Tezele Partidului și Evaluările Clasice Referitoare la Războiul Imperialist

Marxismul e incapabil să creadă promisiunile despre coexistenţa pașnică şi dezarmarea mondială făcute de capitalismul estic şi de cel vestic, şi este convins că diplomaţia celor două mari imperialisme ale lumii – cu care, în mod amenințător, imperialismele mai mici (în special Germania şi Japonia) se aliază din nou – poate duce la nimic altceva decât la restabilirea alianţelor pentru un nou război imperialist. De fapt, în analiza finală, modul de producţie capitalist va fi în stare să depăşească criza economică generalizată ce se petrece în ambele blocuri globale prin provocarea distrugerii create de un al treilea război mondial. 

Aceste noi teze, pe care partidul şi-ar dori să le dezvolte în continuare, restituie pietrele de temelie doctrinare şi practice şi evaluările ce au apărut ca urmare a cântăririi moştenirii istorice lăsate de cele două războaie imperialiste. În plus, aceste teze pot susţine declaraţia că sunt atât pe deplin coerente cu toate textele, scrierile, şi tezele precedente mişcării noastre de Stânga Comunistă (Communist Left), cât şi o continuare autentică a lor. Aceste ajustări minore indică spre lipsa de dorinţă de a face modificări, şi sunt mai degrabă o reafirmare şi o repetiţie pentru uzul de către următoarea generaţie de luptători proletari generoşi şi entuziasmaţi; Între timp, prin cuvânt tipărit şi cu claritatea dată de conexiunile noastre dialectice revoluţionare, ele anticipează cu încăpățânare recuperarea comunistă atunci când ceața actuală se va disipa.

Poziţia noastră curentă poate fi urmărită până la clasicele lui Marx şi Lenin și, de fapt, am putea publica o colecție a textelor lor în sprijinul tezelor de față. Până atunci, ne referim la tezele, suficient de substanțiale pe cont propriu, care sunt întocmite din rapoartele prezentate la reuniunile generale ale mișcării noastre și publicate integral în numerele 16-22 ale revistei de partid „Comunismo” (2003).

Tipuri Istorice de Război

Marxismul respinge ca fiind inadecvată şi abstractă evoluţia pacifiştilor şi a anarhiştilor conform căreia toate războaiele ar trebui combătute întrucât acestea sunt criminale şi brutale. Pentru noi, în conformitate cu doctrina pe care o vedem ca pe un fir de aţă roşie care merge de la Marx şi Engels la Lenin, facem justificarea sau condamnarea unui anumit război în funcţie de importanţa lui istorică fundamentală. Refuzul de a lua arma în mână, ca o expresie a luptei împotriva militarismului şi a războiului în general, e abstract şi metafizic deoarece întregul fapt de a fi împotriva războiului în primul rând, apare dintr-o motivaţie istorică, nu una morală. Abolirea războiului în sine nu este vreun slogan de-al nostru. Războiul este unul dintre factorii decisivi care determină etapele ciclului capitalist în ascensiunea și declinul său: abolirea războiului nu înseamnă nimic altceva decât oprirea acestui ciclu înainte de sosirea soluției revoluționare.

Epoca deschisă de marea Revoluţie Franceză din 1789 poate fi împărțită schematic în perioade, fiecare subdiviziune corespunzând unui tip diferit de război și unei atitudini diferite din partea marxismului.

Prima perioadă: de la Revoluţia Franceză la Comuna din Paris, 1871. Acesta este perioada războaielor de eliberare naţională, caracterizate prin desprinderea de jugul feudal, absolutist și străin. Acestea erau războaie progresiste, iar susţinerea marxistă primită nu a derivat din faptul că au fost defensive sau patriotice, ci datorită naturii lor revoluționare, utile pentru răspândirea organizației capitaliste moderne, precum războaiele de agresiune, de exemplu cele ale lui Napoleon asupra țărilor feudale, fiind progresiste din punct de vedere istoric.

În 1871, are loc marea cotitură istorică despre care Marx vorbește: toate guvernele naționale sunt confederate împotriva proletariatului. În Europa, perioadele războaielor de unificare naţională se încheie odată cu Comuna din Paris. Pot exista în ziua de azi războaie progresive, şi deci justificabile? În 1951 am afirmat că probabil pot fi, dar în afara Europei; În plus, ca şi în cazul lui Lenin, am precizat că criteriul corect pentru clasificarea tipurilor de războaie și pentru a stabili dacă un război este just sau nu, este oricum criteriul social, și nu cel juridic al agresiunii sau apărării, invaziei sau rezistenței, cuceririi sau eliberării.

A doua perioadă se desfăşoară între 1871 şi 1914, anul ce marchează începutul Primului Război Mondial şi dizolvarea a celei de-a Doua Internaţionale ( trebuie să consemnăm prin altă dată emblematică indicată în textele lui Lenin şi ale noastre, în care, odată cu Revoluţia Rusă şi dezvoltarea imperialistă a capitalismului, începe a treia perioadă de războaie şi revoluţii.) A doua perioadă este cea a aşa-zisei dezvoltări paşnice a capitalismului, a dominaţiei burgheziei şi a decadenţei sale – concentrarea puterii politice şi economice în capitalul financiar; atacurile revoluționare se remarcă prin absența lor, mişcarea socialistă îşi pregăteşte şi adună gradual forţele ce se extind pe măsură ce apar marile partide europene. Marxiştii, în această perioadă, se dedică total consolidării şi dezvoltării acestui proces, iar atitudinea lor privind războiul derivă din posibilele sale consecinţe. Engels substituie criteriul precedent pentru sprijinul războaielor burgheze progresiste cu apărarea socialismului de către partid, ameninţat de victoria Rusiei feudale; nu ar mai trebui să existe alianţe cu burghezia naţională de acum înainte, ci doar ajutor condiţionat, dat dintr-o poziţie complet independentă a mişcării socialiste: războiul trebuie dus prin “mijloace revoluţionare,” iar socialiştii, având acest scop, nu ar ezita să preia puterea dacă ar fi într-o poziţie în care să facă acest lucru. 

La începutul anilor 1890, Engels, deși prevedea un război generalizat, spera totuși că va exista o întârziere înainte ca acesta să izbucnească, din cauza imaturității mișcării: o revoluție rezultată din război ar fi puțin probabilă din cauza amenințării Rusiei, marea rezervă a întregii reacțiuni europene, gata să înăbușe imediat orice încercare revoluționară, în alianță cu burgheziile ce sunt acum conservatoare. Cele mai bune posibilități în caz de război ar fi legate de înfrângerea Rusiei, urmată de o revoluție care ar rupe regimul feudal: și în acest fel s-a confirmat, în consecință, în octombrie 1917.

Războiul din 1914 are un caracter total diferit, fiind un război imperialist, adică un război ce nu mai este luptat între naţiuni, ci între state capitaliste pentru împărţirea sclavilor salariaţi şi a pieţelor. Cu imperialismul, parabola capitalismului ( revoluţie- reformă progresivă – reacţiune) s-a scufundat cu totul. Nu mai există interese naționale pe care marxismul să le apere de reacția feudală, ci doar dușmani interni de învins. În 1914, Rusia țaristă este o rămășiță istorică, însă, în ciuda dorinței de înfrângere a acesteia, social-democrația nu o poate folosi ca motiv pentru a sprijini guvernul burghez german, iar strigătul de mobilizare trebuie să fie: lucrați pentru ca ambele părți să fie ruinate. Comuniștii revoluționari trebuie să ghideze lupta imediată a proletariatului împotriva tuturor guvernelor pentru a transforma războiul imperialist într-un război civil, astfel încât să se realizeze preluarea revoluționară a puterii.

