu este nimic legat de Revoluția rusă care să ne facă să-i atribuim rezultatul negativ încălcării democrației de clasă interne sau care să ne facă să ne îndoim de teoria marxistă și leninistă a dictaturii, al cărei judecător final nu vor fi formulele constituționale sau organizaționale, ci numai relațiile istorice dintre forțele înseși.

Abandonarea completă a terenului dictaturii de clasă este însă arătată  de inversiunea stalinistă totală cu privire la metoda revoluționară. La fel ca și ceilalți, fost comuniștii, de câte ori se mută pe terenul democratic, se poziționează în sfera democrației naționale și populare. În Rusia, la fel ca și în afara ei, întreaga politică este una de abandonare a scopurilor clasei în favoarea scopurilor naționale, chiar dacă adoptăm tipica descriere simplistă a acestei politici drept rețeaua de spionaj extern a statului. Cei ce încearcă să o ia pe calea democratică se îmbarcă pe calea capitalismului, iar asta include antistaliniștii șovăielnici care urlă despre suprimarea opiniei proletare în Rusia. 

12. Nenumărate citate din Marx ar putea fi folosite pentru a evidenția aspectul impersonal al evenimentelor istorice, fără de care teoria materialismului istoric ar fi inadmisibilă. 

Știm că numai primul volum al marii sale opere, Capitalul, a fost completat de către Marx. În scrisorile și prefațele sale, Engels reamintește cât de greu a fost să pună în ordine următoarele două volume (al patrulea, o istorie a doctrinelor economice rivale, a fost mai ușor de gestionat).

Engels era chiar nesigur cu privire la succesiunea capitolelor și secțiunilor din cele două cărți, ce reprezintă un studiu al procesului general al capitalismului în diversele sale forme, nu pentru a “descrie” capitalismul vremii lui Marx, ci pentru a arăta că, orice s-ar întâmpla, tendința generală a procesului nu este spre echilibru și spre un ‘regim de stat’ (precum un râu constant și peren, lipsit de secete ori inundații), ci spre o serie de crize mereu mai profunde și spre colapsul revoluționar al “formei generale” investigate. 

13. În prefața din 1859 a Criticii Economiei Politice, prima ciornă a Capitalului, Marx, după ce s-a ocupat de cele trei clase ale societății moderne: moșierii, capitaliștii și proletarii, ne spune că intenționa să acopere alte trei subiecte: “Statul, comerțul internațional și piața mondială”. Găsim “Statul” acoperit în textul din 1871 despre Comuna din Paris și în clasicele capitole ale lui Engels, cât și, desigur, în Statul și Revoluția. “Comerțul internațional” este acoperit în Imperialismul lui Lenin. Avem de a face cu o școală istorică, nu cu ‘Opera Omnia’ unui individ particular. Tematica “pieței mondiale” este gravată astăzi cu litere de foc în cartea evenimentelor actuale, pe care nimeni nu știe să le interpreteze, pe care Stalin cel muribund le-a atins succint în firava sa teorie a pieței duble. Și măcar dacă diverșii ‘cercetători’ n-ar fi fost așa de predispuși la a gândi în termeni de națiuni și popoare și prin prisma acelor ideologii falimentare ale epocii burgheze: pacea, libertatea, independența, sanctitatea persoanei și constituționalitatea deciziilor electorale!… ar găsi scânteia ce va aprinde conflagrația capitalistă mondială a celei de-a doua jumătăți a acestui secol.

14. După ce s-a ocupat de felul în care produsul social este împărțit între principalele trei clase, formându-și venitul economic: renta, profitul și salariile; după ce a arătat că trecerea primelor două în mâinile statului nu ar schimba ordinea capitalistă și că nici măcar trecerea întregii plusvalori în controlul statului nu ar depăși limitele formei de producție (în măsura în care ar exista în continuare aceeași risipă a muncii vii, adică cheltuiala crescută de timp și efort, precum există sub forma comercială și de întreprindere a sistemului), Marx concluzionează partea strict economică astfel: “Ceea ce caracterizează modul de producție capitalist este producerea de plusvaloare drept scop direct și motiv determinant al producției. Capitalul produce, în esență, capital, și face asta doar în măsura în care produce plusvaloare” (comunismul va produce doar plusvaloare ce nu este capital)

Dar cauza nu se găsește în existența capitalistului sau chiar a clasei capitaliste, deoarece acestea nu doar că sunt numai efecte, ci chiar efecte inutile. “Întrucât, pe baza producției capitaliste, masa producătorilor direcți este confruntată de caracterul social al producției lor sub forma unei autorități de reglementare strictă și a unui mecanism social al procesului de muncă organizat ca o ierarhie completă (adică birocratic!) – această autoritate ajungând la purtătorii ei, însă, doar ca personificare a condițiilor de muncă în contrast cu munca, și nu ca lideri politici sau teocratici precum în modurile de producție anterioare – printre purtătorii acestei autorități, capitaliștii însăși, domnește o anarhie desăvârșită, în cadrul căreia relațiile sociale ale producției se manifestă doar ca o lege a naturii copleșitoare în relație cu liberul arbitru al individului”. 

Păstrarea invarianței formidabile a textului original este, deci, tot ce ne-ar trebui pentru a face legătura dintre presupușii ‘modernizatori’ și cea mai obscură și neglijentă prejudecată burgheză, ce caută ca, pentru fiecare inferioritate socială, să dea vina fie pe “voința individuală” sau, cel mult, pe “responsabilitatea colectivă a unei clase sociale”, de vreme ce era complet clar de atunci încolo că, în cazul în care capitalistul individual ori clasa capitalistă ar înceta într-un loc sau altul să mai fie “personificarea” capitalului, capitalul în sine ar continua să ne înfrunte, să ne confrunte, ca un “mecanism social”, ca o “lege a naturii copleșitoare” a procesului de producție. 

