Bazele Comunismului Revoluționar în Doctrina și Istoria Luptei Internaționale Proletare

Cuvânt Înainte (2004)

Următorul text este relatarea scrisă a unei întâlniri generale de partid ce a avut loc în 1957.

Faza istorică negativă care a dus la scrierea Bazelor Comunismului încă se simte cu noi astăzi, iar textul exprimă munca istovitoare și dificilă a clarificării doctrinare. După cum Lenin ne-a învățat, iar Stânga a confirmat, aceasta este o sarcină fără sfârșit pentru un partid revoluționar, chiar și în toiul insurecției armate. Ar trebui să fie citite într-un spirit de extremă răbdare și umilință (atribute care nu sunt tipice micii burghezii care este mai degrabă nerăbdătoare și încrezătoare) deoarece reprezintă o sinteză puternică a unor lupte proletare cruciale și de neuitat, desfășurate într-un filon programatic și teoretic. Principalul punct pe care muncitorul trebuie să îl înțeleagă este ceea ce noi vedem, fără dubii, ca baza fundamentală, pe care o rezumăm după cum urmează: “Mica burghezie nu devine numai reacționară precum marea burghezie, ba chiar mai mult de atât. Orice pas luat spre stabilirea de legături cu ea este echivalent cu oportunismul, distrugerea forțelor revoluționare și cu solidaritatea față de prezervarea capitalistă. Acest lucru este valid astăzi pentru întreaga lume occidentală”, iar în fiecare moment în care programul și pozițiile sale doctrinare sunt distorsionate și alterate, un pas în față este făcut spre inamic, am mai putea adăuga astăzi.

Pe această piatră de temelie, demonstrând că inamicii revoluției pot fi clasificați ca “negaționiști” (anticomuniști declarați), “falsificatori” (social-democrați, anarhiști, etc.) și “modernizatori” (stângiștii din zilele noastre), textul aduce o serie de argumente pentru a dovedi că cele mai rele sunt de fapt ultimele două grupări, al treilea grup fiind cel mai rău dintre toate. Referindu-ne la loviturile bine țintite pe care Marx le-a îndreptat spre Proudhon, Bakunin, Stirner, etc., acum mai bine de un secol, textul expune pozițiile “falsificatorilor” zilelor noastre, precum și ale acelora din anii șaizeci și șaptezeci. Încă din 1957, acești “falsificatori” purtători de ciumă, plini până la refuz cu diversele remedii prescrise de către alchimiștii mici burghezi, au continuat să facă mai multe intruziuni, prin răspândirea contagiunii lor, în diversele sectoare ale proletariatului și chiar în partid. Trăsătura distinctă a fiecărui “modernizator” rezidă în presupusa descoperire a unei părți “revoluționare” a micii burghezii. În funcție de tipul de “modernizator” escroc despre care vorbim, această “parte” ar putea fi un “popor” vag definit, un grup de “studenți revoluționari” sau “autonomia muncitorească”, și așa mai departe. În consecință, ei au în vedere “fronturi” penibile și “tabere revoluționare” imaginare unde sunt înghesuiți o varietate pestriță de anarhiști, stângiști, extra parlamentari, comuniști internaționaliști și oricine altcineva care mai este prin preajmă.

Cu unsprezece ani în urmă, în 1946, aceeași problemă a fost combătută în textul nostru Tracciato d’impostazione (Bazele pentru o orientare marxistă): “Mișcarea comunistă revoluționară a acestei epoci violente ar trebui să fie caracterizată nu numai prin demolarea teoretică a oricărei conformități cu lumea contemporană și a oricărui reformism al acesteia, dar și prin poziția practică, tactică, potrivit căreia nu putem merge mai departe cu orice mișcare, fie ea conformistă sau reformistă, nici măcar în sectoare sau perioade limitate de timp.”

Strigătul de luptă al comunismului revoluționar, pe care trebuie să îl urlăm sus și tare, pe care suntem nevoiți să îl repetăm de mii de ori că să rupem vraja oportunistă și să combatem influențele lor dezbinătoare, este acesta: “PARTIDUL MÂNUIEȘTE ARMA STATULUI. FĂRĂ PARTID, ORGANUL INDISPENSABIL AL CLASEI MUNCITOARE, CLASA ESTE LIPSITĂ DE VLAGĂ ȘI NU ARE PUTERE SĂ LUPTE”. Această dogmă centrală a comunismului revoluționar este legată dialectic cu o alta; anume “dacă alternativa dintre criza mondială și război pe de-o parte, și revoluția comunistă internațională pe de altă parte, este o simplă chestiune a puterii revoluționare a clasei, CHESTIUNEA PUTERII DEPINDE ÎN PRINCIPAL DE RESTAURAREA ȘI APĂRAREA TEORIEI REVOLUȚIONARE, ȘI DE UN PARTID COMUNIST FĂRĂ LIMITĂRI”. Acestea sunt – canaliilor! – două feţe ale aceleiași monede, și nu două “stadii”! Asta vrea să însemne, în cuvintele lui Lenin, că “fără teorie revoluționară nu există acțiune revoluționară”. Dar teoria nu este înfulecată dintr-o îmbucătură, ci trebuie să fie studiată, digerată și cristalizată în partidul militant, nici măcar în acel moment nu poate fi luată de-a gata. Niciodată! 

Ei bine, nimic nou sub soare. Doar permanenta și continua muncă de prezentare către noile generații de militanți (și în viitor, către clasele înarmate) a pietrelor de temelie din teoria noastră. Și cu fiecare zi care se scurge, meschinele evenimente ale lumii capitaliste de astăzi nu servesc decât să confirme validitatea științifică a marxismului, demonstrându-i abilitatea de a explica cele mai intime mecanisme, reglementând nu numai prezentul și trecutul acestui mod inuman de producție, dar și viitorul său de asemenea. 

Deși scrise în urmă cu aproape o jumătate de secol, Bazele au fost un răspuns excelent pentru această necesitate tradițională a mișcării noastre, reținând încă atât puterea, cât și rigoarea științifică. 

Introducere

Mai întâi de toate, trebuie să începem prin a explica că scopul prezentei expuneri nu este acela de a examina sistematic fiecare aspect economic, istoric și politic al schemei comuniste și al programului său, nici acela de a aduce un tratament exhaustiv la ceea ce am putea numi drept țesutul conjunctiv ce leagă toate aceste aspecte diferite ale comunismului împreună, prin care înțelegem maniera noastră originală și complet distinctă de a rezolva chestiunile relației dintre teorie și acțiune, economie și ideologie, determinarea cauzalității și dinamicile societății umane; aceasta este metoda pe care numai marxismul a utilizat-o din primul moment în care a apărut în secolul al XIX-lea, și care, de dragul simplității, poate fi înțeleasă ca aspectul filosofic al marxismului sau materialismul dialectic. 

Mai mult decât atât, dacă am încerca să sistematizăm aceste concepte cu scopul de a explica viziunea noastră particulară a funcțiunii individului în societate, a relației individului și societății cu statul, și însemnătatea atributelor doctrinei noastre cu clasa, ne-am expune acuzațiilor uzuale de abstracționism; am risca astfel să fim neînțeleși și să apărem ca și cum am fi uitat un element cheie al doctrinei noastre; mai exact, formulele necesare pentru a dezlega aceste chestiuni nu sunt fixate pentru totdeauna, dar sunt variabile în succesiunea marilor epoci istorice, care pentru noi sunt echivalente cu diferitele forme sociale și moduri de producție. 

Așadar, deși afirmă consistența cu care marxismul a răspuns evenimentelor din situațiile istorice diferite, re-argumentarea noastră va fi în strânsă conexiune cu blestemata, atotcuprinzătoarea fază care a afectat momentul revoluționar împotriva capitalismului în ultimele decenii – și care o va afecta, în mod sigur, pentru multe decenii în viitor. Scopul nostru va fi să punem pietrele de temelie pentru știința noastră înapoi, pe pozițiile corecte, să le realiniem pe acelea pe care inamicii noștri sunt cei mai dornici să le compromită, și să luăm acțiune pentru a compensa împotriva tendințelor lor deformatoare. 

Pentru a face asta, ne vom concentra pe cele trei grupuri principale de critici ale singurei doctrine revoluționare adevărate, acordând o atenție particulară criticismului care pretinde, cu cea mai mare încăpățânare, să se configureze pe aceleași principii și mișcări ca noi.

Cititorul poate reaminti că o temă similară a fost dezvoltată în timpul întâlnirii noastre de la Milano din 1952 (Punti essenziali sulla ‘invarianza’ storica del marxismo nel corso rivoluzionario, în broșura „Sul Filo del tempo” din 1953, reprodusă în Programma Comunista, nos. 5-6, 1969). Prima parte a raportului pune stăpânire pe invariabilitatea istorică a marxismului care, susținând că aceasta nu este o doctrină în proces de formare, ci mai degrabă o doctrină completată în epoca istorică care i se cuvenea, adică perioada care a cunoscut nașterea proletariatului modern, și este o piatră de încercare a viziunii noastre istorice că această clasă va trece prin tot arcul măririi și decăderii capitalismului utilizând aceeași armură teoretică intactă. A doua parte a raportului – “Falsul Expedient al Activismului”- a dezvoltat o critică a iluziei pereniale a “voluntarismului”, portretizându-l ca pe o formă extrem de dăunătoare și de periculoasă a marxismului, care continuă să fie exploatat ori de câte ori apare un focar de infecție al virusului oportunist. 