Acestor două tipuri de războaie (burgheze progresive şi imperialiste), Lenin adaugă un al treilea tip: războiul revoluţionar, şi anume, războiul dintre statul în care proletariatul a câştigat şi statele în care capitalismul încă domină. Marxismul nu numai că nu exclude un asemenea război, dar îl face progresiv şi necesar: un astfel de război izbucneşte ca apărare împotriva unei invazii a unui stat capitalist, sau ca un război împotriva unui stat ce este încă burghez ca un mijloc de susţinere şi de incitare a revoluţiei comuniste. În ambele cazuri, aspectul naţional nu trebuie preluat, sub riscul de a recidiva în poziții răuvoitoare și retrograde, (chiar dacă există un singur stat proletar); mai degrabă, aspectul internaţionalist al conflictelor militare dintre armate inamice ar trebui urmat, în măsura în care acest soi de război este o parte a războiului civil global dintre proletariat şi burghezie.

Două războaie imperialiste au devastat lumea, iar în ambele cazuri , social trădătorii au încercat să ofere proletariatului o explicaţie “marxistă”  ca să-i convingă să se alinieze în spatele steagurilor altora. Astfel, aceşti oameni au definit Primul Război Mondial ca fiind un război “defensiv.” Facţiunile internaţionale de stânga, cu Lenin, Liebknecht şi Stânga Italiană, au contraatacat insistând că marxiştii folosesc expresia “războiului defensiv” pentru a indica (încă din 1870) către aceste războaie ce au dezvoltat capitalismul, în timp ce războiul din 1914 era unul imperialist între capitalisme mature, fiind deci o trădare a se vorbi de apărarea patriei în oricare ţară. 

Social trădătorii au pretins că cel de al Doilea Război Mondial se încadrează în primul tip de război, unul al eliberării naţionale, dar şi ca unul de al treilea tip, revoluționar proletar, considerând implicit regimurile burgheze democratice drept propagatori ai socialismului și apărători ai acestuia împotriva germanilor.

Aşadar, social-şovinii din 1914 şi arhi-oportuniștii din 1939 şi 1941, au fost departe de a dezbrăca războiul de deghizările sale patriotice, naționaliste și fals revoluționare pentru a-l clasifica, din punct de vedere marxist, în categoria războiului imperialist; a face acest lucru i-ar fi condus în mod necesar, ca și pe socialiștii consecvenți, la singura tactică viabilă admisibilă: cea a defetismului revoluționar pe toate fronturile.

Inevitabilitatea Războiului Imperialist

Odată cu formarea pieţei mondiale, şi cu dizolvarea îngustelor sfere de viaţă şi cercurilor de influenţă, caracteristice pre-capitalismului, într-o magmă economică a producţiei şi vânzării de mărfuri; odată ce pieţele întregii lumi sunt saturate şi ultimii sosiți au fost înghesuiți într-un colţ al pieţei; pe scurt, de când a început era imperialismului, războaiele de uzurpare apar inevitabil, cu jaf şi tâlhărie de ambele părți, pentru împărţirea pieţelor şi pentru subdiviziunea și redistribuirea sferelor de influență ale capitalului financiar, și la fel de inevitabilă apare subjugarea consecutivă a statelor și națiunilor de către marile puteri.

Sunt guvernele burgheze şi liderii acestora capabili să evite războiul? Nu, nu există nicio posibilitate de a-l provoca sau de a-l evita. Chiar şi în situaţia când aceştia au admis faptul că nu îşi doresc personal ca un război să se dezlănţuie, sau că nu consideră oportună năvălirea acestuia, intenţiile lor nu au un mare impact: oligarhia capitalismului mare, pe care o reprezintă şi de care ei depind, este constrânsă să acţioneze în producţie, industrie, comerţ şi finanţe corespunzând legilor economice inexorabile, ce duc la război. Războiul nu este o politică a unui anumit strat al burgheziei sau al unui partid, este o necesitate economică.  

În altă ordine de idei, ce putem spune despre mişcările pacifiste interclasiste, de “partizani ai păcii,” “porumbeii” de toate soiurile, pot ei preveni războiul? Fiind mişcări non-proletare, acestea exprimă doar dorinţa mic-burgheză îngustă de a menţine avantajele pe care capitalismul încă le poate oferi acestora, totul în detrimentul proletariatului european, şi mai presus de toate, în paguba proletariatului extra-european. Istoria ne învaţă că aceste mişcări se lichidează în caz de război pentru a îmbrățișa justificările false ale propriei burghezii: „Restaurați pacea! Ridicaţi armele pentru a lupta împotriva ‘inamicului’!”

În cadrul modului de producție capitalist și cu instrumentele oferite de ordinea politică care se bazează pe acesta, războiul imperialist nu poate fi evitat: numai o contraforță istorică care se opune acestei ordini, cea a clasei proletare condusă de partidul său, poate constitui singura posibilitate de împiedicare. Doar dacă structura mondială a puterii capitaliste este demolată, omenirea poate fi scutită de ororile sale, în primul rând de război. Într-o lume socialistă, într-o societate non-mercantilă, non-capitalistă, non-statală – primul început real al istoriei umane- războiul nu va mai avea niciun motiv să existe.

Posibilitatea de Evitare a Războiului Imperialist 

Dacă războiul rămâne inexorabil în limitele capitalismului şi nu duce la Pacea Universală prevestită de neghiobi, mistificatori şi trădători, vom afirma cu Marx şi Lenin că războiul dintre oameni se va sfârşi strict prin revoluţia clasistă supranaţională, care prin abolirea cauzelor războaielor, va aboli războiul în sine. 

Aşadar, atunci când, împreună cu Lenin, menţinem că războiul e inevitabil, nu vrem să spunem acest lucru într-un sens absolut, ci că nu poate fi ocolit printr-o mişcare ideologică vagă a proletarilor, împreună cu săracii şi clasele de mijloc; peste o astfel de mişcare, războiul ar trece ca un tăvălug fără să găsească rezistență. Războiul generalizat este evitabil din punct de vedere istoric, dar numai cu condiția ca lui să i se opună o mișcare pură a clasei salariate și ca aceasta să-l aștepte nu pentru a-l înlocui cu pacea, ci pentru a răsturna, împreună cu el, vechiul capitalism infam.

Atunci când Lenin a stabilit că ultimul stadiu, cel imperialist, al capitalismului va duce la război, el nu credea că o întreagă succesiune de războaie mondiale ar izbucni, dar s-a aşteptat ca, atunci când primul ar apărea, proletariatul să se organizeze şi să îl sfârşească. Formula lui era: transformă războiul imperialist în război civil. Socialiştii celei de-a doua Internaţionale erau conştienţi de acest fapt, dar nu l-au pus în practică întrucât şi-au imaginat în mod tandru că ar putea evita războiul prin simple dezvoltări generate de greve generale împotriva mobilizării la toate graniţele. Dar nici măcar acest scop nu a fost îndeplinit (şi ar fi fost insuficient) deoarece toate partidele muncitoreşti mărşăluiau către războiul naţional. Nu trebuie să ne aşteptăm la o confesiune asupra unor erori, sau o chestionare fundamentală a părţii lui Lenin, din moment ce în sfera evaluării evenimentelor istorice de-a lungul timpului, optimismul revoluţionar de la Marx încoace, nu a jucat un rol secundar – bazat pe fapte reale, nu pe fantezii – dar Lenin trebuia să specifice că nu unul, ci o serie de războaie imperialiste se vor ivi: el nu a indicat un termen limită exact, dar a stabilit condițiile necesare pentru inversarea caracterului războiului: de la imperialist la civil, la tipul revoluționar proletar. El a combătut pretenția de a putea opri războiul cu o grevă, fie ea generală și nelimitată: era nevoie de mult mai mult și încă este nevoie, începând cu o organizație adânc înrădăcinată în proletariat și armată, emanând din partidul de clasă extins și influent, bazat pe poziții teoretice, programatice și tactice ferme, singurul organism care poate direcționa preluarea puterii de către proletari pentru a răsturna societatea putredă a capitalului.