15. Cea din urmă este din formidabilul capitol de încheiere al Capitalului, capitolul 51, volumul III, ce completează “descrierea” economiei actuale, dar, de asemenea, “evocă” spectrul revoluției pe fiecare pagină. Capitolul 52 care urmează are puțin peste o pagină și este cel în care Engels, obosit, scrie sub ultimul rând incomplet, în paranteze: “Aici manuscrisul se întrerupe”.

Titlul: “Clasele”. Suntem în pragul rovesciamento della prassi, inversării practicii și, excluzând deja voința individuală, înaintăm spre a descoperi agentul revoluției.

Înainte de toate, capitolul spune: am expus legile societății capitaliste în forma sa pură, cu cele trei clase menționate, dar aceasta nu există nici măcar în Anglia (nici în 1953, acolo sau oriunde altundeva, și nici nu va exista vreodată, la fel ca cele două puncte materiale înzestrate cu masă la care Legea lui Newton reduce cosmosul).

“Întrebarea la care trebuie să răspundem mai întâi este următoarea: Ce constituie o clasă?”. “La prima vedere, identitatea veniturilor și a surselor de venituri”. “Dar, din acest punct de vedere, medicii și funcționarii, de exemplu, ar constitui și ei două clase, căci ei fac parte din două grupuri sociale diferite, iar veniturile membrilor fiecăruia dintre aceste grupuri izvorăsc din aceeași sursă.  Același lucru ar fi valabil și pentru nesfârșita fărâmițare de interese și situații pe care diviziunea muncii sociale o  creează în rândurile muncitorilor, ca și în rândurile capitaliștilor și ale proprietarilor funciari – aceștia din urmă, de exemplu, împărțindu-se în posesori de vii, posesori de ogoare, posesori de păduri, posesori de mine, posesori de ape de pescuit.”

Gândul se întrerupe aici… Dar este suficient.

16. Fără să cerem drepturi de autor pentru un singur rând, putem completa capitolul întrerupt de moartea lui Karl Marx (pe care el ar fi considerat-o un incident individual arbitrar, fiind obișnuit să îl citeze pe Epicur în astfel de ocazii – filosoful căruia tânărul licențiat își dedicase teza). După cum a zis Engels: “Fiecare eveniment ce derivă din necesitate poartă în sine însuși propriile sale concluzii”. Nu are sens să ai regrete.

Nu identificarea surselor veniturilor, precum ar părea “la prima vedere”, definește clasa. 

Dintr-o suflare, sindicalismul, laburismul, corporatismul, mazzinismul și socialismul creștin sunt dărâmate de pe piedestalele lor odată pentru totdeauna, inclusiv toate versiunile lor trecute și viitoare.

Dar cucerirea noastră a mers mult mai departe decât simpla convingere a ideologilor spiritului și ai individului, ai societății liberale și ai statului constituțional, să recunoască, cu jumătate de gură, că diferite profesii și meserii au interese colective ce nu pot fi ignorate. Mai mult decât orice, victoria noastră inițială stă în stabilirea faptului că, în ce privește “chestiunea socială”, chiar și într-o formă atât de redusă, ar fi inutil să ne încruntăm și să închidem ochii. Ea ar pătrunde oricum în lumea modernă. Dar una este să o pătrunzi capilar, cu totul alta este să o spulberi în bucăți.

Este inutil, statistic, să definești clasele într-un mod “calitativ” în funcție de sursa monetară a veniturilor. Este cu atât mai stupid să le selecționezi într-un mod cantitativ în funcție de “piramida câștigurilor”. Această problemă a fost ridicată timp de secole, de fapt, recensământul de stat din Roma era numai despre trepte de venit. Timp de secole, simple operații aritmetice au arătat filosofilor mizeriei că reducerea piramidei la o prismă mai nivelată, dar pe aceleași fundații, ar crea doar o societate de săraci.

Există oare, calitativ și cantitativ, vreo cale de scăpare din această multitudine de dificultăți? Un înalt funcționar public este plătit un salariu, deci în funcție de timp, la fel ca un muncitor salariat care lucrează, să zicem, într-o salină de stat; totuși, salariul celui dintâi este mai mare decât al multor negustori și capitaliști industriași care trăiesc de pe urma profitului; salariul unui muncitor poate fi mai mare nu doar decât cel al multor mici țărani, ci și decât al multor mici proprietari ce trăiesc din rentă…

O clasă nu este definită de declarații de avere, ci de poziția istorică în cadrul luptei mărețe prin care o nouă formă generală de producție depășește, răstoarnă și apoi o înlocuiește pe cea veche.

Este stupid să consideri societatea ca fiind pur și simplu alcătuită dintr-o sumă de indivizi înțeleși în sens abstract, dar la fel de stupid este să consideri clasa ca fiind pur și simplu alcătuită din indivizi înțeleși ca unități economice. ‘Individ’, ‘clasă’ și ‘societate’ nu sunt categorii idealiste, pure. De vreme ce se schimbă constant în timp și spațiu, ele sunt produsele unui proces general, ale cărui legi suverane au fost deslușite prin aplicarea puternicelor metode ale abordării marxiste.

Mecanismul social concret împinge și modelează indivizii, clasele și societățile fără să le “consulte” în vreun punct.

O clasă este definită de sarcina sa istorică și de calea pe care o ia, iar clasa noastră, în urma unei destinații dialectice anevoioase ce poate fi atinsă doar după eforturi imense, este definită de revendicarea ca clasa în sine să înceteze să existe într-un sens cantitativ și calitativ; o cerere făcută în special cu privire la sine (căci are puțin spre deloc interes în a susține dispariția claselor inamice, proces care este deja în desfășurare).

