Teze Suplimentare Privind Sarcina Istorică, Acțiunea și Structura Partidului Comunist Mondial („Tezele de la Milano”)

1. Tezele de la Napoli revendică continuitatea pozițiilor care, de mai bine de o jumătate de secol încoace, sunt patrimoniul Stângii Comuniste. Atât înțelegerea lor, cât și aplicarea lor naturală și spontană nu vor proveni niciodată din consultarea unor reguli scrise în articole sau regulamente; și nici măcar nu vor fi asigurate – conform praxisului pe care l-am avut ca obiectiv și pe care l-am adoptat în cele din urmă – prin referendumuri numerice ale unor adunări sau, și mai rău, prin grupuri sau instanțe de judecată care disipă toate îndoielile indivizilor mai puțin luminați. Munca pe care o desfășurăm, în vederea atingerii unor obiective atât de dificile, nu poate da roade dacă nu utilizăm abundentul material istoric rezultat din experiență vie, realizat de mișcarea revoluționară în cicluri istorice lungi; pe care, de fapt, l-am pregătit și l-am făcut cunoscut, printr-o muncă asiduă, comună, înainte și după publicarea tezelor.

2. Mica mișcare existentă realizează pe deplin că faza istorică dezolantă pe care a traversat-o face foarte dificilă, la o distanță istorică atât de mare, utilizarea experiențelor marilor lupte din trecut, și nu numai a celor cu victorii răsunătoare, ci și a celor rezultate din înfrângeri sângeroase și retrageri fără glorie. Forjarea programului revoluționar, modelat de perspectiva corectă și nedeformată a curentului nostru, nu se limitează la rigoarea doctrinară și la critica istorică profundă; are nevoie, de asemenea, ca forță vitală, să se conecteze cu masele rebele în acele momente în care, împinse la limită, acestea sunt forțate să lupte. O astfel de legătură dialectică este deosebit de improbabilă astăzi, când impulsul maselor este atenuat și calmat, atât din cauza flacidităţii crizei capitalismului senil, cât și a ignominiei crescânde a curentelor oportuniste. Acceptând dimensiunile restrânse ale partidului, trebuie să ne dăm seama că pregătim adevăratul partid, sănătos și eficient în același timp, pentru perioada critică în care infamia structurii sociale contemporane va obliga masele insurgente să se întoarcă spre avangarda istoriei; o revenire ce ar putea eșua din nou dacă nu există un partid compact și puternic, în locul unuia umflat în număr – organul indispensabil al revoluției.

Oricât de dureroase ar fi contradicțiile din această perioadă, ele pot fi depășite învăţând din lecțiile dialectice concluzionate din dezamăgirile amare ale vremurilor trecute și semnalând cu îndrăzneală pericolele despre care Stânga a avertizat și pe care le-a denunțat pe măsură ce au apărut, împreună cu toate formele insidioase în care infecția oportunistă amenințătoare se dezvăluie mereu.

3. Având în vedere acest obiectiv, activitatea de prezentare critică a luptelor din trecut și a reacțiilor repetate ale Stângii marxiste și revoluționare la valurile istorice de deviații și nedumeriri care au blocat calea revoluției proletare timp de mai bine de un secol va fi dezvoltată și mai profund. Referindu-ne la momentele în care s-au prezentat condițiile unei lupte arzătoare între clase, dar a lipsit coeficientul de teorie și strategie revoluționară și, mai presus de toate, referindu-ne la istoria evenimentelor care au nulificat Internaționala a III-a (atunci când părea că punctul crucial a fost depășit definitiv) și la pozițiile critice pe care Stânga le-a adoptat pentru a îndepărta pericolul uriaş și ruina care, din păcate, au urmat, se pot consacra lecții care nu pot și nici nu vor să fie rețete de succes, ci avertismente severe pentru a ne apăra de acele pericole și slăbiciuni, împreună cu piedicile şi capcanele la care au dat naștere, într-o perioadă în care istoria a provocat adesea prăbușirea forțelor ce păreau devotate cauzei progresului revoluționar.

4. Punctele scurte și exemplificate care urmează nu fac aluzie directă la erorile sau dificultățile ce ar putea amenința activitatea de astăzi; ele doresc doar să fie o altă contribuție la transmiterea experienței generațiilor trecute, construită într-o perioadă în care exista deja o foarte bună restaurare a doctrinei corecte (dictatura proletară în Rusia; munca lui Lenin și a urmașilor săi în domeniul teoretic; fondarea Internaționalei a III-a în domeniul practic), iar lupta revoluționară a partidelor comuniste era în deplină desfășurare, cu o largă participare a maselor în întreaga lume, ca și în Italia. Aceste rezultate se află astăzi  într-un moment puternic de cotitură în sens istoric și cronologic, dar utilizarea lor corectă rămâne încă o condiție vitală, atât astăzi, cât și în viitorul sigur și mai fertil.