De la Reformismul Proletar la Trădarea Burgheză

În fiecare instanţă unde apare o criză acută în societatea capitalistă, oportuniştii de toate culorile, se situează indispensabil de partea burgheziei, iar de fiecare dată, fără ruşine, arată că rolul lor istoric este de a se infiltra în mişcarea proletară, ţintind să prezerve programul burghez, camuflat în forma unui program pentru emanciparea clasei muncitoare. 

Falimentul Internaţionalei a Doua a fost cauzat de prevalenţa oportunismului în partid, fiind pregătit prin: tăgăduirea revoluţiei socialiste şi înlocuirea acesteia cu reformismul burghez; negarea luptei de clasă şi a necesităţii transformării acesteia, în anumite momente determinate, în război civil; propovăduirea colaborării dintre clase; ignorarea şi dezminţirea tezei comuniste enunţate anterior în Manifestul Comunist ce constă în faptul că muncitorii nu au patrie; alăturarea lor la ipocrizia mic burgheză în lupta împotriva militarismului, în locul recunoaşterii nevoii războiului revoluţionar de către proletarii tuturor ţărilor împotriva burgheziei internaţionale; transformarea folosirii admisibile (la acea vreme!) a parlamentului şi a legalităţii burgheze în fetişismul aceleaşi legalităţi, ca mai apoi să uite de necesitatea formelor ilegale de agitaţie şi organizare în perioade de criză.

Lenin vorbeşte de colapsul oportunismului şi de triumful său aparent contradictoriu. Prăbuşirea celei de-a Doua Internaţionale a fost eşecul doctrinar şi tactic al oportunismului, deoarece bunăstarea tuturor prin reforme nu a fost obținută și pacea nu a fost garantată; A doua Internaţională a epuizat sarcina sa istorică în aşa-zisa perioadă “paşnică” a dezvoltării capitalismului. În 1914, a fost subjugată la testul istoric al războiului imperialist: forţe zdravene erau prezente, iar presupoziţiile – inclusiv cele tactice-  pentru transformarea războiului imperialist în război civil au fost decretate la Congresele Internaţionale din Stockholm, Copenhaga și Basel, dar conducerea era în mâini oportuniste, iar partidul s-a scufundat, demonstrând în mod tragic şi definitiv eroarea reformismului. A fost o trădare justificată prin argumente pseudo-socialiste şi manevre teoretice jalnice, în special din partea influentului partid german ce a menţinut că Primul Război Mondial a fost un război just deoarece a fost condus cu scopul răsturnării ţarismului. 

Cu toate acestea, nu a existat o reorganizare imediată înspre o Internaţională revoluţionară, un proces ce ar necesita ani, iar pe acest fapt se bazează din păcate triumful oportunismului: masele proletare au mărşăluit în sprijinul propriei lor burghezii şi nu a fost vreo revoluţie în Europa. Pauzei teoretice i-a corespuns victoria practică a oportunismului, deoarece proletarii, care nu erau încă conduşi de Internaţionala Comunistă, erau divizaţi şi  împinși să se măcelărească unii pe alții de către guverne şi burgheziile tuturor ţărilor, flancate zdravăn de socialiștii trădători care, în calitate de patrioți zeloși, au trecut brusc în uniforme militare.

În al Doilea Război Mondial, regăsim următoarea: victoria teoretică a marxismului, învingerea teoretică a oportunismului, împreună cu triumful său practic. După război şi în actuala perioadă interbelică fetidă, proletariatul este înlănţuit la carul burghez. Acele partide care aspiră, nu atât de mult să spargă aceste lanţuri, dar cel mult la un regim penitenciar mai puţin sever, sau în orice caz nu unul mai rău, sunt nimic altceva decât temniceri şarlatani. Acesta este un miraj înşelător având ca scop captarea atenției proletare către salvarea economiei naţionale astăzi, iar a patriei într-un viitor apropiat. Ele sunt progeniturile degenerate ale stalinismului deja degenerat, partide care nu s-au descotorosit de teoria, programul şi tacticile marxiste, dar care încă se înfrumuseţează şi decorează mormintele decolorate cu frazeologie marxistă. 

Inevitabila şi definitiva prăbuşire a oportunismului, datorată unui faliment teoretic deja confirmat istoriceşte, nu va veni pe cont propriu, ci doar atunci când proletariatul reapare puternic pe scena luptei de clasă, organizat şi ghidat de partidul său: renegaţii vor apăra atunci în mod făţiş burghezia şi vor deveni primul obstacol ce va trebui doborât în dezvoltarea procesului revoluţionar. 

Mişcarea Comunistă în Opoziţie cu Criza şi Războiul

Atitudinea comunistă faţă de războiul imperialist derivă din poziţia sa generală asupra capitalismului conform căreia îl doreşte distrus: crizele economice, iar războaiele ca rezultat, sunt pârghii care pot fi folosite pentru a îl răsturna. Marxismul nu anticipează pacea şi bunăstarea capitalistă perpetuă întrucât ambele constituie premisele necesare ale crizelor tot mai adânci şi ale războaielor tot mai distructive. Comunismul doreşte pace, bineînţeles, dar nu un soi efemer, menţinut de armate echipate ca nicicând, şi gata să fie năpustite una împotriva celeilalte sau a proletarilor insurgenţi înăuntrul fiecărei ţări; îşi doreşte o pace reală; tipul organic, ce va fi posibil doar într-o societate fără clase, câştigată de revoluţia internaţională. 

Criza economică este anticipată de marxism. Criza – sau reanimarea ce o urmează prin provocarea înrăutăţirii condiţiilor clasei muncitoare- ar putea stimula clasa să reacţioneze prin organizarea la nivel sindical şi prin încurajarea combativităţii; ar putea, de asemenea, să creeze condiţiile pentru o mărire cantitativă a partidului şi pentru o extensie a influenţei sale asupra clasei muncitoare. Tocmai pentru că implică posibilitatea întoarcerii pe scena istorică a clasei ostile capitalismului, criza economică este așteptată cu nerăbdare de către partid; spre deosebire de burghezie, care se teme de ea, atât pentru posibila revoltă proletară, cât și pentru ruina claselor mijlocii.

Războiul imperialist este totodată preconizat de către marxism. Aceste războaie originează în iremediabila şi eventuala intolerabilă persistenţă a crizei economice internaţionale, care nu permite nicio altă soluţie în cadrul modului de producţie capitalist în afara nimicirii inumane a mărfurilor şi a proletarilor. Războiul imperialist curăţă ardezia pentru capitalism, chiar dacă temporar, prin înfiinţarea unui nou echilibru şi a unei diviziuni noi a pieţelor mondiale. Pe ruinele acestor pieţe, înfloreşte un nou început euforic de jaf pentru o jumătate de secol. 

Criza de război trece prin numeroase faze: perioada pregătitoare, izbucnirea, dezvoltarea, perioada imediat postbelică. Partidul revoluționar va încerca să profite de crizele economice, precum și de crizele de război, în diferitele lor faze, pentru a încerca să doboare capitalismul.

Războaiele Lungi nu Favorizează Revoluţia

Revoluţia va erupe din al treilea război mondial dacă mişcarea muncitorească se va fi mărit înainte izbucnirii sale. Fie un război se va desfăşura între state, fie războiul civil se va naşte, burghezia va fi răsturnată, iar războiul nu va avea loc.

Mişcarea noastră a fost condusă după indicaţiile, evaluările şi perspectivele anterior menţionate, asupra viitoarei dezvoltări istorice, prin cântărirea experienţei celor două războaie mondiale. Partidul mondial proletar s-a confruntat cu primul război în timp ce încă prezenta urme de oportunism; aceste influenţe au fost combătute viguros de minorităţile din Stânga, dar pentru a le demasca, clasa a trebuit să parcurgă infernul pentru a vedea gradualiştii şi reformiştii cu adevărata lor faţă de măcelari ce servesc patria burgheză.