Astăzi clasa ca întreg apare înaintea noastră într-un stadiu fluid constant : cum este astăzi pentru Stalin, pentru un stat capitalist precum Rusia, pentru o bandă de parlamentari și presupuși parlamentari ce sunt mult mai antimarxiști decât au fost vreodată Turati, Bissolati, Longuet și Millerand.
17. Prin urmare, tot ce rămâne este partidul ca organ existent ce definește clasa, luptă pentru clasă și, când vine momentul, guvernează pentru clasă și se pregătește de o vreme în care nu vor mai fi guverne și nici clase. Cu condiția ca partidul să nu aparțină unor oameni particulari, să nu cedeze cultului liderului, că revine mereu la apărarea, cu credință oarbă dacă e cazul, a teoriei sale invariabile, a organizării sale rigide, a metodei ce nu reiese din prejudecăți sectarianiste, ci știe că într-o societate care s-a dezvoltat în forma sa tipică (cum ar fi Israelul în anul zero și Europa în anul 1900) trebuie să se aplice cu strictețe strigătul de luptă: cei care nu sunt cu noi sunt împotriva noastră.

Reuniunea de la Forli, 28 decembrie 1952

TEORIA ȘI ACȚIUNEA

1. Dată fiind situația actuală, în care spiritul revoluționar este la un minim istoric, sarcina practică a partidului este să examineze cursul istoric al luptei în integralitatea sa, și este greșit să definești aceasta ca pe o activitate de tip literar ori intelectual, punând-o în contrast cu cine știe ce coborâre în mijlocul acțiunii de masă.

2. Cei care conștientizează judecata noastră critică, anume că politica prezentă a staliniștilor este complet anticlasistă și antirevoluționară, cei care văd falimentul Internaționalei a Treia ca fiind chiar mai rău decât cel al Internaționalei a Doua în 1914, trebuie să aleagă dintre două poziții: există ceva ce am împărtășit cu Lenin, cu bolșevicii, cu platforma fundamentală a Cominternului și cu învingătorii revoluției din Octombrie ce ar trebui poate abandonat? Noi spunem că nu; doar ceea ce Stânga a avut de înfruntat de atunci trebuie abandonat, pe când tot restul, ulterior trădat de ruși, rămâne în picioare. 

3. Manevra foarte greșită de după Primul Război Mondial, provocată de șovăirea mișcării revoluționare din Vest, ar putea fi sumarizată drept diverse încercări de a grăbi forțat faza insurecționară și dictatura, exploatând mijloace legaliste, democratice și laburiste. Această greșeală, care se pretinde a fi fost săvârșită în principal în sânul clasei muncitoare, la punctul de contact cu social-trădătorii Internaționalei a Doua, avea să se dezvolte într-o nouă formă de colaborare de clasă politică și socială cu forțele capitaliste, naționale și globale, și să devină o nouă formă de oportunism, o nouă formă de trădare.

4. Deoarece se considera că Partidul Internațional, înrădăcinat ferm în teorie și organizare bine stabilite, ar trebui să își lărgească influența, a fost acordată influență inclusiv inamicilor și trădătorilor, lucru ce a rezultat nu doar în lipsa speratei majorități, ci și în lipsirea de nucleul istoric compact ce caracteriza partidul acelor vremuri. Lecția este de a nu mai recurge niciodată astfel de metode sau manevre. Nu este puțin lucru.

5. Este zadarnic să ne așteptăm ca situația din 1946, la finalul celui de-Al Doilea Război Mondial, să fie la fel de fertilă ca cea din 1918, din cauza severității mai ridicate a degenerării contrarevoluționare, din cauza lipsei unor nuclee puternice capabile să există în afara blocurilor partizane militare și politice din timp de război și din cauza diferitelor politici adoptate de forțele ocupante pentru a supraveghea țările învinse. Situația din 1946 era în mod clar la fel de nefavorabilă precum a fost după marile înfrângeri ale Ligii Comuniste și ale Primei Internaționale în 1849 și 1871. 

6. De vreme ce o întoarcere bruscă a maselor spre activitatea de organizare potrivită ofensivei revoluționare este, prin urmare, de neconceput, cel mai bun rezultat la care ne putem aștepta în viitorul imediat este o reafirmare a adevăratelor scopuri și cereri proletare și comuniste, o reafirmare a lecției conform căreia orice improvizare tactică ce se schimbă de la o situație la alta sub pretextul că profită de factori neprevăzuți nu e altceva decât defetism.

7. Stupidul activism-actualism ce își adaptează mișcările și gesturile faptelor imediate ale zilei, un veritabil existențialism de partid, trebuie înlocuit de reconstrucția unui pod solid care să lege trecutul de viitor și ale cărui linii principale sunt stabilite de partid odată pentru totdeauna, interzicând membrilor, dar mai ales liderilor, încercările tendențioase de a căuta și descoperi “noi căi”. 

8. Acest prost obicei, mai ales atunci când calomniază sau neglijează munca doctrinară și restaurarea teoriei – la fel de necesară astăzi precum era pentru Lenin între 1914-1918 – presupune că acțiunea și lupta sunt tot ceea ce contează, și ajunge să distrugă dialectica și determinismul marxist, înlocuind imensa cercetare istorică a momentelor rare și a punctelor cruciale pe care acestea au fost construite cu un voluntarism insolent, ce se metamorfozează în cele mai nefaste și crase feluri pentru a lua forma status quo-ului și a nenorocitelor sale perspective imediate.

9. Această întreagă metodologie a ‘războinicilor de clasă căliți’ poate fi simplu redusă nu la o formă nouă, originală, de practică politică, ci mai degrabă la o copie proastă a unor vechi poziții antimarxiste. Felul său de a concepe istoria este idealist, à la Croce, în aceea că crede că evenimentele istorice nu pot fi prezise de legi științifice și că este “mereu just” să te revolți împotriva oricărei predicții cu privire la cursul viitorului societății umane și a regulilor ce o guvernează. 