Cercetare asupra opoziției

În prima parte a raportului, am împărțit inamicii poziției noastre în trei tabere: cei care neagă validitatea marxismului, cei care o falsifică și cei care pretind să o aducă la zi. 

Astăzi, prima tabără este reprezentată acum de apărătorii și apologiștii deschiși ai capitalismului, care îl portretizează ca pe forma supremă a “civilizației” umane. Nu le vom acorda o prea mare atenție; deja au primit o lovitură zdravănă de la Karl Marx, iar asta ne eliberează pentru a ne putea concentra loviturile pe celelalte două tabere. (Punem următoarea frază între paranteze pentru a declara, o dată pentru totdeauna, că “re-argumentarea” nu aspiră atât de mult la o victorie polemică definitivă, dar țintește, în limitele acestui scurt text, să definească clar pozițiile noastre și principalele noastre trăsături și să demonstreze cum nu s-au schimbat nicicum în cei peste 100 de ani). 

Înfrângerea negaționiștilor lui Marx, astăzi doar doctrinară (mâine socială) este confirmată de faptul că cu fiecare zi care se scurge, mulți dintre ei sunt forțați să ‘fure’ adevărurile descoperite de Marx; dar găsind imposibilă posibilitatea de a distruge aceste adevăruri atunci când sunt enunțate clar (noi, revoluționarii, nu avem astfel de temeri cu privire la tezele lor clasice), dânșii se alătură celei de-a doua tabere, cea a falsificatorilor, sau (de ce nu?) cea a modernizatorilor. 

Falsificatorii sunt cei care se identifică din punct de vedere istoric ca “oportuniști”, revizioniști sau reformiști, adică cei care au eliminat din ansamblul integrat al teoriilor lui Marx – ca și cum ar fi posibil fără să le distrugi în totalitate – ideea catastrofei revoluționare și utilizarea violenței armate. Cu toate acestea, există și mulți falsificatori printre cei care pretind să accepte rebeliunea violentă: sunt la fel de răi și de dispuși la superstițiile activismului. Ceea ce împărtășesc aceştia este aversiunea față de trăsătura identificatoare, discriminatorie, a teoriei lui Marx: forța armată, care nu se mai află în mâinile unor indivizi oprimați sau grupuri oprimate, dar în mâinile clasei eliberate și victorioase, dictatura de clasă, buba social-democraților și a anarhiștilor deopotrivă. Este posibil să fi nutrit falsa speranța în 1917 că acest grup, putred până în măduva oaselor, a fost scos din ring de loviturile lui Lenin; cu toate acestea, chiar dacă am considerat această victorie că fiind definitivă pe tărâmul doctrinei, noi am fost de asemenea printre primi să avertizăm cu privire la existența condițiilor potrivite pentru reapariția acestei specii notorii. Astăzi o putem regăsi atât în stalinism, cât și în post-stalinismul rusesc care a fost recurent începând cu Congresul XX al Partidului Comunist Rus. 

În sfârșit, în cea de-a treia categorie, a modernizatorilor, am pus acele grupuri care, deși consideră stalinismul ca fiind o nouă formă a oportunismului clasic învins de Lenin, atribuie acest cumplit revers în bogățiile mișcării muncitorești revoluționare defectelor și incongruențelor din doctrina marxistă originală; pe care pretind să o rectifice în baza evidenței pe care evoluția istorică ne-a oferit-o ulterior formării teoriei; o evoluție, spun dânșii, care o contrazice. 

În Italia, Franța și în alte locuri sunt multe dintre aceste grupuri care au disipat în totalitate primele reacții proletare împotriva simțului teribil de deziluzie ce a răsărit din distorsiunile și descompunerile stalinismului; de la ciuma oportunistă ce a omorât a III-a Internațională a lui Lenin. Una dintre aceste grupări este legată cu troțkismul, dar care de fapt eșuează să aprecieze faptul că Troțki l-a condamnat mereu pe Stalin pentru deviațiunile față de teoriile lui Marx. Desigur, Troțki a dat frâu liber prea mult judecăților morale și personale; o metodă stearpă așa cum a fost evidențiată de maniera nerușinată în care Congresul XX a folosit precis asemenea metode pentru a denatura tradiția revoluționară chiar mai mult decât a făcut-o însuși Stalin. 

Fiecare dintre aceste grupări a căzut pradă virusului activismului, dar enorma lor distanță critică față de marxism face să se înțeleagă că au eșuat să vadă ele cum comit aceleași greșeli precum bersteiniștii germani; care doreau să construiască socialismul prin intermediul democrației parlamentare, prin opunerea față de practica lor cotidiană cu ceea ce ei vedeau ca fiind “partea rece” a teoriei. Activismul acestor grupuri este asemenea cu cel al urmașilor lui Stalin, care au sfărâmat în bucăți pozițiile lui Marx, Lenin și Troțki cu privire la înțelesul internațional al transformării economice socialiste într-o desfășurare indecentă de măreție armată, cu care, în timp ce își exacerbează setea de putere, pretind să fi construit deja această nouă economie. 

Stalin este părintele teoretic al acestei metode de “îmbogățire” și “modernizare” a marxismului, o metodă care, oricând și oriunde apare, distruge viziunea forței revoluționare proletare la nivel mondial. 

Așadar, chiar dacă adoptăm o perspectivă ce se opune tuturor celor trei grupări simultan, este vorba despre distorsiunile înșelătoare și neo-constructele arogante ale celui de-al treilea grup care trebuie să fie adresate cel mai urgent cu putință și aduse în fața dreptății. Fiind contemporane, sunt mai bine cunoscute, dar este încă dificil pentru muncitorii de astăzi, în urmă ravagiilor stalinismului, să le legăm de vechile capcane istorice; împotriva cărora noi propunem doar o singură poziție: o reîntoarcere la pozițiile comuniste fundamentale ale Manifestului de la 1848, care conține, în potențial, întreaga noastră critică socială și istorică, și care demonstrează, de asemenea, că tot ce s-a întâmplat de atunci, toate luptele sângeroase și înfrângerile trăite de proletariat în decursul ultimului secol, nu fac decât să confirme validitatea la ceea ce unii preferă să renunțe în mod jalnic. 

I. Partidul și statul de clasă ca forme esențiale ale Revoluției Comuniste

Chestiunea centrală a puterii

În ciuda contra-măsurilor preventive luate de Congresul XX al Partidului Comunist Rus, numărul criticilor la adresa degenerării de la Moscova a continuat să crească în urma evenimentelor din Ungaria, Polonia și Germania de Est, iar acestea pot fi găsite inclusiv în rândul partidelor staliniste oficiale din vest, incluzând personalități precum Sartre și Picasso, care sunt foarte dubioși și mic-burghezi în opiniile lor. Condamnarea lor fără de succes la adresa Moscovei sună cam așa: abuz de dictatură, abuz de partid politic central disciplinat, abuz de putere de stat în forma sa dictatorială. Toți propun aceleași remedii: mai multă libertate, mai multă democrație, socialismul să fie adus în atmosfera ideologică și politică a legalității electorale și liberale, și să se renunțe la folosirea puterii de stat în relație cu feluritele propuneri și opinii politice. Ca de obicei, principalele ținte din critica noastră nu sunt cei care susțin acest punct de vedere pentru că susțin deschis modul de producție burghez (sanctificat în așa fel de cadrul ideologic, juridic și politic), dar cei care doresc să grefeze asemenea nonsensuri pe trunchiul doctrinei marxiste. 

Noi susținem întocmai punctul de vedere opus, așa că să ne încumetăm a pune totul cap la cap în cele ce urmează. Mișcarea revoluționară, eliberată de admirația servilă a lumii libere americane, eliberată de supunerea unei Moscove corupte și imune la putreziciunea sifilitică a oportunismului, poate să renască numai prin recuperarea platformei sale marxiste radicale, declarând că socialismul depășește și neagă concepte precum libertatea, democrația și parlamentarismul și le dezvăluie ca fiind mijloace de apărare și de susținere a capitalismului. Dar probabil minciuna supremă și principalul pilon al gândirii contra-revoluționare este noțiunea statului ca arbitru neutru al intereselor de clasă și partid, și, prin urmare, și al unei libertăți de exprimare ridicole. Un asemenea stat, și o asemenea libertate, sunt invenții monstruoase pe care istoria nu le-a mai cunoscut și nu ar mai trebui să le cunoască vreodată. 

Nu numai că este incontestabil că marxismul a stabilit și a declarat toate acestea încă de la începuturile sale, dar trebuie de asemenea subliniat că ideea folosirii forței fizice împotriva unei minorități inamice – sau majorități – presupune intervenția a două forme esențiale cuprinse în cadrul schemei istorice marxiste: Partidul și Statul. 

O “schemă istorică marxistă” există, în alte cuvinte, atâta timp cât doctrina marxistă este fundamentată pe posibilitatea de a trasa un model în istorie. Dacă acel model nu poate fi găsit, sau este greșit, atunci marxismul va cădea, iar negaționiștii vor avea dreptate. Cât pentru falsificatorii și “modernizatorii” marxismului, este puțin probabil că ei să capituleze chiar dacă le sunt aduse dovezi că opiniile lor sunt greșite!