Proletariatul a făcut ce era capabil să facă, în varii ţări, uneori în mod eroic – dar totul era în zadar în lipsa unui ghidări politice. 

În Rusia dăinuia victoria, dar octombrie s-a născut dintr-o combinaţie a două condiţii: supravieţuirea unui regim feudal şi o serie de înfrângeri militare. Acolo a existat de asemenea presupoziția indispensabilă pentru succesul revoluţiei – un partid. Acest partid, împuternicit de experienţa din 1905, de procesul general din 1917, şi cu o bază marxistă robustă, a fost capabil să aplice tacticile corecte prin a profita de situaţia războiului şi de înfrângerile armatei ţariste, prin proclamarea defetismului revoluţionar. A existat o victorie, dar una izolată, deoarece ciclul care ar fi trebuit să se micșoreze în prea puțini ani nu s-a încheiat în Europa: condamnarea și înfrângerea partidelor social-trădătoare, răscumpărarea proletariatului de a fi intrat în războiul fratricid, reluarea mișcării în capitalele istorice și răsturnarea burgheziilor imperiale, fie ele învingătoare sau învinse.     

Al Doilea Război a sosit, cu siguranţă nu pe neaşteptate din punctul de vedere al Facţiunii noastre, dar de data asta cu scopul de a zdrobi crunt mişcarea proletară, sleită de la 1926 încoace de către degenerarea celei de-a Treia Internaţionale, de izbânda stalinismului şi a countrarevoluţiei mondiale. În aceste circumstanţe, nu doar că energiile proletare erau dispersate şi fără lideri, erau ba chiar presate să servească un front burghez împotriva altuia, ca în blocurile partizane faimoase.

Crizele celor două perioade de după războaie erau acompaniate de împrejurările istorice ce au prevenit îndreptarea luptelelor proletare, încă mărinimoase, spre o direcţie revoluţionară. 

Congresul fondator al Internaţionalei a Treia a avut loc în 1919; al doilea, şi mai semnificativ datorită atestărilor teoretice şi programatice, s-a întâmplat anul următor când formarea secţiunilor naţionale avea să fie completată: prea târziu, nu doar în relaţie cu posibilitatea exploatării stării războiului în scopuri revoluţionare, dar şi în ceea ce priveşte perioada imediat după război, încă afectată de crize sociale şi tumult. Burgheziile din diferite ținuturi au avut suficient timp să atace frontal grevele și revoltele prin utilizarea social-trădătorilor. Între timp, Armata Roșie nu a reușit să cucerească Varșovia, un eveniment care ar fi aprins probabil flacăra revoluționară în Europa Centrală. Uniunea Sovietică a rămas izolată, iar revoluția s-a prăbușit pe plan internațional.

Situaţia la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial a fost chiar mai puţin favorabilă întrucât atitudinile, comportamentele şi deciziile contrarevoluţionare, atât a claselor inamice, cât şi a oportuniştilor, au devenit mai pronunţate decât oricând: burgheziile victorioase au decis să ocupe militar ţările învinse, sufocând nascânda revoluţie comunistă; nu există avangardiști puternici în măsură să respingă coalițiile politice, în același timp, degenerarea partidelor care au răsărit în urma Internaționalei -ce nu mai era deloc comunistă- atinge cel mai josnic nivel. 

Izbucnirea războiului trebuie, așadar, să întâlnească o mişcare proletară revitalizată deja existentă şi un partid bazat ferm pe poziţii marxiste; acestea sunt condiţiile cele mai favorabile pe care Istoria le poate face disponibile, şi de care proletariatul trebuie să ştie cum să profite. 

Un război ce nu declanşează revoluţia victorioasă de la bun început, sau cel puţin foarte timpuriu, se poate dezvolta și încheia mai ușor prin redarea unei noi vigori capitalismului aflat în agonie: cadavrul umblător, sistemul capitalist, trebuie să primească lovitura finală înainte ca noul sânge să-i fie transfuzat din vene proletare, înainte ca acesta să se revigoreze prin inumana distrugere a războiului și în recuperarea economică a „reconstrucțiilor” care rezultă din aceasta.

Războiul, în sine, rezolvă nu doar criza, dar şi renaşterea capitalismului. Atât timp cât războiul este cea mai mare expresie a crizei ca urmare a contradicţiilor inerente capitalismului, şi cât zdruncină profund sistemele unitare de producţie (statele naţionale), poate oferi un brânci decisiv înspre revoluţie. Războiul fiind singura posibilitate oferită monștrilor imperiali de a depăși condițiile de stagnare și de a îndrepta curba tendențial descendentă a ratei profitului, printr-o reorganizare violentă a pieței internaționale în beneficiul câștigătorilor, dar și al pierzătorilor, ea constituie soluția pentru conservarea modului de producție actual. Nu există nicio altă perspectivă.

În principiu, putem admite în adaos posibilitatea năruirii speciei umane, ceea ce ne oferă şi mai multă motivaţie să ne pregătim pentru comunism. 

Motivul pentru care afirmăm că proletariatul trebuie să încerce să oprească războiul încă de la începutul său este acesta: un război lung ne trage înapoi în mod obiectiv şi subiectiv; cu cât războiul se dezvoltă, cu atât mai puţine posibilităţi există de a-l contraataca cu o revoluţie. 

Această evaluare, a naturii generale, nu are nicio implicare în domeniul tactic unde defetismul revoluţionar, în fiecare ţară şi pe fiecare front, rămâne valabil.

Partidul va persevera, atât în propagandă, cât şi în activitatea sa, în limitele aprobate de relaţiile de forţă dintre clasele antagoniste; acesta va persevera în tactica sa defetistă, în munca legală şi ilegală în armată, ţintind să profite de orice posibilitate oferită de cursul războiului. De fapt, chiar şi în perioada postbelică de regenerare capitalistă, noi nu excludem situaţii de instabilitate internațională între învinși și învingători și crize sociale interne, în special în țările învinse, pe care partidul le va putea folosi pentru asaltul proletariatului.

Ca întotdeauna, Marxismul nu face profeţii despre viitor, ci exprimă condiţiile. E o ştiinţă ce înregistrează legile care îmbină evenimente, iar noi nu am pretins niciodată că evenimentele individuale nu pot hoinări într-un vast domeniu de variabilitate; asta se aplică atât la evenimentele din trecut, cât şi la cele viitoare şi este posibil să se înşele în privinţa celor din urmă la fel de mult precum în cazul celor dintâi. Dacă circumstanţele diferă, evenimentele vor fi diferite.

În orice eveniment, datoria partidului va fi întotdeauna de a indica cea mai favorabilă dintre variile posibilităţi care există. Predicţia noastră- mai degrabă decât profeţie- a anului 1956, rămâne neschimbată. Am scris: “Deceniul postbelic al avansului în lumea producţiei capitaliste va continua pentru încă câţiva ani. Apoi, criza interbelică, analogă a celei izbucnite în America în 1929. Măcelul social al clasei de mijloc şi a muncitorilor burghezificaţi. Învierea mişcării clasei muncitoare mondiale, respingând toți aliații. Noua victorie teoretică a tezelor vechi. Un singur partid comunist pentru toate statele lumii. Spre finalul perioadei de douăzeci de ani, alternativele unui secol dificil sunt: al treilea război al monștrilor imperiali – sau revoluția comunistă internațională. Numai dacă războiul nu trece, competitorii vor muri!” (Programul comunist, nr. 10, 1956).

Prezisa perioadă postbelică de două decenii s-a dublat, cauzat de pasul lent al progresului producţiei capitaliste, dar alternativele care au fost aduse la înaintare pentru ultimii ani ai acestui “secol dificil” râmân aceleaşi.