10. Prima prioritate este deci să prezentăm din nou, cu susținerea textelor clasice de partid, viziunea marxistă integrată asupra istoriei, asupra procesului istoric, asupra revoluțiilor ce au avut loc până în prezent și a caracteristicilor celei ce va să vină, ce va vedea proletariatul modern răsturnând capitalismul și instalând noi forme sociale. Afirmațiile și cerințele esențiale trebuie prezentate din nou, așa cum au apărut pentru prima oară acum mai bine de un secol, în grandoarea și anvergura lor originală, în așa fel încât să lichideze formulele banale cu care au fost înlocuite, nu doar de către cei din mocirla stalinistă, ci de către mulți alții de asemenea – toți dând drept comuniste ceea ce sunt de fapt cerințe populare, mic-burgheze, în vederea succesului demagogic.

11. O astfel de întreprindere este dificilă și de durată, necesitând ani; pe de altă parte, echilibrul forțelor în situația globală va dura decenii pentru a fi răsturnat. Deci fiecare fals-revoluționară și stupidă căutare de aventuri de moment trebuie respinsă cu dispreț, căci este caracteristică celor ce nu știu să fie statornici în poziția revoluționară și ce abandonează marele drum pentru a orbecăi pe alei lăturalnice ale succesului imediat, precum o arată puzderia de exemple din istoria deviațiilor de la marxism.

PROGRAMUL REVOLUȚIONAR IMEDIAT

1. Odată cu uriașa recuperare de după Primul Război Mondial, puternică la scară globală, iar în Italia rezultând în formarea în 1921 a unui partid solid, a devenit limpede că cel mai acut postulat era preluarea puterii politice, iar proletariatul nu putea prelua puterea prin mijloace legale, ci doar prin acțiune armată, că cea mai bună oportunitate apare din înfrângerea militară a propriei țări și că forma politică ce se va instaura în urma victoriei este dictatura proletariatului. Transformarea socio-economică are loc, mai apoi, cu precondiția dictaturii. 

2. Manifestul Comunist a clarificat că măsurile sociale ce aveau să urmeze, realizate în mod “despotic”, aveau să difere – drumul spre comunismul deplin fiind foarte lung – în funcție de nivelul de dezvoltare al forțelor de producție din țara în care proletariatul cucerește puterea și de rapiditatea cu care această victorie să răsfrânge și în alte țări. Acesta a indicat măsurile potrivite atunci, în 1848, pentru cele mai avansate țări europene, și a subliniat faptul că acesta nu este întregul program socialist, ci mai degrabă o serie de măsuri caracterizate drept tranzitorii, imediate, variabile și esențialmente “contradictorii”. 

3. În consecință (iar acesta este unul dintre elementele ce au indus în eroare pe unii spre a susține o teorie mai flexibilă, reelaborată continuu pe baza dovezilor istorice) multe dintre măsurile văzute inițial drept responsabilitatea proletariatului revoluționar au fost făcute de burghezia însăși dintr-o țară sau alta, de exemplu educația publică gratuită, banca de stat, etc.

Dar aceasta nu permite nimănui să creadă că legile și predicțiile precise cu privire la tranziția de la modul de producția capitalist la cel socialist, cu toate formele sale economice, sociale și politice, s-ar fi schimbat. Înseamnă doar că perioada imediat postrevoluționară – economia de tranziție spre socialism, precedând stadiul inferior al socialismului și stadiul superior al socialismului, cel final, comunismul deplin – va fi diferită și va decurge un pic mai lin.

4. Oportunismul clasic consta în convingerea oamenilor de faptul că toate aceste măsuri, de la cea mai mică la cea mai mare, ar putea fi aplicate de statul democratic burghez, ca răspuns la presiunea proletariatul sau chiar în urma cuceririi legale a acestuia de către proletariat. Dar dacă acesta ar fi cazul, aceste “măsuri”, atât timp cât sunt compatibile cu modul de producție capitalist, ar fi fost adoptate în interesul continuării capitalismului și al amânării colapsului său, iar dacă ar fi incompatibile, statul nu le-ar adopta niciodată.

5. Oportunismul de astăzi, urmând o formulă a democrației populare și progresiste în cadrul constituției parlamentare, are o sarcină istorică diferită, și încă și mai gravă. Nu doar că amăgește proletariatul cu ideea că unele dintre măsurile sale pot fi încredințate unui stat interclasist și multipartidist (adică, în ceea ce îi privește pe social-democrații de ieri, renunță la dictatură), ci și împinge masele să lupte pentru măsuri sociale “populare și progresiste” ce sunt direct opuse celor pentru care puterea proletară s-a angajat să lupte de la Manifestul din 1848 încoace.

6. Nimic nu ilustrează mai bine completa infamie a unei astfel de involuții decât o listă cu măsuri ce vor trebui întocmite în viitor, când va exista un prospect real de a prelua puterea într-o țară capitalistă vestică, pentru a înlocui (un secol mai târziu) lista din Manifest, cu toate că cele mai caracteristice măsuri ale sale ar fi în continuare incluse. 

7. Aici este o listă cu astfel de cereri:

8. Nu este nicio surpriză că staliniștii și acoliții lor, și partidele lor din occident, cheamă astăzi la complet opusul; și nu doar în cererile lor “instituționale” sau politico-legale, ci și în cererile lor “structurale” sau economico-sociale. Aceasta permite acțiunilor lor să meargă în paralel cu cele ale partidului ce conduce statul rus și ale celor legați de acesta, ale căror sarcină de transformare socială constă în efectuarea trecerii de la precapitalism la capitalism deplin, cu întregul bagaj de măsuri economice, sociale, politice și ideologice aferente, toate orientate spre zenitul burghez, oripilându-se numai cu privire la nadirul medieval. Acești renegați murdari din occident sunt cu atât mai demni de dispreț în măsura în care pericolul, încă fizic și real în unele părți ale Asiei aflate astăzi în frământare, nu există, după cum se poate vedea, în capitalarhia triumfătoare de peste Atlantic, ai cărei proletari lâncezesc sub călcâiul civil, liberal și național-unitar al acesteia din urmă

Reuniunea de la Geneva, 26 aprilie 1953


REVOLUȚIILE MULTIPLE

1. Pe lângă evitarea unei abordări eclectice în ce privește tacticile de partid, poziția Stângii Comuniste constă în a se diferenția clar de simplificarea grosolană a celor ce reduc întreaga luptă la dualismul etern și ubicuu a două clase convenționale, singurele care acționează. Strategia mișcării proletare moderne constă în linii precise și stabilite, aplicabile fiecărei ipotetice acțiuni viitoare, ce sunt legate de “zonele” geografice distincte în care partea populată a planetei este împărțită și de ciclurile temporale distincte.