Cei care ni se opun tezei noastre conform cărei Partidul și Statul sunt principalele– și nu simple accesorii– elemente în schema marxistă, și care preferă să insiste asupra clasei ca element principal, cu partidul și statul ca elemente accesorii ale istoriei și ale luptelor de clasă (la fel de ușor de înlocuit precum cauciucurile unei mașini) sunt contraziși direct de Marx însuși. Într-o scrisoare către Weydemeyer (5 martie 1852) citată de Lenin în Statul și Revoluția, Marx a scris că existența claselor nu a fost descoperită de el, ci de economiștii și istoricii burghezi. De asemenea, au fost alți indivizi care au descoperit luptele de clasă, dar asta nu înseamnă că erau comuniști sau revoluționari. Conținutul doctrinei sale, a zis el, rezidă în conceptul istoric al dictaturii proletariatului ca stadiu necesar în tranziția de la capitalism la socialism. Așa grăit-a Marx, fiind unul dintre rarele momente în care vorbește despre sine. 

Noi nu suntem, așadar, interesați, în mod particular, într-o clasă muncitoare care este definită statistic, și nici nu suntem interesați, în mod deosebit, în încercări de a acționa acolo unde interesele clasei muncitoare diferă de alte clase (sunt mereu mai mult de două). Ceea ce ne interesează este clasa care și-a instalat propria dictatură, adică cea care a luat puterea, a distrus statul burghez, și a pus bazele propriului său stat: așa enunță Lenin, ponegrindu-i pe cei din Internaționala a II-a care au “uitat” de marxism. Cum se face că Clasa poate forma fundamentul unei puteri de stat dictatoriale și totalitare, unei noi mașinării de stat opusă celei vechi precum o armată victorioasă care ocupă pozițiile inamicului învins? Prin ce organ? Răspunsul imediat al filistinului este: o personalitate, iar în Rusia aceea personalitate era Lenin (pe care au tupeul să-l pună laolaltă cu blestematul de Stalin, negat astăzi și poate omorât ieri de veneratorii săi). Răspunsul nostru este destul de diferit. 

Organul dictaturii și mânuitorul armei de stat este partidul politic de clasă; partidul care, prin doctrina și continua sa acțiune istorică, i-a încredințat potențial sarcina, corespunzătoare clasei proletare, de a transforma societatea. Noi nu spunem numai că lupta și sarcina istorică a clasei nu poate fi obținută fără cele două forme: statul dictatorial (adică excluderea, atâta timp cât există, a celorlalte clase care sunt eventual învinse și subjugate) și partidul politic, noi spunem de asemenea – în limbajul nostru dialectic și revoluționar obișnuit – că putem începe a vorbi despre clasă – de stabilirea unei conexiuni dinamice între o clasă oprimată în societatea de astăzi și o viitoare formă socială revoluționată, luând în considerare și lupta dintre clasa care deține puterea și clasa care o va răsturna – doar când clasa nu mai este un termen statistic rece la nivelul mizerabil al gândirii burgheze, ci o realitate, manifestată în organul său, partidul, fără de care nu are nici vlaga și nici puterea de a lupta. 

Prin urmare, nu putem detașa partidul de clasă ca și cum clasa ar fi elementul principal, iar partidul un simplu accesoriu al acesteia. Înaintând ideea proletariatului fără partid, un partid care este sterilizat și impotent, sau căutând înlocuitori pentru acesta, ultimii corupători ai marxismului au anihilat de fapt clasa, depravând-o de orice posibilitate de a lupta pentru socialism, sau chiar, s-a ajuns și la asta, pentru o mizerabilă coajă de pâine. 

O eroare demascată acum un secol

Ca urmare a criticii lor confuze, “îmbogățitorii” de astăzi ai marxismului au comis gafe similare și au ajuns accidental să adopte aceleași insinuări burgheze și mic-burgheze care au fost făcute atunci când Revoluția Rusă încă urmărea linia clasică marxistă – admirată chiar de “îmbogățitori” – în care clasa, statul, partidul și membrii de partid au stat laolaltă în același avion revoluționar, tocmai pentru că asupra acestor puncte esențiale nu au existat nici un fel de ezitări. 

Ei eșuează să realizeze că prin diluarea partidului și a funcțiunilor sale ca organ revoluționar principal ei declasează proletariatul; privat fiind de abilitatea de a răsturna clasa dominantă, ba chiar să-i micșoreze efectele în câmpurile de activitate restricționate, sfârșește prin a fi legat neputincios de ea. Ei chiar consideră că au dezvoltat marxismul învățând de la istorie un concept banal de “a nu împinge lucrurile prea departe”! Varietate, demnă de cel mai mic negustor. Ceea ce ei nu văd este că nu avem de-a face cu o corecție aici, ci cu o lichidare; sau, mai degrabă, un complex de inferioritate născut dintr-o impotentă lipsă de înțelegere. 

Forma partid și forma stat reprezintă elementele cheie în cele mai timpurii texte marxiste; și sunt două stadii fundamentale în dezvoltarea epică pe care o descrie Manifestul Comunist. 

Există două stadii revoluționare la care se face trimitere în capitolul “Proletari și Comuniști”. Primul stadiu (deja discutat înainte în primul capitol intitulat “Burghezi și Proletari”) îl reprezintă organizarea proletariatului într-un partid politic. Asta urmează după o altă afirmație foarte faimoasă: fiecare luptă de clasă este o luptă politică, dar este mult mai clară și corespunde cu teza noastră care susține că: proletariatul este o clasă în sens istoric atunci când a început să lupte politic ca un partid. De fapt, Manifestul afirmă: Această organizare a proletariatului într-o clasă și, ulterior, într-un partid politic. 

Al doilea stadiu revoluționar îl reprezintă organizarea proletariatul ca clasă dominantă. Aici răsare chestiunea puterii și a statului. După cum am văzut mai sus, primul pas al clasei muncitoare în revoluție este aceea de a ridica proletariatul pe poziția clasei dominante. 

Puțin mai departe găsim definiția tranșantă a lui Marx asupra statului de clasă: “Proletariatul organizat ca clasă dominantă”. 

Probabil că nu trebuie să arătăm aici că altă teză esențială, cea a dispariției statului, reiterată de Lenin, este de asemenea inclusă în acest bine text timpuriu faimos. Definiția generală: Puterea politică propriu-zisă este doar puterea organizată a unei clase de a oprima o alta, subliniază aserțiunea clasică: puterea publică își va pierde caracterul politic, clasele și orice dominație de clasă vor dispărea, chiar și cea a proletariatului. 

Prin urmare, partidul și statul sunt în miezul viziunii marxiste. Ori le accepți, ori le repudiezi. Căutarea clasei în afara partidului și statului său este o risipă de energie, iar privarea clasei de ele înseamnă să întorci spatele comunismului și revoluției.  

Dar această încercare stupidă, pe care “modernizatorii” o consideră drept descoperire originală a epocii postbelice, a fost deja făcută în Manifest, când a fost direcționată de Marx în pamfletul său polemic formidabil împotriva lui Proudhon: Mizeria filosofiei. Această lucrare crucială a distrus noțiunea (care a fost, de fapt, mult înainte vremii sale) conform cărei transformarea socială și abolirea proprietății private ar putea fi obținute fără necesitatea angajării în lupta pentru puterea politică. În fine, acolo este această frază faimoasă: “Să nu spui că mișcarea socială exclude mișcarea politică”, care ne duce spre teza noastră neechivocă: prin politică noi nu dorim o competiție ideologică pașnică sau, chiar mai rău, o dezbatere constituțională; noi ne dorim “conflict corp la corp”, “revoluție totală” și, în sfârșit, cum a spus și poeta George Sand: „Le Combat où la mort„. 

Proudhon respinge ideea conflictului politic, deoarece perspectiva prin care vede modul în care societățile se transformă este fundamental greșită: aceasta nu implică răsturnarea totală a relațiilor de producție capitaliste; este orientată spre competiție, localizată și cooperatistă și este blocată în viziunea burgheză a întreprinderilor și pieței libere. O fi proclamat că proprietatea este furt, dar sistemul său, care rămâne un sistem mercantil, este unul burghez și orientat spre proprietate. Miopia lui Proudhon în ceea ce privește revoluția economică este asemănătoare cu cea a “socialiștilor de uzină” din zilele noastre, care copiază într-o formă lipsită de vigoare vechea Utopie a lui Robert Owen; care vroia să elibereze muncitorii oferindu-le conducerea asupra fabricilor exact în mijlocul societății burgheze. Fie că acești indivizi își zic Ordinoviști în Italia sau Barbariști în Franța, la urma urmei cu toții sunt bucăți din blocul proudhonian și merită aceeași invectivă ca Stalin: Ah, mizeria îmbogățitorilor!

Proudhonismul reînviat și tenace

În sistemul lui Proudhon găsim schimbul individual, piața, și voința liberă ale cumpărătorului și vânzătorului exaltate deasupra a orice altceva. Se presupune că pentru a elimina injustiția socială nu trebuie decât ca fiecare valoare de schimb a mărfurilor să fie relaționată cu valoarea muncii cuprinsă în ele. Marx demonstrează – și va demonstra și mai încolo, opunându-se lui Bakunin, Lassalle, Duhring, Sorel și împotriva tuturor pigmeilor menționați mai sus – că tot ceea ce rezidă în spatele acestei teorii nu reprezintă decât apologia, prezervarea economiei burgheze; incidental, nu e cu nimic diferit de considerația stalinistă că într-o societate socialistă, ceea ce se presupune a fi Rusia, legea schimbului valorilor echivalente va continua să existe. 