Tacticile Partidului în Diferite Situaţii

Partidul anticipează apariția anumitor condiții, perioade cruciale și factori care vor precipita criza capitalistă (conducând inevitabil la război), ceea ce va permite partidului să își extindă influența asupra proletariatului mai combativ decât oricând. În raport cu această posibilitate, o întârziere a izbucnirii războiului ar putea fi, eventual, mai favorabilă, dar un astfel de considerent nu ne va împinge în brațele pacifismului umanitar și interclasist. Engels spera acelaşi lucru. În acel moment, o dezvoltare revoluționară a mișcării proletare nu era- în principiu și în practică- în contrast cu prezența delegaților parlamentari socialiști și cu acțiunile care trebuiau întreprinse chiar și în templul democrației burgheze, pentru a forța statul să facă alegeri mai puțin nefavorabile clasei muncitoare, dar mai ales pentru a folosi parlamentul ca tribună pentru propaganda revoluționară. Un război împotriva Germaniei, sediul celor mai avansate unități ale socialismului mondial, ar fi putut întârzia această evoluție. Nu a fost reformism: Engels a avertizat în mod deschis statului burghez, menținând vie în proletariat conștiința că baricadele, la momentul potrivit, vor fi ridicate.

În situația actuală, reînnoirea mișcării într-o direcție revoluționară va fi observată în reacția defensivă proletară generalizată, în renașterea organismelor sindicale clasiste și într-o influență notabilă a partidului asupra clasei și asupra organizațiilor sale economice, unde partidul urmărește, în primul rând, să determine clasa să scuipe toate ideologiile și programele bazate pe acțiunea democratică și pe utilizarea instituțiilor burgheze.

În aceste condiții istorice, pregătirea pentru război și declanșarea acestuia ar putea oferi cele mai mari posibilități revoluționare. Într-o situație devenită explozivă din punct de vedere economic și social, amenințarea cu trimiterea proletarilor pe front ar putea foarte bine să declanșeze un război social. Evident, partidul nu va înceta din acest motiv opoziția sa față de războiul capitalului.

Strigătul „voi trageți primii” aruncat de Engels burghezilor, însemnând: vi se va răspunde cu arme pentru a vă răsturna, ar putea fi parafrazat de noi în anumite momente ca o provocare: faceți gestul conscrierii, iar proletariatul se va ridica, va cuceri puterea și va pune capăt războiului vostru. Procesul este mai complex decât ar putea părea din strigătul de luptă: războiul imperialist va fi transformat în război civil acolo unde este posibil, deoarece în unele țări puterea va trece în mâinile partidului proletar; va începe epoca războaielor revoluționare.

Cu siguranță, o astfel de provocare nu ar putea fi lansată astăzi: dacă ar fi dezlănțuite acum proiectile și rachete, perspectivele ar fi problematice. Dar partidul, oricât de redus în dimensiuni ar fi astăzi ca o chestiune de necesitate istorică, nu s-ar limita, într-un astfel de caz, doar la înregistrarea faptelor și la interpretarea lor; mai degrabă, ca întotdeauna, descifrându-le, s-ar strădui să discearnă posibilitățile, oricât de minime, oferite de un al treilea război care nu ar fi fost împiedicat la începutul său de proletariat – adică un proletariat încă insuficient organizat și încă influențat în mare măsură de trădători.

Partidul în timp de război, deși știa că condițiile obiective și subiective care fac posibilă revoluția și preluarea puterii nu existau, nu a renunțat la sarcinile sale în așteptarea unor vremuri mai bune, ci a propus, încă o dată, punctele centrale ale programului și tactica corectă, potențial traductibile în sloganuri precise. Un exemplu în acest sens poate fi găsit în Platforma noastră din 1945, întocmită în timp ce războiul era încă în desfășurare. În situația de atunci, erau prezente forțe armate proletare, puține la număr, dar semnificative, însă acestea erau în serviciul oportunismului și al dușmanului de clasă; forțele partidului erau dispersate, iar influența sa asupra evenimentelor istorice era nulă. Principala necesitate era reconstituirea sa pe o bază teoretică și programatică solidă, iar aceasta era sarcina principală a Platformei. Cu toate acestea, în plus, nu a existat nicio ezitare în ceea ce privește stabilirea pietrelor de temelie caracteristice orientării tactice alături de cele ale teoriei; mai presus de toate, pentru a evita ca „reacțiile dezordonate și neprevăzute, de ultim moment” să devină răspunsul obișnuit la situațiile „viitoare”. În timp ce se prevedea că traiectoria curbei luptei de clasă va fi descendentă, nu se excludea în principiu procesul: reconstituirea partidului, influența sa puternică asupra clasei și schimbarea direcției luptei proletare. 

În acest scop, partidul a stabilit anumite puncte tactice care au fost încadrate fără echivoc în contextul defetismului revoluționar. Acest lucru a fost necesar în ciuda faptului că nu a existat nicio aplicație practică nici în prezent, nici în ciclul postbelic, pe care îl caracterizăm drept un control polițienesc dur impus proletarilor de către armatele victorioase din țările cucerite și de către burgheziile naționale, ajutate de oportunismul stalinist.

În ceea ce privește primul război mondial, întocmind bilanțuri ale trecutului, am ajuns la concluzia că nu a fost vorba atât de faptul că am pierdut „autobuzul” istoric, cât de faptul că, în acel interval dificil de ani care s-a scurs între august 1914 și începutul anilor 20, autobuzul puterii proletare nu a trecut niciodată. În ciuda acestui fapt, Stânga, inițial un curent, apoi organizată într-o fracțiune în cadrul Partidului Socialist și, în cele din urmă, în fruntea Partidului Comunist din Livorno, nu a greșit din cauza optimismului excesiv sau a voluntarismului (cu condiția să aibă sens să vorbim de „greșeli”). De fapt, dând bătălia în interiorul Partidului Socialist, Stânga indica partidului și maselor proletare modul corect de a asalta citadela burgheză, și anume prin contrapunerea la „vechiul” antimilitarism reformist a „noii” versiuni clasiste și revoluționare, apărând tactica pe care Lenin, într-o exprimare categorică, o numea defetism revoluționar.

Mai târziu,Stânga, în anii în care refluxul valului revoluționar era evident, nu a încetat să indice – chiar de pe o poziție critică în interiorul Internaționalei Comuniste – tactica corectă de aplicat în Europa complet capitalistă, trăgând învățăminte mai mult din înfrângerile sângeroase din occident decât din victoria strălucită din Rusia.

În timpul celui de-al treilea război mondial, dacă perspectiva cea mai favorabilă nu se realizează, adică o reacție revoluționară care să preceadă războiul sau să apară la primele semne ale acestuia, partidul, evitând orice voluntarism, se va transforma într-o forță activă în limitele impuse de condițiile istorice și de relațiile forțelor de clasă. Acest lucru se va face prin critica sa, prin propaganda sa și prin indicațiile sale în materie tactică: nu schimbătoare, nu „noi” în raport cu evenimentele „noi”, ci deja stabilite și cunoscute de structura militantă a partidului.

Defetism şi Intermediatism

Atitudinea mişcării noastre faţă de războaie imperialiste e însemnată în tactica codificată de Stânga şi de Lenin, repudiind, mai presus de toate, sloganele care, sub pretextul revoluției sau sub pretextul păstrării presupuselor realizări socialiste, nu sunt altceva decât modalități de conservare a ordinii burgheze.