2. Prima regiune clasică în care jocul de forțe a dat naștere teoriei irevocabile a cursului revoluției socialiste a fost Anglia. Începând cu 1688, revoluția burgheză a suprimat puterea feudală și a eradicat rapid formele de producție feudale, iar din 1840 concepția marxistă asupra interacțiunii celor trei clase fundamentale putea fi dedusă: proprietatea funciară burgheză, capitalul – industrial, comercial și financiar – și proletariatul luptându-se cu primele două.

3. În Europa de Vest (Franța, Germania, Italia, alte țări mai mici) lupta burgheză împotriva feudalismului durează din 1789 până în 1871, perioadă în care au apărut situații în care proletariatul s-a aliat cu burghezia atunci când aceasta se angaja în luptă armată pentru a înlătura puterea feudală, dar aceasta era o alianță în care partidele muncitorești deja refuzau ca ideologia lor să fie încurcată cu apologiile economice și politice ale societății burgheze. 

4. În 1866 Statele Unite se regăseau în situația în care Europa de Vest urma să fie din 1871, după ce a distrus formele capitaliste false prin victoria împotriva Sudului rural și sclavagist. De la 1871 încolo, marxiștii radicali din întreaga regiune euro-americană resping orice alianțe și coaliții cu partide burgheze indiferent de temei.

5. Situația pre-1871, descrisă în punctul 3, a rezistat în Rusia și în alte țări din Europa de Est până în 1917, iar aici provocarea deja familiară Germaniei lui 1848 a fost prezentată: să provoace două revoluții și, în consecință, să lupte, de asemenea, spre îndeplinirea sarcinilor revoluției capitaliste. Condiția pentru trecerea directă spre o a doua revoluție – proletară – era o revoluție politică în occident. Aceasta nu a avut loc, dar clasa proletară din Rusia a reușit, cu toate acestea, să cucerească puterea politică pe cont propriu și să o mențină pentru câțiva ani.

6. Pe când astăzi se poate considera că în Europa de Est modul de producție și de schimb capitalist l-a înlocuit pe cel feudal, în Asia revoluția împotriva feudalismului și chiar a unor regimuri mai vechi este în plină desfășurare, condusă de un front unit al claselor burgheze, mici burgheze și muncitoare.

7. Analiza condusă până acum ilustrează în mod amplu că aceste încercări de revoluții duble au avut diferite rezultate istorice: victorie parțială și victorie totală, o înfrângere pe terenul insurecțional, acompaniată de o victorie pe terenul socio-economic și vice versa. Ceea ce semirevoluțiile și contrarevoluțiile învață proletariatul este crucial. Dintre multele exemple, cele clasice sunt: Germania după 1848 – dublă înfrângere insurecțională pentru burghezi și proletari, victorie socială a modului de producție capitalist și stabilirea treptată a puterii burgheze; Rusia după 1917 – dublă victorie insurecțională pentru burghezi și proletari (în februarie, respectiv octombrie), înfrângere socială a formei socialiste, victorie socială a formei capitaliste.

8. Rusia, cel puțin în partea europeană, are astăzi un mecanism de producție și de schimb pe deplin capitalist, al cărui rol social este reflectat politic într-un partid și un guvern care a apelat la toate strategiile posibile de a se alia cu partidele și statele burgheze din Vest. Sistemul politic rus este un inamic direct al proletariatului și este de neconceput orice alianță cu acesta, înțelegând totuși că aducerea victoriei modului de producție capitalist a fost un rezultat revoluționar.

9. În ce privește țările asiatice, unde economia agrară localizată de tip feudal și patriarhal încă predomină, lupta “celor patru clase”, ce este de asemenea politică, este un factor în victoria luptei comuniste internaționale, chiar dacă pe termen scurt rezultă în stabilirea unor puteri naționale și burgheze, atât prin formarea unor noi regiuni unde cerințele socialiste să fie în poziția de a putea fi aplicate mai târziu, cât și prin loviturile pe care aceste insurecții le dau imperialismului euro-american.

REVOLUȚIA ANTI-CAPITALISTĂ DIN VEST

1. Odată ce agreăm asupra modului în care evaluăm stadiul global din urma Celui de-Al Doilea Război Imperialist, înțelegând clar faptul că nu există (și nu poate exista) o consolidare a puterilor imperialiste centrale după două victorii alături de o consolidare a unui stat muncitoresc care construiește socialismul în est, relația lor fiind mai degrabă cea dintre forme mai mature și forme mai tinere ale capitalismului ce se pot întâlni atât în cadrul economiei de piață globale, cât și în conflicte armate ce au ca scop obținerea accesului la piețe cu cât mai multe puncte de fractură, atenția noastră ar trebui îndreptată spre tranziția occidentului de la capitalismul în floare la societatea socialistă: o revoluție ce nu va fi una dublă, “impură”. 