5. O trăsătură fundamentală a fenomenului pe care Lenin l-a denumit- marcându-l cu un fier încins, folosind termenul care se regăsește și la Marx și Engels: oportunism- este preferința pentru o cale mai scurtă, mai comodă și mai puțin anevoioasă, în detrimentul uneia mai lungi, mai aspre și pline de dificultăți; numai pe cea din urmă poate exista în situaţia reală actuală concordanţa dintre afirmaţia principiilor și programelor noastre, adică a scopurilor noastre supreme, şi dezvoltarea acțiunii practice imediate și directe. Lenin avea dreptate când spunea că propunerea tactică de a renunța din acel moment (sfârșitul primului război) la acțiunea electorală și parlamentară nu trebuia susținută cu argumentul că acțiunea comunistă și revoluționară în parlament era extrem de dificilă, pe măsură ce mult mai dificile erau atât insurecția armată, cât și controlul ulterior, de lungă durată, al transformărilor economice complexe ale lumii sociale, smulsă violent de la capitalism. Noi am susținut că preferința pentru utilizarea metodei democratice derivă în mod vădit din tendința de a alege ritualurile confortabile ale acțiunii legalitare în detrimentul dificultăţii tragice a acțiunii ilegale; și că un astfel de praxis nu ar fi eșuat din a conduce întreaga mișcare înapoi în fatala eroare social-democrată din care tocmai ce ieșisem prin eforturi eroice.  Știam, la fel ca Lenin, că oportunismul nu este de natură morală sau etică, ci indică prevalența în rândul muncitorilor (așa cum au observat Marx și Engels în Anglia secolului al XIX-lea) a pozițiilor caracteristice straturilor mic-burgheze, și care sunt inspirate mai mult sau mai puțin conștient de ideile-mamă, adică de interesele sociale, ale clasei conducătoare. Poziția puternică și generoasă a lui Lenin privind acțiunea în parlament de a colabora la distrugerea violentă a sistemului burghez și a eșafodajului democratic însuși, înlocuindu-l cu dictatura de clasă, a rezultat în schimb, sub ochii noștri, la subjugarea deputaților proletari la cele mai rele sugestii ale slăbiciunilor mic-burgheze, ducând la negarea comunismului și chiar la trădarea venală în serviciul inamicului.

Această verificare istorică, desfășurată pe o scară istorică imensă (deşi, fiind o generalizare atât de amplă, poate părea că nu se regăsește în învățătura lui Lenin, un student al istoriei la fel ca noi) ne conduce la avertismentul că partidul trebuie să evite orice decizie care poate fi dictată de dorința de a obține rezultate bune cu mai puțin efort sau sacrificii. Un astfel de impuls poate părea inocent, dar acesta reprezintă de fapt mentalitatea mic-burgheză și se supune sugestiei normei capitaliste de bază de a obține profit maxim cu cele mai mici costuri.

6. Un alt aspect constant și recurent al fenomenului oportunist, așa cum a apărut în cadrul Internaționalei a II-a și așa cum triumfă astăzi după ruina și mai gravă a Internaționalei a III-a, este acela de a prezenta, în același timp, atât abateri serioase de la principiile partidului, cât și o admirație prefăcută pentru textele clasice, pentru cuvintele și operele marilor conducători şi maeștri. Un caracter constant al ipocriziei mic-burgheze este lauda servilă a puterii liderului victorios, a măreției textelor autorilor celebri, a fluenței vorbitorului elocvent; în timp ce în practică sunt afișate cele mai josnice și contradictorii degenerări. Prin urmare, un corp de teze este lipsit de valoare, dacă cei care îl îmbrăţişează cu un entuziasm de tip literar, nu sunt capabili ulterior, în acțiunea practică, să îi înțeleagă spiritul și să îl respecte și încearcă să își mascheze abaterea de la acesta printr-o aderență accentuată, dar platonică, la textul teoretic.

7. O altă lecție care reiese din evenimentele Internaționalei a III-a (reamintite în mod repetat în scrierile noastre prin denunțările contemporane ale Stângii), este aceea a vanității „terorii ideologice”, o metodă repugnantă prin care s-a încercat înlocuirea procesului natural de difuzare a doctrinei noastre prin intrarea în contact cu realitatea dură a unui cadru social, cu îndoctrinarea forțată a elementelor recalcitrante și confuze, fie din motive mai puternice decât partidul și oamenii, fie din cauza unei evoluții defectuoase a partidului însuși, prin umilirea și mortificarea lor în congrese publice deschise chiar și inamicului, chiar dacă fuseseră lideri și exponenți ai acțiunii partidului în timpul unor episoade politice și istorice importante. A devenit recurentă obligarea acestor membri (de cele mai multe ori sub amenințarea retrogradării în funcții mai puțin importante în aparatul organizației) să își mărturisească public erorile, imitând astfel metodele fideiste și pietiste de penitență și mea culpa. Prin astfel de mijloace total filistine, care miros a moralitate burgheză, niciun membru de partid nu s-a îmbunătățit vreodată și nici nu s-a găsit vreun leac pentru decadența iminentă a partidului.