<< Aspectul „defetist” al oportunismului constă în afirmația că, în ordinea socială actuală, clasa muncitoare, deși este clasa pe care clasele superioare o domină și o exploatează, riscă să-și vadă condițiile în general înrăutățite într-o sută și una de feluri dacă anumite caracteristici ale ordinii sociale actuale sunt amenințate. Astfel, de zeci și zeci de ori am văzut ierarhiile defetiste ale proletariatului chemându-l să abandoneze lupta clasistă pentru a contribui la apărarea, în coaliție cu alte forțe sociale și politice de pe scena națională sau mondială, a celor mai diverse postulate: libertate, democrație, sistem reprezentativ, patrie, independență națională, pacifism unitar etc. etc. În acest fel, ei aruncă la gunoi tezele marxiste potrivit cărora singura clasă revoluționară, proletariatul, consideră că toate aceste forme ale lumii burgheze sunt simple armuri pe care privilegiul capitalist le îmbracă din când în când; proletariatul știe că în lupta revoluționară nu are nimic de pierdut în afară de lanțurile sale. Același proletariat, transformat în managerul unei presupuse moșteniri istorice prețioase, în salvatorul idealurilor eșuate ale politicii burgheze, oportunismul „defetist” l-a predat, mai mizerabil și mai înrobit ca niciodată, dușmanilor săi de clasă în criza ruinătoare care s-a derulat în timpul primului și celui de-al doilea război imperialist.>>

În egală măsură, respingem orice intermediatism,<< termen prin care înțelegem pretenția de a indica, ca obiectiv principal și preliminar, aplicarea forței și efortului proletariatului revoluționar, nu la răsturnarea asupritorilor săi de clasă, ci la realizarea anumitor condiții în modul de organizare al societății actuale, care i-ar oferi un teren fertil pentru cuceriri ulterioare.>> „Sub înfățișarea complementară (a „defetismului”) a „intermediatismului”, corupția oportunistă nu mai susține doar aspectul negativ al ocrotirii avantajelor de care se bucură proletariatul și pe care le poate pierde, ci apare și sub înfățișarea mai evocativă a sugestiilor cu privire la cuceririle preliminare care ar putea fi obținute acționând asupra unor situații din care ar fi mai ușor să se facă un salt spre cuceririle sale principale – toate acestea, se înțelege, cu ajutorul obligat și din toată inima al părții mai moderne și mai dezvoltate a burgheziei și a partidelor sale>>. <<Partidul marxist de avangardă, având ca sarcină esențială descifrarea exactă a evoluției condițiilor favorabile punctului culminant al acțiunii de clasă, trebuie să se dedice pe tot parcursul istoric dezvoltării și conducerii acestei acțiuni spre victorie, nu construirii unor condițiilor intermediare”.>>

Prin urmare, în caz de război, partidul, care nu consideră menținerea sau restabilirea condițiilor de pace între state sau victoria unui front militar asupra celuilalt drept o condiție prealabilă de apărat sau o etapă intermediară de cucerit pe calea spre socialism, nu își va suspenda lupta clasistă până la instaurarea Comunismului și nici nu va încheia vreo alianță cu păturile sau partidele burgheze în acest sens.

Defetismul Revoluţionar 

<< Marxistul recunoaște că există războaie progresiste; dar în 1914, ca şi în 1939, ne-am confruntat, NU cu un război al progresului, dar un simplu conflict între exploatatori imperialişti; datoria tuturor socialiştilor era să lupte împotriva TUTUROR guvernelor în TOATE ţările; în plus, Marxismul declară imposibilitatea de a pune capăt războaielor fără abolirea societăţilor împărţite în clase şi fără victoria revoluţiei socialiste.>>

Acest ultim paragraf, extras din schiţa uneia dintre lucrările noastre din 1951, << este prima şi cea mai importantă dintre tezele despre pacifism întrucât distruge orice posibilitate a Marxism-Leninismului să întreţină mişcări ce au ca scop supresiunea războiului, a dezarmării, a arbitrării, sau a egalităţii juridice dintre naţiuni (Liga lui Wilson, Organizaţia Naţiunilor Unite a lui Truman). Leninismul nu le spune puterilor capitaliste: “Vă voi împiedica să faceți război și vă voi doborî dacă o veți face”; ci le spune “Ştiu foarte bine că atât timp cât nu aţi fost năruiţi de proletariat, veţi fi atraşi în război, fie că doriţi asta sau nu, iar eu voi profita de această situaţie prin intensificarea luptei pentru doborârea voastră.” Doar atunci când această luptă va izbuti în toate Statele, epoca războiului se va sfârşi. A înlocui criteriul dialectic al lui Marx și Lenin, în fața apropierii unor noi războaie – atât în doctrină, cât și în agitația politică – cu exploatarea flagrantă a naivității maselor cu privire la sfințenia Păcii și a Apărării, nu înseamnă altceva decât a lucra pentru oportunism și trădare, împotriva cărora Lenin și-a propus să construiască noua Internațională revoluționară super hanc petram, pe această piatră: CAPITALISMUL ȘI PACEA SUNT INCOMPATIBILE. Pacifiștilor de astăzi le dedicăm o teză lapidară de la Congresul al III-lea (al 33-lea, privind sarcina Internaționalei Comuniste): „Pacifismul umanitar anti-revoluționar a devenit o forță auxiliară a militarismului”.

Afirmăm că <<suntem pentru – este lesne de înţeles- validitatea contemporană deplină a doctrinei lui Lenin despre război, ce nu este nimic altceva decât doctrina lui Marx, exprimată la naşterea sa istorică, după războiul franco-prusac şi Comuna de la Paris în care s-au încheiat războaiele revoluționare ale unificării liberale: orice armată națională este de acum încolo confederată împotriva proletariatului!”. >>

La izbucnirea conflictului european din 1914, “burghezilor li s-a răspuns că proletarii nu au patrie și că partidul proletariatului urmărește scopul de a sparge fronturile interne, războaiele oferind bune ocazii în acest sens; că el nu vede dezvoltarea istorică în măreția sau salvarea națiunilor; că în congresele internaționale era deja angajat în spargerea tuturor fronturilor de război, pornind de unde putea cel mai bine”. „Cu siguranță, marxiștii nu refuză să analizeze anumite războaie, dar oricare ar fi estimarea lor, războaiele nu se pot transforma în revoluție decât cu condiția ca nucleul mișcării revoluționare internaționale de clasă, complet separat de politica guvernamentală și de mișcările cadrelor militare, să supraviețuiască și să nu pună rezerve teoretice și tactice de orice fel între el și posibilitatea defetismului și sabotajului organizațiilor politice, de stat și militare ale clasei dominante în război”. Adevărata tradiție a aripii revoluționare, care a convers după război în Internaționala bolșevică, este legată de directiva de a nu renunța la lupta împotriva puterii burgheziei și a forțelor statului, chiar și atunci când acestea sunt angajate în război și încercate de înfrângere, și de răspândirea unei posibile acțiuni revoluționare internaționale, fără a ține cont de posibilitatea de a schimba echilibrul militar în favoarea inamicului.”  „Lenin a spus explicit: sarcina noastră poate fi îndeplinită numai prin „transformarea războiului imperialist în război civil” .„Începând cu congresele Primei Internaționale din secolul actual, războaiele dintre statele capitaliste nu mai sunt văzute de marxiști ca o fază de dezvoltare care trebuie finalizată cu sprijinul socialiștilor, oriunde ar avea loc, ci ca o „șansă de a răsturna puterea burgheză prin războiul social al claselor”. Având în vedere că acest concept și această datorie au fost trădate din atâtea părți, Lenin a muncit neîncetat pentru a le repune la locul lor și, împreună cu el, întreaga stângă marxistă. Războiul este în întregime imperialist; el nu are laturi și aspecte progresiste; trebuie susținută sabotarea proletară a tuturor statelor din „spatele liniilor”. „Ca și în Comuna din Paris, în Leningrad Revoluția a fost câștigată mărșăluind în direcția opusă frontului de război, trăgând nu asupra inamicului străin în lupta militară și națională, ci întorcând aceiași oameni și aceleași arme împotriva inamicului intern, împotriva guvernului capitalului, împotriva puterii de clasă a burgheziei; „transformând războiul național într-un război civil””.