2. La fel cum am urmărit versiunea “oficială” a lui Stalin a datelor despre economia socială din Rusia și am observat că acestea ne conduc la caracteristicile ce definesc în mod clasic capitalismul, dezmințind tezele cum că ele sunt fie socialiste, fie o formă “nouă”, necunoscută până acum marxismului (a doua teză fiind chiar mai deplorabilă decât prima), tot așa și datele despre economia din Vest și în special din America, ce este acceptată drept sursa “oficială” a propagandei murdare în “lumea liberă”, se potrivesc perfect descrierii marxiste a capitalismului. De aici poate fi dedus un curs inevitabil – ce contrazice toți apologeții echilibrului și ai progresului – cel al crizelor în producția domestică, al războaielor pentru piețe de desfacere, al colapsului revoluționar, al distrugerii statului capitalist, al dictaturii proletariatului și al eliminării formelor de producție burgheze.

3. Odată instalat, modul de producție capitalist se poate menține doar prin a extinde perpetuu – nu dotarea cu resurse și sisteme ce ar îmbunătăți viețile oamenilor, reducând riscurile, suferința și supramunca – ci masa de mărfuri produsă și vândută. De vreme ce populația crește la o rată mai mică decât masa produselor, este necesară convertirea maselor în consumatori majori (de lucruri irelevante) și în noi mijloace de producție, într-un ciclu nesfârșit. Aceasta este trăsătura esențială a capitalismului, inseparabilă de puterea de producție crescută a mecanismelor materiale puse la dispoziție de știință și tehnologie. Orice altă trăsătură, cu privire la compoziția statistică a claselor sau la interacțiunea, indubitabil influentă, dintre suprastructurile administrative, legale, politice, organizaționale și ideologice, nu este mai mult decât ceva secundar, ce nu alterează termenii antitezei fundamentale în raport cu modul de producție comunist, ce se regăsesc neschimbați și invarianți, de pe vremea Manifestului din 1848, în doctrina revoluționară a proletariatului.

4. În întreaga economie globală, indicatorii caracteristici ai apariției capitalismului și ai procesului capitalist, așa cum au fost stabiliți de Marx în analiza sa monolitică, s-au produs din nou și din nou și chiar s-au intensificat: exproprierea continuă, necruțătoare, a tuturor celor în posesia unor rezerve de mărfuri sau mijloace de producție (artizani, țărani, negustori mici și medii, industriași, strângători) conform legilor deduse în principal din ciclurile capitalismului englez. Și în ceea ce privește acumularea de capital, lucrurile stau astfel: o masă crescândă, atât în termeni absoluți, cât și relativi, de instrumente de producție, perpetuu (și zadarnic) adăugate și înlocuite; concentrarea în tot mai puține “mâini”, mai degrabă decât “capete” (concept precapitalist) a acestor forțe sociale în complexe de fabrici gigantice și întreprinderi de producție, nemaiauzite până acum; expansiunea de necuprins, după ce piețele naționale s-au format, a pieței globale: disoluția ultimelor enclave ale consumului direct de forță de muncă ce mai supraviețuiau în lume.

5. Această serie de confirmări, cu un ritm mult mai alert chiar decât anticipaseră teoreticienii noștri, este furnizată, în primul rând, de datele despre economia americană, de cifrele producției Statelor Unite și de consumul domestic în continuă creștere de acolo. Întrebarea este, poate o astfel de formă a societăți să se dezvolte la infinit, fără niciun deranj, sau ar trebui, în schimb, să ne așteptăm la zdruncinări bruște, crize profunde și unde de șoc care să zguduie sistemul din temelii? Lăsând la o parte instabilitatea ce există pe fiecare nivel în această perioadă postbelică frenetică, cele două uriașe războaie mondiale și criza interbelică ce a afectat întregul sistem economic sunt mai mult decât suficiente pentru a oferi un răspuns, distrugând imaginea așa-zisei prosperități a societății, ce se presupune a fi pe cale de a uniformiza nivelurile de trai și bunăstarea individuală, compusă dintr-o clasă de mijloc, fără extreme de clasă și, mai mult, fără lupte sindicale și fără partide cu programe neconstituționale. În zilele noastre până și cea mai banală evaluare a substructurii americane ar recunoaște că vechiul stat administrativ federal, nebirocratic și nemilitarizat, ce era pus în contrast cu puterile europene ostile în lupta pentru hegemonie, este mort și îngropat. Datele despre America în această privință, atât în termeni relativi, cât și absoluți, depășesc de departe orice alt loc din lume, în orice perioadă istorică.

6. Descrierea unei astfel de economii, chiar dacă pentru moment ne-am baza deducțiile doar pe relațiile domestice, ce sunt ținute stabile în mijlocul binecunoscutei instabilități în problemele internaționale, (vechea teorie de a nu interveni în treburile țărilor ce ‘nu au nimic de-a face’ cu America, pe de altă parte, a fost abandonată!) ne conduce spre toate legile marxiste și spre damnarea istorică a modului de producție capitalist, pe care nimeni nu-l poate opri în drumul său spre catastrofă și revoluție. Rețeaua masivă de fabrici și instalații a Americii, cea mai mare din lume, și industrializarea fiecărei sfere a activității la cel mai mare grad posibil, descoperă o societate ce le-a întrecut pe toate celelalte în ceea ce privește puterea “muncii moarte” (Marx) – aceasta fiind capitalul cristalizat în mașini, clădiri și în masa materiei prime sau semiprelucrate – asupra “muncii vii”, adică activitatea interminabilă a oamenilor vii implicați în producție. Mult lăudata libertate pe plan juridic nu poate ascunde greutatea și presiunea acestui cadavru, guvernator al ființelor vii.