În Mizeria Filosofiei, în câteva rânduri succinte, Marx subliniază abisul care sălășluiește între aceste subproduse ale sistemului capitalist și viziunea extraordinară a societății comuniste din viitor. În răspunsul său adresat societății “construite” de Proudhon, unde competiția fără limite și echilibrul cererii și ofertei ating miracolul prin care fiecare primește cele mai folositoare și esențiale bunuri la un “cost minim”, eternul vis mic-burghez al servitorilor idioți ai capitalismului. Marx se descotorosește ușor de acest sofism și îl ridiculizează, comparându-l cu afirmația că atunci când vremea este bună toată lumea iese la plimbare, așa și proudhonienii ies la plimbare pentru a asigura o vreme bună. 

“Într-o societate viitoare, în care antagonismele de clasă se vor fi oprit, în care nu va mai exista clase, utilitatea nu va mai fi determinată de timpul minim de producție, ci timpul social de producție dedicat diferitelor articole va fi determinat de gradul utilității lor sociale”.

Acest fragment, una din multitudinea de nestemate ce pot fi găsite în scrierile clasice ale școlii noastre mărețe, demonstrează cât de superficial este să susții că Marx adora să descrie capitalismul și legile sale, dar nu a descris niciodată societatea socialistă de teama de a nu cădea în…utopism. Un punct de vedere împărtășit de Stalin și de anti-staliniștii de mâna a doua. 

De fapt, în dorința lor de a emancipa proletariatul în timp ce prezervă schimbul mercantil, proudhoniștii și staliniștii sunt adevărații utopiști; iar cea mai recentă variantă a acestor încercări este reforma lui Hrușciov asupra industriei rusești. 

Liberul schimb individual pe care este bazată metafizica lui Proudhon duce la schimb între fabrici, ateliere și firme conduse de muncitori și rezultă în banalitatea râncedă care plasează conținutul socialismului în cucerirea fabricii de către muncitorii locali. 

În cruciada sa de a apăra competiția, bătrânul Proudhon a fost precursorul superstițiilor moderne – emularea productivă. În trecut, gânditorii ortodocși (inconștienți de a fi mai puțin reacționari decât Hrușcevii de astăzi) obișnuiau să zică că progresul se naște din “emularea” sănătoasă. Dar Proudhon identifică emularea “industrială” productivă cu însăși competiția. Rivalii pentru același obiect, precum “femeia pentru îndrăgostit,” tind să se emuleze unul pe altul. Cu o notă de sarcasm, Marx observă că dacă obiectul imediat al îndrăgostitului este femeia, atunci obiectul imediat al rivalității industriale ar trebui să fie produsul, și nu profitul. Dar cum în lumea burgheză profitul este numele jocului (iar asta este adevărat de sute de ani) presupusa emulare productivă sfârșește în competiție comercială. Iar în spatele zâmbetelor seductive pe care americanii și moscoviții și le aruncă în prezent unii în direcția celorlalți, profitul este în continuare ceea ce urmăresc ambele tabere. 

Împreună cu viziunea sa defectuoasă privind societatea revoluționară, Proudhon este precusorul al celor mai rele aspecte ale – la modă astăzi – “socialiștilor de fabrică”: respingerea Partidului și Statului deoarece creează lideri, șefi și brokeri de putere, care, din cauza slăbiciunii naturii umane, vor fi transformați inevitabil într-un grup privilegiat; într-o nouă clasă dominantă (sau castă?) care trăiește pe cârca proletariatului. 

Aceste superstiții despre natura umană au fost ridiculizate de Marx cu mult timp în urmă când a scris într-o scurtă propoziție: “Monsieur Proudhon ignoră că toată istoria nu e nimic altceva decât continua transformare a naturii umane”. Sub această piatră de mormânt masivă se pot odihnii liniștite nenumăratele mulțimi de anti-marxiști idioți ai trecutului, prezentului și viitorului. 

În susținerea declarației noastre că nici cele mai mici restricții nu pot fi impuse folosirii complete și necalificate a armelor Partidului și Statului, arme în revoluția proletară, iar pentru a elimina aceste scrupuli ipocrite, trebuie să adăugăm că pentru a ne confrunta cu inevitabilele manifestări individuale ale patologiei psihologice pe care proletarii și comuniștii au moștenit-o nu de la natura umană, ci din societatea capitalistă, cu oribila sa ideologie și mitologia sa individualistă despre demnitatea omului, nu există decât o singură organizație capabilă să ofere un remediu efectiv și radical. Această organizație este partidul politic comunist, atât în timpul luptei revoluționare, cât și după, atunci când își asumă cea mai definitivă funcție – aceea de mânuire a dictaturii proletariatului. Alte tipuri de organizații care consideră că pot să înlocuiască partidul trebuie respinse nu doar din cauza impotenței lor revoluționare, dar și pentru că sunt de-o sută de ori mai susceptibile la influențele degenerative ale burgheziei și micii-burghezii. Și totuși critica acestor organizații, la care au fost supuse din toate părțile din timpuri imemoriale, ar trebui să adopte o manieră mai degrabă istorică decât filosofică. Dar încă este de o importanță primară să facem o analiză marxistă a justificărilor înaintate de preoponenții acestor scheme și să demonstrăm clar că sunt influențați de o ideologie esențialmente burgheză sau chiar mai puțin burgheză, precum viziunile propuse de pseudo-intelectualii care infectează atât de periculos marginile mișcării clasei muncitoare. 

Partidul, care la nivel organizațional pune non-proletarul pe aceeași treaptă cu proletarul, este singura formă de organizare care permite non-proletariilor să ajungă la poziția teoretică și istorică care este bazată pe interesele revoluționare ale clasei muncitoare; în fine, numai după mult chin şi agonie, acești renegați din alte clase vor servi mai degrabă ca mine revoluționare decât ca nişte capcane burgheze în rândurile noastre. 

Superioritatea partidului rezidă cu precizie în depășirea bolilor laburismului și muncitorismului. Te alături partidului în consecința propriei tale poziții, în lupta corp la corp dintre forțele istorice pentru o formă socială revoluționară; iar poziția ta ca membru de partid și militant nu este o simplă copie servilă a poziției tale “în relație cu mecanismul de producție”, adică acel mecanism care este creat de societatea burgheză și relaționat “fiziologic” cu aceea societate și clasa dominantă. 

II. Organizațiile economice ale proletariatului:substitute palide pentru partidul revoluționar

O istorie a sistemelor impotente

În lupta noastră împotriva trădării staliniste, am considerat mereu distorsiunile teoriei economice de o mie de ori mai serioase decât abuzul de putere care i-a scandalizat pe troțkiști și hrușceviți, sau faimoasele crime despre care lumea filistină continuă să amintească. Pentru a combate aceste distorsiuni, am recurs dintotdeauna la tezele clasice ale lui Marx împotriva lui Proudhon care apar în primul volum al Capitalului, capitolul XXIV: “Putem, astfel, să fim surprinși de inteligența lui Proudhon, care ar dori să abolească proprietatea capitalistă prin impunerea legilor eterne de proprietate, bazate pe producția de mărfuri.”                                         

Fiecare critică și program îmbunătățit ale așa-ziselor grupări anti-staliniste se bazează pe noțiunea ridicolă prin care trebuie să existe o detoxifiere – sterilizare în ceea ce privește revoluția – a partidului și a statului, forme (conform tezelor extrem de banale ale tiranului și acoliților săi) care, chipurile, au fost abuzate de Stalin din cauza insațiabilei sale dorințe de putere. Este important să arătăm că toți cei care nutresc această preocupare habotnică (și care probabil doresc să devină lideri, și care râvnesc după succesul personal ei înșiși) au sucombat, în ceea ce privește chestiunile economice și sociale, acelorași iluzii reacționare ca Proudhon: sunt orbi la faptul că opoziția istorică dintre comunism și capitalism înseamnă că socialismul și comunismul sunt opuse mercantilismului. 

În primul rând, trebuie să luăm în considerare evidența istorică. Aceasta ne arată că fiecare interpretare care a încercat să respingă monștrii partidului și ai statului politic, prin înaintarea noilor tipuri de organizații care să conducă clasa proletară în lupta sa împotriva capitalului, cu scopul de a instala societatea post-capitalistă, a reprezentat un eșec mizerabil. 

În partea a treia a acestui raport, vom avea de-a face cu economia sau mai degrabă vom demonstra că scopul, programul, pe care toate aceste mișcări non-partid și non-stat și l-au însușit nu este deloc o societate socialistă și comunistă, ci mai curând o iluzie economică mic-burgheză, ceea ce a făcut ca toate aceste mișcări să se împotmolească în jocul de partide și state al capitalismului modern. 