Împotriva Indiferentismului 

În cazul în care partidul nu se află în situația istorică de a răsturna sistemul prin revoluție (proletariatul absent sau învins), dar cu practica defetismului și a „inamicului intern” încă în vigoare, el va stabili care dintre diferitele posibilități ar fi răul cel mai mic, adică alianța a două grupuri imperialiste în război, victoria unuia sau victoria celuilalt. În ceea ce privește al Doilea Război Mondial, considerăm că răul cel mai mic ar fi fost ruina monstrului capitalist mai puternic și mai dur al Washingtonului. Condițiile generale ale raporturilor de putere inter capitaliste nu s-au schimbat prea mult astăzi și, întrucât condiția derivată din înfrângerea țărilor mai ordonate și mai puternice este mai favorabilă revoluției, în cazul unui al treilea război, înfrângerea Americii ar rămâne răul cel mai mic.

Această teză nu implică nici o recidivă într-un intermediatism de alt tip: cu siguranță nu este vorba, așa cum își imaginează susținătorii indiferentismului în acest domeniu, de a apăsa pe butonul american sau pe butonul rusesc, renunțând astfel – chiar dacă ar fi posibil să se facă acest lucru – la apăsarea butonului revoluției mondiale. Indiferentismul deșănțat și pompos, cu privire la forțele inumane dezlănțuite în războaie, a fost întotdeauna condamnat în mod decisiv de toți marxiștii revoluționari, de la Marx la Lenin și până la Stânga comunismului italian și internațional. „Lenin era extrem de conștient de faptul că Marx și Engels, condamnând războaiele de la 1854-1855 până la 1870-1871, au luat totuși continuu partea unui anumit beligerant odată ce războiul a izbucnit”. Cu toate acestea, Lenin observă că, până atunci, Bebel și Liebknecht au votat, urmând sfatul lui Marx și Engels, împotriva creditelor de război, spre deosebire de succesorii lor din 1914 în Reichstag, care în plină epocă imperialistă, au trecut cu vederea în mod fraudulos faptul că Rusia feudală era totuși încă pe picioarele ei, iar prăbușirea ei era necesară. Această necesitate nu însemna că trebuia făcută o alianță cu Kaiserul la Berlin sau că renegatul Plehanov trebuia să facă o alianță cu țarul la Petrograd. Numai un burghez și un prostovan, spune Lenin, nu înțelege că, în fiecare țară, revoluționarii lucrează pentru înfrângerea propriului lor guvern. Iar istoria a arătat că acestea se pot prăbuși, una după alta.

Este, de asemenea, documentat faptul că în războiul imperialist din 1914 Lenin a optat pentru o anumită soluție. Atunci când, în acord cu delegația germană, a călătorit de la Zurich în vagonul sigilat, în mod firesc, a fost perceput de toată lumea ca fiind „notoriul agent prusac Vladimir Lenin”. Mai târziu a devenit evident cine a avut dreptate, agenții prusaci sau agentul revoluționar; la fel și după Brest-Litovsk. Rusia și Germania se vor prăbuși în cele din urmă.

Marx a fost cel care a inventat expresia „cel mai bun rezultat” al războiului, iar noi – ca de obicei – nu facem decât să o repetăm, în timp ce Lenin a fost cel care ne-a dat conceptul de „răul cel mai mic” în rezultatul războaielor, care se aplică, să fie bine înțeles, și războaielor moderne și rafinat imperialiste în care susținerea oricărui guvern beligerant este o trădare deschisă. Într-un text pentru partidul rus din 28 septembrie 1914, el spunea „în situația actuală nu putem stabili, din punctul de vedere al proletariatului internațional, care dintre cele două grupuri de înfrângeri ale națiunilor beligerante ar fi răul cel mai mic pentru socialism”. Indiferentismul, prin urmare, este deja mort și îngropat; cele două rezultate ale războiului, cărora de ambele părți le opunem defetismul și revoluția, vor avea, dacă actualele puteri rămân în picioare, efecte diferite asupra dezvoltării istorice ulterioare; care este atunci soluția mai favorabilă din punct de vedere revoluționar? „Pentru noi, social-democrații ruși (numele partidului nu fusese încă schimbat), nu poate exista nicio îndoială că, din punctul de vedere al clasei muncitoare și al maselor muncitoare ale întregului popor rus, răul cel mai mic pentru socialism ar fi înfrângerea guvernului țarist”.

Recapitulăm, pentru moment tratând un al treilea război ca fiind sigur. Războiul 1, 2 și 3. De ambele părți ale frontului, angajamentul partidelor comuniste revoluționare este ca întotdeauna: niciun sprijin pentru guverne, cât mai mult defetism posibil din punct de vedere practic. Războiul 1. Cel mai bun deznodământ pentru revoluție este ca Rusia și Anglia să se prăbuşească. Primul punct a fost cu siguranță confirmat, al doilea nu: victoria capitalismului. Războiul 2. Cel mai bun deznodământ este ca Anglia și America să fie doborâte. Din păcate, acest lucru nu se întâmplă: o mare victorie a capitalismului. Al treilea război. Cel mai bun rezultat este ca America să cadă pe spate. Cineva ar putea prezenta argumente în favoarea tezei opuse, și anume că este mai bine ca Rusia să cadă, având în vedere că, în timp ce America este arhi-conservatorul capitalismului, Rusia este arhi-cunoscuta distrugătoare a comunismului revoluționar. Prima dă oxigen pacientului său, a doua îi imobilizează „groparul” marxist. O teză evident absurdă este: nu contează cine câștigă.

Teze asupra Tacticilor 

1)Tezele partidului despre războiul imperialist sunt aşezate pe doctrina lui Lenin a defetismului revoluţionar, a sabotajului nerezervat, chiar unilateral al războiului, pentru transformarea acestuia în război civil împotriva propriului guvern pentru a permite preluarea puterii și instaurarea dictaturii proletare. Oportuniștii au avut rezerve în timpul celor două războaie, dar toate s-au adăugat la același efect: de a conduce proletariatul la măcel pentru apărarea intereselor dușmanului de clasă. 

Una dintre aceste „rezerve” a fost solicitarea lor ca acțiunile defetiste pe fronturile ostile să fie simultane. Aceasta a fost o poziție extremă în aparență, dar de fapt imposibil de realizat, și a devenit o condiție pentru renunțarea la acțiunea revoluționară și susținerea războiului condus de burghezia lor. Mai degrabă era nevoie să se prevadă și să se pregătească acțiuni care să favorizeze înfrângerea guvernului lor chiar și într-o singură țară. 

Dacă, pornind de la o poziție de evoluție nefavorabilă a luptei de clasă, partidul consideră îmbunătățirea situației revoluționare ca o imposibilitate generală, o astfel de posibilitate nu a fost niciodată exclusă în mod absolut, deoarece nu excludem posibilitatea apariției unor condiții favorabile particulare în timpul unor faze ale războiului, și anume în timpul pregătirii, izbucnirii, dezvoltării, încheierii și imediat după război. Oricum ar fi, partidul nu își schimbă tactica, deoarece acestea sunt garanții atât asupra sa, cât și chiar asupra posibilității unei renașteri clasiste în sine.

2) Partidul, în timpul ce critică principiile pacifismului legalitar și avertizează proletariatul de soarta sa incertă și neputincioasă în cazul în care acesta va îngenunchea în fața altarului Apărării Patriei, va trebui să orienteze starea de spirit a proletarilor și soldaților împotriva efectelor războiului, precum și mișcarea și manifestațiile proletare împotriva războiului spre finalul defetist și revoluționar. Acesta va tinde, direct și prin influența sa asupra organismelor economice de apărare de clasă (în care există ca facţiune), la propaganda și mobilizarea de clasă împotriva războiului și a efectelor sale. Participarea partidului și a comuniștilor împreună cu alte partide în organisme care nu sunt strict economice este exclusă: cum ar fi comitetele pentru pace, dezarmare, prietenia între popoare sau altele asemenea. Partidul nu va înșela proletariatul admițând că, fără o mișcare revoluționară, pacea poate fi menținută. Pacea capitalistă ar veni, desigur, dar după ce ciclul său de război (cu devastarea, exterminarea și jaful său) s-a încheiat, purtând deja germenii unui viitor război între clasele conducătoare ale diferitelor țări. Pacea durabilă poate fi câștigată doar prin război civil împotriva propriului guvern și a propriei burghezii și prin război revoluționar între statele cu dictatură proletară și statele cu dictatură încă burgheză.