7. Faptul că nivelul de trai al muncitorului este considerat mai crescut, raportându-se la masa a ceea ce consumă redusă la o măsură echivalentă a valorilor, nu face decât să confirme legile marxiste privind productivitatea muncii. Statisticile cu privire la anumite date cheie (1848, 1914, 1929, 1932, 1952) sunt șocante, dar se conformează în continuare ciclului prezis de noi. Dacă în zece ani va fi lăudată o creștere a salariilor cu 280%, în timp ce costul de trai a crescut cu 180%, aceasta înseamnă că muncitorul cu 380 de unități de salariu poate cumpăra 280 de unități, deci îmbunătățirea e redusă cu 35%. Dacă pe aceeași perioadă se recunoaște că productivitatea a crescut cu 250%, muncitorul care dă de 3,5 ori mai mult primește doar o treime, exploatarea și plusvaloarea cresc enorm! Toate acestea au făcut abundent de clar faptul că legea pauperizării crescânde nu înseamnă o scădere nominală a salariilor, ci mai degrabă o cantitate mai mare de plusvaloare extrasă și un număr mai mare de oameni cărora le-au fost expropriate ultimele rezerve.

8. Creșterea în productivitatea muncii, care de-a lungul ciclului capitalismului în America a fost înzecită de nenumărate ori, înseamnă că în același timp de muncă pot fi procesate de zeci de ori mai multe produse decât înainte. Într-o vreme capitalistul obișnuia să-și avanseze capitalul cu proporția unei unități de muncă la o unitate de materie primă; astăzi raportul este de o unitate de muncă la zece sau douăzeci de materie primă. Dacă profitul său rămâne în proporție cu valoarea produsului vândut, profitul său ar fi de asemenea de zece sau douăzeci de ori mai mare. Dar pentru ca aceasta să se întâmple, ar trebui ca acea cantitate de produse înzecită să își găsească cumpărători. Astfel că capitalistul se mulțumește cu o “rată a profitului” mai mică și crește remunerația muncitorilor, să zicem că dublează valoarea reală a salariului la fiecare înzecire a ratei productivității. În același timp prețul pe piață al mărfii scade, deoarece ea conține două, nu zece, unități de muncă, iar clienții pot face parte chiar din propriul personal. Aici intervine legea scăderii ratei profitului odată cu creșterea productivității muncii și cu îmbunătățirea compoziției organice a capitalului (partea constantă în relație cu întregul). Acum toate deducțiile despre imposibilitatea ca acest sistem să continue la nesfârșit depind de verificarea legii scăderii ratei profitului (pe care, vezi Dialog cu Stalin, Stalin, în mod imprudent sau procapitalist, a abandonat-o).

Împotriva acestor poziții, cu atât mai mult cu cât ele devin tot mai presante și mai evidente, comuniștii o exprimă pe a lor: lăsați munca vie să domine asupra muncii moarte! Lăsați ca creșterea productivității să fie convertită – nu într-o cantitate echivalentă de produse inutile (dacă nu chiar nocive), ceea ce este o nebunie – ci în îmbunătățirea condițiilor muncii vii, prin reducerea drastică a duratei zilei de muncă.

9. America, pe care Engels încă din 1850 o descrisese drept țara a cărei populații se dublează la fiecare 20 de ani, este, de asemenea, țara în care productivitatea se triplează la fiecare 10 ani și, astfel, se multiplică de 6 ori la fiecare 20 de ani (sau, folosind legea progresiei geometrice visată de Stalin pentru Rusia, de 9 ori); dar aceasta nu înseamnă că socialismul “european” nu este aplicabil acolo, ci mai degrabă că se află mult mai aproape de criza de supraproducție și este mai expusă presiunii explozive a capitalismului.

Făcând creditele mai ușor de accesat pentru proletari, care pot prin acestea să cumpere obiecte de lux ‘pe caiet’, ei sunt modelați economicește în niște “pauperi” perfecți, fără economii pe care să se poată baza. Declarațiile de avere ale proletarilor arată acum nu doar că aceștia nu dețin nimic, ci că sunt datori cu o masă de muncă viitoare pentru a ajunge tot la a nu deține nimic; în realitate, un fel de sclavie parțială. La nivel social, tot acest consum se traduce în rețele de influență, adesea de natură degenerată și corupătoare, ce seversc interesele clasei conducătoare, înrădăcinând tendințele și ideologiile ce i se potrivesc cel mai bine. Mașinăria monstruoasă de publicitate constrânge proletariatul să își folosească surplusul de câștiguri pentru a cumpăra articole de consum ce încapsulează iluzii false și adesea periculoase. Pe deasupra despotismului capitalului în fabrici, libertatea personală a prosperei Americi adaugă încă un despotism și o dictatură asupra clasei exploatate prin intermediul consumului standardizat la pachet; este o dictatură ce funcționează prin crearea unor nevoi absurde pentru a păstra muncitorul ocupat în timpul său liber și pentru a menține roțile comerțului în mișcare.

Același efect este realizat prin oferirea unei mici părți din dividendele companiei ca bonus salarial anual. Statisticile relevante indică faptul că nici în cele mai fericite cazuri câștigurile adiționale nu depășesc 5 procente, ce sunt imediat recuperate de la naivul “acționar” ce a fost păcălit să muncească și mai din greu.

10. Teoria crizelor recurente și mereu mai grave are la bază creșterea productivității și scăderea ratei profitului. Va deveni redundantă numai atunci când acei indicatori caracteristici ai cursului capitalismului nu vor mai exista. Dar aceasta cu siguranță nu se poate spune despre America și nici despre Italia, unde, spre exemplu, industria oțelului dorește ca fiecare muncitor să producă în locul celor 80 de tone pe an din prezent, 200 de tone, precum se face în America. Cine nu ar prefera 4% din 200 față de 5% din 80?