Mai întâi de toate, trebuie recunoscut că toate aceste încercări fundamentate pe formule și rețete pentru remedii organizaționale miraculoase nu sunt nicidecum marxiste. Ele sunt ecoul banalităților răsuflate ale escrocilor politici de acum cincizeci de ani, care au obișnuit să trateze evenimentele luptei istorice ca și cum ar fi fost selectate dintr-o revistă de modă celebră. Conform acestor bârfitori pedanți, clubul politic a fost forța principală a Revoluției Franceze (Girondinii, Iacobinii), apoi au apărut partidele electorale, urmate ulterior de organizațiile la nivel local susținute de anarhiști. După asta (în jurul anului 1900, să zicem), la modă devin sindicatele profesionale ale muncitorilor, cu o tendința inerentă de a înlocui orice alte forme de organizare și să utilizeze potențialul lor revoluționar pentru a se plasa în opoziție cu partidul și statul (Georges Sorel). Un refren foarte uzitat. Astăzi (1957), unei alte forme autosuficiente – consiliul de fabrică – i se oferă locul de onoare sub diferite înfățișări de către tribuniștii olandezi, gramscienii italieni, titoiștii iugoslavi, așa-zișii troțkiști și multe alte grupări stângiste batrahomiomahiene.

Numai o singură teză de-a lui Marx, Engels și Lenin este îndeajuns pentru a îngropa această vorbărie goală: “Revoluția nu este o chestiune a formelor de organizare”.

Problema reală este încleștarea forțelor istorice și noul program social care va înlocui capitalismul atunci când lungul său ciclu este pecetluit. În loc de descoperirea pe cale științifică a obiectivului, în determinarea factorilor prezentului și trecutului, vechile utopianisme pre-marxiste au preferat, în schimb, să-l inventeze. Noile utopianisme post-marxiste elimină obiectivul și îl înlocuiesc cu organizarea frenetică activă (sau în cuvintele lui Bernstein, principal revizionist social-democrat: “Scopul nu înseamnă nimic: mișcarea este totul)”. 

Vom consemna pe scurt propunerile acestor creatori de modă, care doresc ca proletariatul obosit de luptă să defileze pe podiumul politic cu un nou set de lanțuri care îl leagă de capital. 

Superstiția “comunei” locale

Doctrinele anarhiste reprezintă expresia următoarei teze: puterea centralizată este malefică, iar ei consideră că întreaga chestiune a eliberării clasei oprimate poate fi rezolvată dacă scapi de ea. Dar pentru anarhist, clasa nu este decât un concept accesoriu. El dorește să elibereze individul, persoana, și astfel se conformează cu programul revoluției liberale și burgheze. El îi reproșează celei din urmă că a instalat o nouă formă de putere, eșuând să vadă că aceasta este simpla consecință necesară a faptului că nu are în conținutul său și forța sa motivatoare eliberarea individului sau cetățeanului, ci obținerea dominației unei noi clase sociale asupra mijloacelor de producție. Anarhismul, libertarianismul – și chiar stalinismul, în înfățișarea să vestică – nu sunt nimic altceva decât clasicul liberalism revoluționar burghez plus încă ceva (ceea ce ei numesc autonomie locală, stat administrativ și integrarea clasei muncitoare în puterile constituționale). Când asemenea mărunte păcate mic burgheze sunt grefate pe el, liberalismul burghez, care la timpul său a fost o chestiune cât se poate de reală și de serioasă, devine doar o iluzie cu care să castrezi revoluția proletară. 

Marxismul, pe de altă parte, este negația dialectică a liberalismului capitalist. Nu dorește să păstreze o parte din capitalism pentru a-l dezvolta pe ici și pe colo, ci vrea să îl sfărâme cu instituțiile de clasă pe care le-a produs la nivel local și mai ales centralizat. O asemenea sarcină nu poate fi dusă la capăt prin încurajarea autonomiei și independenței, ci numai prin formarea unei puteri centralizate și distructive, ale cărei forme esențiale și specifice sunt partidul și statul, și numai aceste forme. 

Ideea de eliberare a individului, a persoanei, făcându-l autonom, se reduce la formula ridicolă a individului refractar subiectiv, care își închide ochii față de societate și structura sa opresivă întrucât el este convins că nu o poate schimba, ori, altfel, visează la plantarea unei bombe undeva, într-o bună zi; rezultatul final este existențialismul contemporan, care este incapabil să influențeze câtuși de puțin societatea. 

Această cerere mic-burgheză, care apare din furia micilor producători autonomi expropriați de marele capital și, prin urmare, de la apărarea proprietății (pe care Stirner și alți individualiști o considerau inviolabilă “extensie a individului”) s-a adaptat la marele progres istoric al maselor proletare, iar de-a lungul timpului a cunoscut câteva forme de organizare. La momentul crizei din Internaționala I (după 1870,) s-a întâmplat o sciziune între marxiști și anarhiști din cauza refuzului celor din urmă de a recunoaște organizațiile economice sau chiar grevele. Engels a stabilit că sindicatele economice și grevele nu erau suficiente pentru a rezolva chestiunea revoluției, dar că partidul revoluționar ar trebui să le susțină, în măsura în care valoarea lor (deja indicată în Manifestul Partidului Comunist) rezidă în extensia organizării proletare într-o singură formă centralizată, care este politică. 

În timpul acestei faze, libertarienii ar propune o “comună” locală, revoluționară, vag definită, câteodată descrisă ca o forță care luptă împotriva puterii constituite și își afirmă autonomia prin ruperea tuturor legăturilor cu statul central, iar uneori ca o formă care conduce o nouă economie. Această idee nu a fost nouă, ci revenea la primele forme capitaliste care au apărut la finele Epocii Medievale: comunele autonome, ce au existat în Italia și Flandra germană unde burghezia timpurie lupta împotriva Imperiului. Ca mai întotdeauna, în astfel de cazuri, evenimentele care pe atunci erau revoluționare, în termenii dezvoltării economice, au devenit astăzi o repetiție goală deghizată în extremism fals. 

Pentru anarhiști, de-a lungul a cincizeci de ani de comemorări, modelul pentru acest organ local l-a reprezentat Comuna din Paris de la 1871. În analiza mult mai puternică și irevocabilă a lui Marx și Lenin este, din contră, primul exemplu istoric de dictatură a proletariatului a unui stat proletar centralizat, chiar dacă numai din punct de vedere teritorial. 

Statul capitalist francez, materializat în a III-a Republică a lui Thiers, a acționat pentru a zdrobi Parisul proletar și a-l zbura din capitală, preparându-și atacul în spatele liniilor armatei prusace. După rezistența disperată și masacrul terifiant, Marx a putut să scrie că de acum încolo toate armatele naționale burgheze s-au coalizat împotriva proletariatului. 

Nu a fost o chestiune ce ținea de reducerea conflictului istoric de la nivel național la nivel comunal (dacă este să ne gândim la absurditatea unui amărât de oraș provincial lipsit de apărare!), ci extinderea sa la scară internațională. Pe vremea Internaționalei a II-a a apărut chiar o nouă formă de socialism (impresionând mintea neliniștită a tânărului Mussolini) numită “comunalism”, ce urmărea formarea de celule ale societății viitoare prin cucerirea administrațiilor municipale: nu – din păcate – cu dinamită precum anarhiștii, ci prin câștigarea alegerilor locale. De atunci, forțele neobosite ale dezvoltării economice, celebre printre marxiști, au asigurat ca fiecare structură locală să fie încurcată într-o și mai inextricabilă pânză de legături economice, administrative și politice cu guvernul central: numai să ne gândim la ridiculozitatea fiecărui mic consiliu local rebel care își stabilește stații de radio și de televiziune proprii cu scopul de a enerva statul central. 

Ideea organizațiilor ce formează confederații de muncitori în fiecare oraș, iar fiecare oraș să se declare independent politic, este de acum defunctă. Cu toate acestea, iluziile burgheze despre autoguvernare încă supraviețuiesc și vor continua să deruteze și să paralizeze mințile și mâinile militanților clasei muncitoare pentru mult timp de acum încolo.  

Celelalte forme de organizații muncitorești “imediate” au o istorie mult mai lungă și complexă, cu o tendință de a fi prinse în sindicatele muncitorești și profesionale, uniunile industriale și consiliile de fabrică. În măsura în care astfel de forme sunt propuse ca alternative la partidul politic revoluționar, istoria acestor mișcări și doctrinele pe care sunt bazate mai mult sau mai puțin confuz pe ele, coincid cu istoria oportunismului din timpul Internaționalelor II și III. Având în vedere ca am mai acoperit subiectul altundeva cu mai multe prilejuri, nu vom oferi decât un scurt rezumat aici, dar vom remarca faptul că masele europene sunt încă în mare parte ignorante istoriei lor de clasă și vor avea nevoie să învețe de la aceste imense sacrificii, pe care vor ajunge să le preţuiască într-o bună zi.

Istoria localismului și a așa-numitului comunism anarhist și libertarian reprezintă istoria oportunismului în cadrul primei Internaționale. Marx a luptat să elibereze Internaționala de aceste tendințe atât prin intermediul criticii teoretice, cât și prin lupta organizațională împotriva lui Bakunin și a susținătorilor săi iremediabili din Franța, Elveția, Spania și Italia. 