În cadrul partidului revoluționar, pe măsură ce acesta se îndreaptă inexorabil spre victorie, ascultarea de ordine este spontană și completă, dar nu oarbă sau obligatorie. De fapt, disciplina centralizată, așa cum este ilustrată în tezele noastre și în documentele justificative asociate, este echivalentă cu o armonie perfectă între îndatoririle și acțiunile membrilor „de rând” și cele ale centrului, iar practicile birocratice ale unui voluntarism anti-marxist nu pot înlocui acest lucru.

Importanța acestui punct în înțelegerea corectă a centralismului organic poate fi văzută în amintirea îngrozitoare a mărturisirilor la care au fost obligați marii lideri revoluționari- fiind mai apoi uciși în epurările lui Stalin- și a autocriticii inutile la care au fost supuși sub șantajul de a fi expulzați din partid și defăimați ca aliaţi ai dușmanilor; astfel de infamii și absurdități nu au fost niciodată vindecate prin metoda nu mai puțin sfântă și burgheză a “reabilitărilor”. Abuzul sporit de astfel de metode doar marchează triumful dezastruos al ultimului val de oportunism.

8. Prin însăși necesitatea acțiunii sale organice și pentru a reuși să aibă o funcție colectivă care depășește și abandonează orice personalism și individualism, partidul trebuie să-și distribuie membrii între diferitele funcții și activități care alcătuiesc viața sa. Rotația tovarășilor în astfel de funcții este un fapt natural, care nu poate fi reglementat prin reguli analoge celor privind carierele în cadrul birocrațiilor burgheze. În cadrul partidului nu există examinări competitive în care membrii săi să concureze pentru poziții din ce în ce mai prestigioase și pentru un profil public mai înalt; în schimb, avem ca scop realizarea obiectivelor noastre în mod organic. Acest lucru nu are nimic de-a face cu imitarea diviziunii burgheze a muncii, ci este o adaptare naturală a organului de partid complex și articulat la funcția sa.

Știm bine că dialectica istorică determină toate organismele combatante să-și îmbunătățească mijloacele ofensive, prin utilizarea tehnicilor inamicului. În faza luptei armate, comuniștii vor avea deci o organizare militară, cu scheme ierarhice precise, care să asigure cel mai bun rezultat al acțiunii comune. Acest adevăr nu va fi imitat în mod inutil în fiecare activitate a partidului, adică şi în cele nemilitare. Transmiterea ordinelor trebuie să fie univocă, dar această lecție a birocrației burgheze nu trebuie să ne facă să uităm cum poate să corupă și să ducă la degenerare, chiar și atunci când este adoptată în cadrul organismelor muncitorești. Organicitatea partidului nu impune în niciun caz ca fiecare tovarăș să vadă într-un alt tovarăș, desemnat special să transmită instrucțiunile venite de sus, personificarea formei partidului. O astfel de transmitere între moleculele care compun partidul are întotdeauna în același timp o dublă direcție; iar dinamica fiecărei unități în parte este integrată în dinamica istorică a întregului. Abuzul de formalismele organizatorice fără un motiv vital a fost și va fi întotdeauna un defect și un pericol suspect și stupid.

9. Capitalismul, în actuala sa formă istorică de producție, cu mitul său al proprietății private ca drept al oamenilor, care mistifică și deghizează monopolul unei clase minoritare, cerea marcarea nodurilor structurilor sale și etapelor evoluției sale – și ale involuției de astăzi – cu nume mari, de notorietate crescândă. În lunga epocă a burgheziei, a cărei istorie nefastă apasă greu ca un jug pe umerii noștri rebeli, la început cel mai viteaz și cel mai puternic om obișnuia să câștige o mare faimă și să aspire la puteri maxime; astăzi, în acest filistinism mic-burghez predominant, cei care devin importanți sunt poate cei mai lași și mai slabi, datorită metodei murdare a publicisticii.

Printre numeroasele sarcini din dificila misiune a partidului se numără efortul său actual de a se elibera, odată pentru totdeauna, de impulsul trădător care pare să emane de la persoane binecunoscute, și de funcția josnică de a fabrica, pentru a-și atinge scopurile și victoriile, o faimă și o publicitate stupidă prin alte nume mari. Partidul, în fiecare dintre diferitele sale întorsături, nu trebuie să ezite niciodată în decizia sa de a lupta cu hotărâre și curaj pentru un astfel de rezultat, considerându-l adevărata anticipare a societății viitorului.