Criza economică intrinsecă a Americii “abstracte” (după Marx) ce a trebuit să înghită tot ceea ce a produs, a fost formulată și reprezentată grafic în toate undele sale neobosite, inexorabile. Un model bazat pe mărfuri ce oscilează în jurul costului mediu al unei pâini ne arată că astăzi o pâine pentru care muncitorul are nevoie de remunerația aferentă a 6 minute din timpul său de muncă, ar fi necesitat 17 minute în 1914. Populația muncitoare a crescut fără îndoială semnificativ ca proporție din populația totală. Deci cum vor înfuleca americanii de 3 ori mai multă pâine decât o făceau în 1914, și probabil de 10 ori mai multă decât în 1848? Pentru a evita o implozie, îi sfătuim să treacă la croissante! La un moment dat, pe de o parte, nu se va mai vinde nici un kilogram de pâine, iar pe de altă parte, muncitorul va fi concediat și nu va mai putea cumpăra nicio pâine în acest caz. Tocmai de aceea e nevoie ca Black Friday să continue și să tot crească în proporții.

11.  O soluție ar fi să îndopi cu pâine popoarele ce până acum mâncau mei, orez și banane (poate mișcarea Mau Mau a greșit?). Și pentru a face aceasta începi prin a bombarda pe oricine te oprește din a-ți descărca marfa, iar apoi îi bombardezi pe vânzătorii de mei, orez și banane. Cam așa arată imperialismul. Dacă teoria marxistă a crizelor și catastrofelor pare să se potrivească ca o mănușă, la fel o fac și teoriile asupra imperialismului și războiului; iar datele din 1915 pe care lucrarea Imperialismul a lui Lenin a fost bazată sunt astăzi confirmate de statistici americane ce sunt încă de 10 ori mai virulente. 

Printre altele, aceste statistici compară nivelul de trai al Americii cu cel al altor țări ce-i vin în urmă; mai întâi aliații, apoi inamicii. Dacă un kilogram de pâine valorează 4 minute în America față de media de 6 minute, în Rusia valorează 27, spun statisticile americane. Chiar dacă cifra pentru Rusia ar fi de fapt mai mică, cert este că în zona estică legile productivității crescânde, ale compoziției capitalului și ale scăderii ratei profitului încă mai au un drum lung de străbătut, spre consternarea celor ce au interpretat greșit condițiile și scara temporală a revoluției. 

După amplasarea primei piese de artilerie și lansarea primului V2, poate de pe Lună, cert este că trebuie să lovești în inima sistemului american pentru a pune o frână reală expansiunii nebunești a consumului și a producției, arătând că da, este adevărat că „omul nu trăiește numai cu pâine”, dar că, dacă acest om își poate produce pâinea de toate zilele în numai șase minute, dar lucrează mai mult de două ore, atunci nu este un om, ci un idiot grozav!

12. Chestiunea cu privire la de ce nu există niciun partid comunist cu un program revoluționar lipsit de concesii în America, cu toate că un astfel de program este eminent relevant și condițiile s-au maturizat până în punctul în care colapsul total pare posibil, este o problemă istorică majoră ce are implicații globale. Al treilea val oportunist, ce a împărțit mișcarea marxistă în perioada de după Primul Război Mondial a avut trei aspecte: reducerea formei de producție ce se dezvolta în Rusia la capitalism, abandonarea cerințelor comuniste de către statul politic rus, politica alianțelor militare a acestuia și a alianțelor politice ale partidelor omoloage din Vest în vederea unor cerințe burghezo-democratice.

Tranziția abruptă de la elogierea regimului capitalist american drept prieten și salvator al proletariatului global la denunțarea sa ca dușman al clasei muncitoare, de parcă ar fi devenit astfel abia după 1946, avea să saboteze și mai profund pregătirea revoluționară a proletariatului din America și să pună obstacole în calea formării unui adevărat partid de clasă acolo. Ar fi posibil să se treacă peste această situație doar în urma următorilor pași: demonstrarea faptului că ceea ce se construiește în Rusia nu este socialism, că dacă statul rus va merge la război aceasta va fi din cauza rivalităților imperialiste, ci nu pentru socialism și, mai presus de orice, că în Vestul democratic obiectivele populare sau progresiste nu doar că nu sunt de niciun interes clasei muncitoare, ci servesc tocmai la menținerea pe picioare a sistemului capitalist aflat în putrefacție. 

13. În această extinsă lucrare de reconstrucție, ce trebuie să se mențină la curent cu privire la criza ce înaintează a formei de producție vestice și americane, pentru care toate condițiile obiective decisive au fost îndeplinite și care, indiferent ce schimbări de politici s-ar face pe plan domestic sau global, nu poate fi decât amânată pentru o chestiune de decenii, nu trebuie să cedăm mirajului conform căruia noi cercetări sau conexiuni ale câtorva pretinși cercetători ai istoriei pot valora mai mult decât constructele marxiste originale, corect înțelese și urmate, confirmate deja de evenimente istorice. Condițiile ce modelează ideologia, conștiința și voința nu sunt o chestiune diferită sau controlată de influențe diferite decât condițiile ce modelează evenimentele, interesele și forțele.

Partidul comunist luptă pentru o situație viitoare în care mai puțin timp de muncă va fi dedicat producerii lucrurilor esențiale vieții și lucrează spre rezultatul viitor folosindu-se de toate evoluțiile reale. Acea cucerire ce pare nesemnificativă când este exprimată în ore, redusă la un simplu calcul material, reprezintă o victorie uriașă, cea mai grozavă cu putință, prin comparație cu necesitatea ca toată lumea să trudească precum niște sclavi. Dar din nou, chiar și cu clasele și capitalismul suprimate, umanitatea va fi în continuare subiectul nevoilor dictate de forțele naturii, iar ‘libertatea’ ca absolut filosofic, va rămâne o deziluzie nebunească. 

În vârtejul lumii contemporane, oricine va încerca să inventeze noi remedii în mințile lor sărăcăcioase și să dicteze noi formule, în loc să urmărească linia călăuzitoare a acestei viziuni impersonale asupra condițiilor viitoare, deslușite de-a lungul a generații, trebuie să fie considerat mai rău decât cei mai condamnabili conformiști și servitori ai sistemului capitalist, ce predică acest sistem drept etern.