Chiar dacă sunt capabili să învețe din bogata experiență istorică a Revoluției Ruse, mulți “stângiști” și inamici declarați ai stalinismului, încă îi privesc pe anarhiști ca potențiali aliați. Va trebui astfel să reiterăm că libertarianismul a fost prima dintre bolile care a infectat mișcarea proletară, fiind de asemenea precursorul multor viitoare oportunisme (inclusiv stalinismul) în aceea că a falsificat politica și istoria pentru a atrage păturile burgheze mici și mijlocii ale societății de partea proletariatului – în ciuda faptului că aceste clase au ruinat totul și au fost sursa fiecărui tip de calamitate și eroare. Ceea ce a rezultat din această abordare nu a fost conducerea proletară asupra “maselor proletare”, ci distrugerea oricăror aspecte proletare a mișcării generale și consolidarea sclaviei proletariatului față de capital.

Acest pericol a fost denunțat de marxism din primele sale zile şi este foarte deprimant să auzi oameni care spun ca ne putem lupta mai bine acum cu el decât pe vremea lui Marx întrucât există mai multe dovezi la îndemână, asta în timp ce interpretează în mod eronat ceea ce a fost clarificat acum mai bine de un secol. Versiunea “populară” a revoluției proletare obișnuia să îl oripileze pe Engels, iar el a condamnat-o des. De pildă, în prefața lucrării Luptele de clasă din Franța a scris: “După înfrângerile din 1849 noi nu am împărtășit iluziile democrației vulgare (…) Această democrație vulgară conta pe o victorie rapidă și în cele din urmă decisivă a “poporului” asupra “tiranilor”; ne așteptam la o luptă îndelungată după înlăturarea „tiranilor”, între elementele antagonice ascunse chiar în interiorul acestui „popor”. 

În ceea ce privește doctrina marxistă, încă de la aceea vreme era înarmată cu conceptele și principiile de bază necesare pentru criticarea tuturor variantelor populare ale oportunismului zilelor noastre; inclusiv modelele înaintate de grupuri precum Barbariștii care în lungile lor palimpseste dedicate evenimentelor din Ungaria au prezentat mișcarea “populară” drept mișcare de clasă. 

Cei care substituie clasa cu “poporul” prin prioritizarea proletariatului deasupra partidului, consideră că îi acordă omagiul suprem, dar de fapt îl declasează, înecându-l în confuzia “populară”, sacrificându-l pe altarul contrarevoluției. 

Mitul sindicatului revoluționar

Începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea, partidele politice ale clasei proletare din Europa au devenit organizații mari și puternice. Modelul lor a fost “social-democrația” germană (Sozialdemokratie), care, după lupte îndelungate, a forțat burghezia statului kaiserist să abroge legile speciale anti-socialiste aplicate de Bismarck și și-a crescut, de asemenea, în mod constant ponderea voturilor și a locurilor parlamentare cu fiecare alegere generală succesivă. Acest partid era presupus să fie deținătorul tradiției lui Marx și Engels și, datorită acestui fapt, s-a bucurat de prestigiu în cadrul noii Internaționale a II-a când a fost înființată în 1889. 

Dar în acest partid a început să crească un nou curent al cărui teoretician era Eduard Bernstein: revizionism. Această tendință a declarat în mod deschis că societatea burgheză, în timpul perioadei de pace internațională și socială ce a urmat războiului Franco-Prusac, a dezvoltat noi aspecte care trimiteau la “noi căi spre socialism”, diferite de ale lui Marx. 

Nu este de mirare pentru tinerii militanți de astăzi că a fost folosită exact aceeași frază la deschiderea Congresului XX al PCUS (Partidul Comunist al Uniunii Sovietice) în 1956: cuvinte identice, dar toată lumea credea că erau proaspete, abia scoase din cuptor! Revizionistul italian Bonomi, expulzat din partid în 1912, iar mai apoi numit secretar de stat pentru război în cabinetul Giolitti, a ajuns să-i împuște nu pe fasciști, ci pe proletarii care luptau împotriva lor. Mai târziu, el a devenit chiar unul dintre liderii republicii anti-fasciste. Înainte de expulzarea sa, acesta a scris o carte care se fălea cu titlul: Noile Căi Spre Socialism (The New Ways to Socialism). Giolitti a scris frumoasa propoziție, în cartea menționată anterior, conform căreia socialiștii l-au mazilit și l-au pus în pod pe Marx. Mișcarea comunistă de stânga în zilele noastre este moștenitoarea directă a facțiunilor de stânga care, de-a lungul anilor ce au trecut, au răspuns acestei provocări denumindu-și ziarul Podul (The Attic). 

Revizioniștii au menținut că, date fiind noile evoluții din capitalismul european și mondial, nici luptele insurecționale, nici folosirea violenței armate pentru cucerirea revoluționară a puterii nu mai sunt necesare pentru realizarea drumului către socialism și a emancipării clasei muncitoare; au exclus, așadar, cu totul teza centrală a lui Marx: dictatura proletariatului. 

În locul “viziunii catastrofice” a lui Marx se află activitatea legală, cea electorală și schimbările legislative din parlament. S-a ajuns până și la stadiul în care miniștrii socialiști participau în cabinetele burgheze (Posibilism, Millerandism) cu scopul de a vota legi favorabile pentru muncitori, în ciuda faptului că fiecare congres internațional pâna la Primul Război Mondial a condamnat consistent asemenea tactici, și în pofida expulzărilor din partidele colaboraționiștilor precum Bonomi (deși nu și Bernșteinii, nici Turații în Italia). 

Degenerarea politică și teoretică a partidelor socialiste, despre care nu vom mai detalia chestiuni aici, a dus la un val de neîncredere față de forma organizațională a partidului în rândul unor secțiuni numeroase ale proletariatului, ceea ce a creat o atmosferă favorabilă pentru anumite critici anarhiste și anti-marxiste. Pentru început, doar câteva curente de importanță minoră s-au luptat cu revizioniștii pe câmpurile strictei conformități cu doctrina orginală a lui Marx (radicalii în Germania, revoluționarii intransigenți în Italia și grupurile de oriunde denumite “dificile”, “stricte”, “ortodoxe” etc.). 

Aceste curente, care în Rusia au fost reprezentate de bolșevismul lui Plehanov și Lenin (chiar dacă, în timpul războiului, Plehanov s-a dovedit a fi la fel de rău ca germanul Kautsky), nu au încetat pentru un moment să apere forma-partid (deși numai Lenin a apărat în mod clar forma-stat, adică forma-dictatură). Dar de vreo zece ani, a mai existat un curent ce a luptat împotriva revizionismului social-democrat, și anume sindicalismul revoluționar. Georges Sorel a fost principalul teoretician și lider, chiar dacă au existat cu siguranță și alți predecesori. Aceasta a fost o mișcare puternică mai degrabă în țările latine: pentru început, ei au luptat înăuntrul partidelor socialiste, ca mai apoi să creeze sciziuni din cauza vicisitudinilor luptei și pentru a fi consistenți cu o doctrină ce respingea necesitatea partidului ca organ revoluționar de clasă. 

Forma primară a organizării proletare pentru sindicaliști era sindicatul economic, al cărui principal obiectiv nu era doar de a fi presupusul conducător al luptei de clasă pentru a apăra interesele imediate ale clasei muncitoare, ci și cel ce prepara, fără să fie subiectul vreunui alt partid politic, conducerea războiului final revoluționar împotriva sistemului capitalist. 

Sorelienii și marxismul

O analiză completă a originilor și evoluției acestei doctrine, așa cum o găsim atât în lucrările lui Sorel, cât și în grupurile variate care, în diferite țări, au subscris la aceasta, ne-ar duce prea departe de itinerariul nostru; în acest punct vom discuta, așadar, numai despre bilanțul său istoric și viziunea sa foarte îndoielnică asupra unei viitoare societăți necapitaliste. 

Sorel și mulți dintre adepții săi, în Italia de asemenea, au început să declare că ei sunt adevărații succesori ai lui Marx, ce luptă împotriva revizionismului legal în înfățișarea sa pacifistă și evoluționistă. Ulterior, au fost obligați să admită că tendința lor a reprezentat un nou revizionism; în aparență mai degrabă de stânga decât de dreapta, dar, de fapt, izvorând de la aceeași sursă și conținând aceleași pericole. 

Porțiunea din doctrina lui Marx pe care Sorel socotește că o menține este folosirea violenței și lupta clasei proletare împotriva instituțiilor și autorității burgheze, în special statul. Prin urmare, dumnealui a apărut ca fiind în strictă conformitate cu critica istorică marxistă potrivit căreia statul contemporan care a luat naștere din revoluția burgheză, în formele sale democratice și parlamentare, rămâne o organizație perfect adaptată pentru apărarea clasei dominante, a cărei puteri nu poate fi înlăturată prin mijloace legale. Sorelienii au apărat folosirea acțiunii legale, violența și greva generală revoluționară, ridicând-o pe cea din urmă la rangul de ideal suprem, tocmai într-un moment când în majoritatea partidelor socialiste asemenea slogane erau repudiate cu înverșunare. 