3) Partidul denunță ca pură iluzie cererea de dezarmare a statelor; înlocuiește consemnarea într-o miliție populară cu cea a miliției proletare și afirmă necesitatea pregătirii tehnico-militare a clasei și cea a muncii legale și a infiltrării în armata burgheză, cu scopuri insurecționale.

Cuvântul nostru de ordine nu este cel al refuzului serviciului militar, așa cum îl apără mișcările mic-burgheze.

4) Greva și organizarea sindicală sunt instrumentele primordiale ale luptei de clasă proletare. Numai lupta economică pentru îmbunătățiri economice imediate reușește să zguduie și cele mai înapoiate mase exploatate, să le ofere o educație reală și, într-o perioadă revoluționară, să le transforme în scurt timp într-o armată de luptători revoluționari. O mișcare defensivă muncitorească extinsă și combativă este un factor determinant în procesul insurecțional, precum și în distrugerea disciplinei și infiltrarea propagandei comuniste în rândul soldaților.

 În revoluțiile din 1905 și 1917 din Rusia, împletirea grevelor economice cu grevele politice, legătura strânsă dintre aceste două forme de grevă, a asigurat succesul mișcării. Pentru ca proletariatul să reușească să-și exprime complet puterea sa de clasă pentru cucerirea puterii politice, este necesar ca vaste mișcări spontane de clasă, de rezistență și atac, atât economice, cât și politice, ale civililor și soldaților, să fie disciplinate, controlate și conduse de partidul revoluționar, care, la rândul său, concentrează toate aceste energii în lupta pentru obiectivul suprem al cuceririi puterii de stat. Aceasta este o dinamică complexă care trebuie studiată și prevăzută de către partid, deoarece, în situații extreme, ea devine în mod propriu-zis Cartierul General al revoluției. Evident, problema este complicată de faptul că diferitele aspecte parțiale ale mișcării se influențează reciproc și diferit în convergența și orientarea lor; totuși, nici unul dintre acestea nu poate atinge obiectivul în mod izolat, ci numai prin sudarea mișcării generale de clasă la voința și certitudinile partidului.

5) Partidul consideră că anumite reacţii la război sunt inadecvate, chiar dacă sunt implicate în unicul scop de evitare a războiului astfel încât să se extindă şi să se răspândească forme insurecţionale, aceste reacţii împotriva războiului pot fi reacţii instinctive, individuale sau colective de clasă, sub forma refuzului serviciului militar, zborului, evaziunii sau dezertării. Astfel de reacţii, ale indivizilor sau maselor, chiar dacă sunt spontane, exprimă refuzul proletarului de a-şi trimite propria carne măcelarului imperialist, dar, în sine, ele nu pot duce decât la dezarmare şi la dispersarea acelor forţe proletare care trebuie să constituie forţa armată a revoluţiei. Fragmentarea unităţilor militare şi abandonarea frontului vor fi puternic susţinute de partid cu scopul de a trece aceste forţe pe frontul intern, organizate şi disciplinate pentru războiul civil împotriva propriului guvern. Prin acţiunea şi propaganda sa, partidul îi va îndemna pe soldaţi să nu-şi arunce armele, ci să le ţină ferm în mână pentru a-i putea îndrepta, la momentul potrivit, spre inamicul intern.

Doar prin intervenţia sa legală şi ilegală în armată, cu scopul de a organiza celule şi, mai târziu, unităţi comuniste, poate apărea fenomenul trecerii unei părţi a armatei burgheze sub steagurile revoluţiei sau obţinerea neutralităţii în conflictul social. În același timp, fenomenul – extins și spontan în Primul Război, de fraternizare între soldații armatelor inamice, pe care comuniștii trebuie să-l organizeze dincolo de prima sa formă de grevă militară- poate fi mărit.

6) O altă poziţie pe care o respingem derivă dintr-o interpretare greşită a unei poziţii marxiste clasice indispensabile. Acesta susţine, pe baza unei evaluări a răului cel mai mic dintre posibilele soluţii burgheze la criza de război, că o poziţie tactică corespunzătoare şi activă urmează în mod necesar, şi anume, dacă condiţiile pe termen imediat sunt considerate nefavorabile pentru succesul revoluţiei proletare, partidul ar trebui să favorizeze sau să nu împiedice victoria unui front burghez faţă de celălalt pentru a asigura condiţii mai bune după războiul pentru reînnoirea luptei de clasă. Aceasta este calea trădării, care sub cele mai disparate forme de intermediatism spre salvarea sistemului capitalist.

7) În caz de război, atitudinea partidului faţă de oportunism rămâne neschimbată, de fapt, lupta împotriva lui şi organizarea sa trebuie accentuată, deoarece războiul îi poate permite un camuflaj mai bun de stânga prin invitarea proletarilor să se alăture războiului în apărarea obiectivelor deja atinse cu scopul de a ajunge la stadii mai avansate pe drumul către socialism. Chiar dacă războiul reuşeşte să încalce uniformitatea poziţiei de oportunism în anumite ţări, acest lucru nu constituie în sine o slăbire a oportunismului. Influenţa sa asupra clasei muncitoare va creşte sau va scădea în raport cu urmarea mai mare sau mai mică a partidului comunist. Această influenţă oportunistă regretabilă va fi şi mai semnificativă dacă, la fel ca în cel de-al doilea război mondial, reuşeşte să-i conducă pe proletarii înarmaţi împotriva propriului guvern, nu pentru a-l înlocui cu dictatura proletară, ci cu celelalte guverne burgheze, transmise de oportunişti ca progresişti, astfel încât să asigure alinierea pe frontul pro-rus sau pro-american.

În primul război mondial, Internaţionala a Doua, dominată de oportunism, a fost prăbușită, iar Stânga internațională, împreună cu Lenin, s-au orientat spre restaurarea organizației proletare mondiale. Cu toate acestea, prăbușirea nu a fost suficientă pentru a elimina influenţa nefastă a vechii organizații, deoarece înființarea Internaționalei Comuniste și a secțiunilor sale naționale a venit târziu. Al doilea război a izbucnit cu partidul marxist revoluționar absent de pe scena istorică, iar oportunismul, sub mantia stalinismului, s-a putut prezenta în haine fals comuniste și chiar a ordonat schimbări bruște de front cu impunitate, atrăgând din nou proletariatul la sacrificiu, în avantajul inamicului de clasă.

Confruntați cu un al treilea război mondial, trebuie să fim și mai clari, dacă este posibil, în a discerne organizațiile „centriste”, care, în momente cruciale, vor înceta să se dea peste cap pentru a îngroșa rândurile patriotismului și ale unione sacra.

8) Partidul prevede necesitatea războiului revoluționar după preluarea puterii în una sau mai multe țări. Aceasta înseamnă că sarcina sa va fi de a organiza Armata Roșie în măsura în care aceasta este capabilă să învingă armatele burgheze interne și să le înfrunte pe cele ale statelor burgheze. Aceasta va fi ora războiului drept pentru apărarea dictaturii proletare și pentru extinderea revoluției în țările aflate încă sub dominația capitalului, menținând în același timp legături strânse cu lupta de clasă condusă în aceleași țări de partidul comunist mondial.

Acesta, și numai acesta, va fi ultimul dintre războaiele din ciclul milenar al umanității divizate în clase.