Culmea teoriei soreliene a “acțiunii directe” – adică fără intermediari aleși legal între proletari și burghezi – este greva generală. Dar, în pofida faptului că este concepută ca având loc simultan în toate meseriile, în toate orașele unei anumite țări sau chiar la scară internațională, în realitate insurecția sindicaliștilor este încă restricționată, atâta timp cât ia forma acțiunilor indivizilor sau, în majoritatea cazurilor, acțiunilor grupurilor izolate; în niciun caz nu atinge nivelul acțiunii de clasă. Acest lucru s-a datorat spaimei lui Sorel față de forma militară necesară pe care organizația politică revoluționară trebuie să o ia, iar după obținerea victoriei, o formă de stat (stat proletar, dictatură); și cum sorelienii nu sunt de acord cu partidul, statul și dictatura, dumnealor vor sfâși prin a lua aceeași cale ca Bakunin cu 30 de ani înainte. Greva generală națională, presupunând că are sorți de izbândă, va coincide (în aceeași zi oare?) cu o expropriere generală (“greva expropriatoare”), dar o asemenea viziune a trecerii de la o formă socială la alta este la fel de nebuloasă și firavă pe cât este de dezamăgitoare și efemeră.  

În Italia în 1920 – într-o atmosferă generală de entuziasm pentru Lenin, pentru partid, pentru acapararea puterii și pentru “dictatura expropriatoare” – acest slogan superficial extrem al “grevei exproriatoare” a fost adoptat atât de maximaliști, cât și de ordinoviști; aceasta a fost una din multitudinea de ocazii când am fost nevoiți să apărăm pozițiile marxiste cu înverșunare și fără milă, chiar și cu riscul de a fi acuzați de a supăra mișcarea. 

Sorel și adepții săi sunt de fapt departe de determinismul marxist, iar interacțiunea ce apare între sfera economică și politică este o literă moartă pentru ei. Dat fiind că sunt individualiști și voluntariști, ei văd revoluția ca pe un act de forță care poate avea loc numai după un act imposibil de conștiință. După cum Lenin a demonstrat în Ce-i de făcut? , au întors marxismul cu susul în jos. Ei tratează conștiința și voința ca și cum ar fi venit din sinele interior, de la “persoană”, și astfel, printr-o mișcare iscusită, elimină statul burghez, separarea pe clase și psihologia de clasă. Având în vedere că sunt incapabili să înțeleagă alternativa inevitabilă – dictatură capitalistă sau dictatură comunistă – evadează din dilemă prin singura cale care este posibilă istoric: prin restabilirea celei dintâi. Fie că aceasta este făcută în mod conștient sau nu, reprezintă o chestiune arzătoare pentru domniile lor, iar noi le spunem sincer că nu ne interesează. 

Nu ne preocupă urmărirea evoluției logice a gândirii lui Georges Sorel după cum urmează: idealism, spiritualism, iar apoi o reîntoarcere la pântecele Bisericii Catolice. 

Testul Primului Război Mondial

După cum s-a menționat mai sus, cu siguranță nu putem oferi aici o analiză complexă despre criza socialismului ce s-a declanșat în august 1914, în contextul izbucnirii Primului Război Mondial. Trebuie doar să vedem dacă criza a afectat numai partidele politice sau sindicatele și, de asemenea, pe ideologii sindicaliști. Iar cei din urmă, chiar dacă nu s-au considerat partid, formau de fapt unul; într-adevăr, membrii lor au fost atrași în principal din mica burghezie, în pofida atașamentului lor superstițios față de noțiunile purității clasei proletare. La aceea vreme, în maniera tipică anarhistă, sindicaliștii formau o varietate de “grupuri” vag definite care declarau despre sine că sunt non-politice, non-electorale, non-parlamentare și non-partid etc, etc. Avem destule exemple contemporane pentru a arăta că acest spectacol de rezervă castă cu privire la partidele politice și politicile revoluționare nu-i împiedică pe acești “grupiști” liberi și ușuratici să se alăture partidelor burgheze și oportuniste sau chiar să lupte în campanii electorale pentru mizerabilii trădători de clasă. Autonomia domină! 

Nu există niciun fel de dubiu că cele mai mari partide socialiste europene au demonstrat un faliment lamentabil, iar într-adevăr asta va fi format baza pentru restaurarea marxismului revoluționar pe vremea lui Lenin. Trebuie să ne amintim că Lenin, neputând accepta știrile, le-a călcat în picioare în timp ce se plimba nervos în mica sa camera elvețiană, asemenea unui animal sălbatic în cușcă, inabordabil până și pentru incomparabila sa soție timp de trei săptămâni. 

Nu ne retragem niciun cuvânt din ceea ce am tot spus sau ce am făcut împotriva acestor trădători ai socialismului, care au votat pentru credite de război și care au intrat în cabinetele “sfintei uniuni” (union sacrée). Cu toate acestea, în Italia, facilitată de o întârziere de nouă luni (Italia a intrat în război pe data de 24 mai, 1915), lupta pentru prevenirea dezertării poziţiilor proletare de către liderii partidului a fost neîncetată până la eliberarea ordinului de mobilizare. Conducerea partidului socialist a rămas fermă, chiar dacă curentul reformist a predominat în grupul parlamentar și s-a opus chemării la grevă generală, acesta a decis totuși să voteze împotriva guvernului și creditelor sale de război, lucru care s-a întâmplat, în unanimitate chiar. De fapt, liderii Confederației Generale a Muncii (CGL – într-un fel echivalentul Italian al TUC) au fost cei care au luat cele mai defetiste poziții și pe ei a trebuit să îi demascăm în tentativa de sabotare a propunerii de grevă: cu toate că au precizat că se tem de eșecul grevei, în realitate se temeau de succesul ei din pure rațiuni burghezo-patriotice. 

În toate țările au fost marile sindicate care au tras partidele politice pe această cale a rușinii incomensurabile. Așa a fost situația în Franța, Germania și Austria. În Anglia, Partidul Laburist (Labour Party), mereu bătăuș și campion al contrarevoluției, la care sindicatele sunt afiliate, a pășit cu mândrie în rândurile promotorilor războiului în timp ce micul Partid Socialist al Marii Britanii s-a opus cu fermitate. 

Criticii sorelieni ai parlamentarismului au denunțat pe bună dreptate manevrele scandaloase ale deputaților laburiști, dar au eșuat să realizeze că acești stimabili domni, în timp ce se plimbau pe holurile guvernului burghez, au fost petiționați forțat de către șefii sindicatelor să obțină concesii materiale pentru membrii lor. Lenin avertiza că trădarea și lașitatea liderilor revoluționari nu a fost o cauză a oportunismului, care a fost cel mai acerb în perioada crizei din 1914, ci mai degrabă o manifestare inseparabilă de oportunism, iar, cu adevărat, acesta a fost punctul de vedere al lui Marx și Engels încă de la scrisorile privind contrarevoluția germană din 1850. Oportunismul este un fapt social, un compromis profund înrădăcinat între clase, ar fi pură nebunie să îl ignorăm. Capitalismul a oferit mai târziu un pact mutual de colaborare pentru anumite secțiuni de muncitori industriali care au fost scutiți de serviciul militar. Uniunea Muncitorilor Feroviari din Italia s-a opus repudierii grevei generale de către CGL (riscând astfel scutirea de serviciul militar a membrilor săi) și au fost capabili să o facă numai datorită puterii lor politice și a legăturilor strânse pe care membri combativi ai organizației le-au făurit cu aripa radicală a partidului marxist. 

În timpul crizei din 1914 și în timpul multor alte crize analoage, dar mai puțin senzaționale, sindicatele (ne referim la conducerea lor, de care muncitorii nu pot scăpa decât după ani de luptă, idem, militanții partidului de liderii lor, iar electorii socialiști de parlamentarii lor) au fost lanțuri veritabile pentru partidele de clasă. Sorelienii, evident, nu au văzut această serie impresionantă de dovezi, au propus remedierea revizionismului prin boicotarea partidelor și căutarea refugiului în sindicatele muncitorești. 

Situația a fost cumplită în Franța și Italia, unde erau până și confederații sindicale anarho-sindicaliste. În Franța erau majoritare și conduse de Jouhaux, sorelian până în măduva oaselor și inamic declarat al partidului și grupului parlamentarilor socialiști. Dar cum Primul Război Mondial izbucnise, Jouhaux s-a subscris politiciilor jingoiste ale deputațiilor socialiști și a tras după el organizația și masa de membrii, cu câteva excepții neglijabile. Dar nu a fost singurul. I s-a alăturat faimosul savant anarhist Elisée Reclus și chiar mai faimosul (idiot total) Gustave Hervé, liderul anti-militariștilor europeni, editor al La Guerre Sociale și organizator al citoyen Browning (cetățeanul revolver), care s-a simțit obligat acum ceva timp să înfigă le drapeau tricolore dans le fumier (steagul francez în grămada cu bălegar). Hervé va schimba numele ziarului său în Victoire, începând o campanie incredibil de veninoasă împotriva “nemțoilor” (les boches), sfârșind prin a se alătura au fumier, cel mai bun loc pentru el. 

Nu a ieșit nimic mai bun din rândurile soreliene decât din Partidul Socialist Francez (S.F.I.O.) care, nici măcar atunci, nu făcea nici două parale în ceea ce privește marxismul. Sindicaliștii “anti-partid” au sfârșit precum messieurs Guesde și Cachin, care au venit să cumpere ziarul lui Mussolinii cu francii statului francez (Cachin a devenit mai târziu comunist, iar mai apoi susținător de-al lui Hitler, și după un anti-fascist devotat). 

În Italia, Confederația Muncii s-a confruntat cu Uniunea Sindicalistă Italiană. Chiar dacă îmbibată cu un oarece reformism, cea dintâi nu s-a asociat vreodată cu politicile de război. Dar uniunea anarho-sindicalistă s-a scindat în două curente, unul împotriva războiului, iar celălalt cu De Ambris și Corridoni, intervenționist sadea. 

Partidul Socialist s-a descurcat destul de bine: când Mussolini a plecat în octombrie 1914, la întâlnirea de expulzare a secțiunii din Milano nicio voce nu s-a pronunțat în favoarea lui. 

Organizația de fabrică

În primul rând, ideea potrivit căreia partidul politic proletar ar trebui sacrificat pentru a muta centrul gravitațional revoluționar spre sindicate implică o completă abandonare a principiilor de bază ale teoriei marxiste. Așadar, este o viziune care primește susținerea numai de la cei care au abjurat crezul economic și filosofic al marxismului (așa cum au făcut sorelienii și bakuniniștii încă de la început); este o viziune pe care istoria a demonstrat-o ca fiind lipsită de fundament. Argumentul conform căruia partidele politice permit elementelor non-proletare să se alăture, și că aceste elemente sfârșesc în posturile executive, deși acest lucru nu se întâmplă niciodată (pur și simplu nu este adevărat) în sindicate, zboară în fața celor mai răsunătoare evidențe istorice contrare. 

Această îngustime a perspective sindicaliste, atunci când este comparată cu politicul, rezidă în faptul că este limitată la meserie, și nu la contextul de clasă, fiind afectată de o separare rigidă, medievală a meșteșugurilor. Nici transformarea recentă a sindicatelor muncitorești – sau profesionale – în sindicatele industriale nu ar trebui privită ca un pas în față important. În această ultimă formă, de exemplu, un tâmplar care muncește într-o fabrică de automobile trebuie să se alăture sindicatului muncitorilor metalurgi, și nu la cel al tâmplarilor. Dar ambele forme sunt caracterizate în mod egal prin faptul că printre membri rank-and-file, contactul între membri sindicatului este limitat la rezolvarea problemelor unui sector îngust de producție decât rezolvarea problemei societății în întregime. Sinteza variatelor interese ale grupurilor locale, profesionale și muncitorești industriale poate fi realizată doar printr-un aparat care să-i includă pe oficialii din fiecare organizație. 

Prin urmare, diferitele interese de secțiune ale clasei proletare pot fi depășite numai în organizația partidului, care evită să-și împartă membri în funcție de meserie.

Nu cu mult timp după Primul Război Mondial, cu marile sindicate și confederații responsabile, în mod clar, alături de deputații socialiști și partidele pentru trădarea cauzei socialiste, a fost o tendință foarte răspândită de a supraestima o nouă formă de organizație imediatistă care a apărut printre muncitorii industriali, și anume consiliul de fabrică. 

Teoreticienii acestui sistem au menționat că exprima, mai bine decât orice alt sistem, funcția istorică a clasei muncitoare moderne. Apărarea intereselor muncitorilor ar trece din mâinile sindicatului în cele ale consiliului de fabrică local, cu cel din urmă conectat cu celelalte consilii printr-un “sistem de consilii” care operează la nivel local, regional și național și în diferite sectoare ale industriei, de asemenea. Cu toate acestea, a existat o nouă cerere, și anume controlul și eventual gestionarea producției. Consiliile de fabrică ar cere tocmeală nu doar în cazul salariilor, orelor de muncă și a tot ceea ce ține de gestionarea relațiilor de muncă, dar și în privința operațiunilor tehnico-economice decise până atunci de conducere, adică cotele de producție, achiziția materiilor prime și eliminarea produselor. O întreagă serie de “cuceriri” de asemenea natură ar duce la gestionarea totală de către muncitori, adică exproprierea și eliminarea efectivă a angajatorilor. 

În Italia cel puțin acest miraj încântător a fost descris imediat de marxiștii revoluționari ca fiind extrem de înșelător. A fost o viziune ce a ignorat chestiunea puterii centralizate, în măsura în care statul burghez ar fi trebuit să coexiste (un exemplu timpuriu de coexistență între lup și miei!) cu un grad avansat de control muncitoresc sau chiar cu o rețea de administrații muncitorești răspândite în mai multe concerne industriale. 

Toate acestea nu au fost nimic altceva decât un nou revizionism, o versiune mai rea de reformism. Schema ipotetică, atâta timp cât implica o rețea de operațiuni conduse local, a fost chiar mai rea decât cea a revizioniștilor clasici, care măcar au acceptat necesitatea producției planificate social, chiar dacă au încredințat-o unui stat politic care, chipurile, trebuia cucerit de către proletariat prin mijloace pașnice. 

Dintr-o perspectivă doctrinară, este ușor să stabilim că un asemenea sistem este la fel de anti-marxist ca sindicalismul sorelian. Într-o manieră foarte similară vedem cele două personaje suspecte – partidul de clasă și statul de clasă – exilate complet de pe scena politică; măcar revizioniștii clasici s-au încredințat sabotajului deschis violenței și dictaturii de clasă! În esență, deși revoluția și socialismul sunt amândouă eliminate. 

Suspiciunea banală a formelor partidului și statului au continuat să câștige teren de-a lungul decenilor ce au urmat, iar “conținutul socialismului” a ajuns să fie confundat cu aceste două postulate: controlul muncitoresc asupra producției și gestionarea muncitorească a producției. Iar toate aceste lucruri au fost considerate drept “noul marxism”.

A spus vreodată Marx care este “conținutul socialismului”? Nu. Marx nu a răspuns niciodată unei asemenea întrebări metafizice. Conținutul a fost un receptacul precum apa ar putea fi vin sau chiar un lichid mai puțin plăcut. Ca marxiști, este firesc să întrebăm: care este procesul istoric care duce la socialism? Ce relații vor exista între indivizi “sub socialism”, adică în cadrul unei societăți care nu mai este capitalistă?

Ar fi inutil să răspundem la asemenea întrebări cu: controlul producției, conducerea fabricii sau cum se spune des autonomia clasei muncitoare. 

Pentru mai bine de un secol, noi am definit procesul istoric care duce de la societatea capitalistă complet industrializată la socialism după cum urmează: formarea clasei proletare, organizarea proletariatului într-un partid de clasă, organizarea proletariatului ca clasă dominantă. Controlul și gestionarea producției poate să înceapă numai după ce s-a ajuns la ultima fază. Asta se va întâmpla nu în fabricile individuale conduse de personalul consilist, ci în cadrul societății ca întreg, conduse de statul de clasă cu partidul de clasă la cârma sa. 

Dacă căutarea ridicolă pentru “conținut” este aplicată unei societăți socialiste complete, avem toate motivele să spunem că formulele control muncitoresc și conducere muncitorească sunt lipsite de orice fel de conținut. Sub socialism, societatea nu mai este divizată în producători și non-producători întrucât societatea nu mai este divizată pe clase. “Conținutul” (dacă suntem nevoiți să folosim o asemenea expresie insipidă) nu va fi autonomie, control și conducere proletară a producției, ci dispariția clasei proletare, a sistemul salarial, a schimbului – chiar și în ultima sa formă existentă ca schimb de bani pentru forţă de muncă și, într-un final, întreprinderea individuală va dispărea de asemenea. Nu va mai exista nimic de controlat și de gestionat și nimeni de la care să mai ceri autonomie. 

Cei care au preluat aceste ideologii au demonstrat o inabilitate totală, atât teoretică, cât și în practică în lupta pentru orice, dincolo de imitația palidă a societății burgheze. Tot ceea ce ei își doresc este propria lor autonomie de la puterea partidului de clasă și a dictaturii revoluționare. Când Marx era încă foarte tânăr și îmbibat cu idei hegeliene (idei în care acești oameni cred până și acum) ar fi răspuns că cei care caută autonomia proletară găsesc în schimb autonomia burgheză, preaslăvită ca model etern al umanității (vezi Despre chestiunea evreiască). 

Istoria “socialismului de fabrică”

Strămoșii consiliilor de fabrică ordinoviste sunt vechile bresle meșteșugărești anglo-saxone, care s-au format nu pentru a lupta împotriva angajatorilor burghezi, ci împotriva lorzilor feudali și breslelor rivale. 

Imediat după ce Revoluția Rusă nu a mai fost considerată ca o fază inițială a revoluției proletare europene, dar ca o luptă a țărănimii pentru “cucerirea pământului”, această distorsiune blestemată a dat naștere analogiei superficiale a “cuceririi fabricii”. Pe asemenea căi sfârșim prin a ne rătăci pe via maestra care duce spre cucerirea puterii și a societății. 

Altundeva în presa noastră, am examinat cum Lenin a rezolvat chestiunea industrială și agrariană rusească și nu vom mai intra în detalii aici. Sindicaliștii și anarhiștii de peste tot și-au retras susținerea pentru Revoluția din Rusia când au realizat că Lenin a văzut “controlul muncitoresc și țărănesc” ca auxiliar al scopului principal de preluarea a controlului puterii centrale, ca slogan pentru a chema întreprinderile pe care statul rusesc încă nu le expropriase. Încercările de obținere a gestionării autonome a fabricilor de către proprii operatori au trebuit să fie reprimate, câteodată prin forță, cu scopul de a evita dauna economică inutilă; daună care era anti-socialistă în contextul în care afecta direcția politică și militară a războiului civil. 

Confuzia dintre statul consiliilor muncitorești, consiliile funcționând ca organe politice și teritoriale, și ficțiunea ordinovistă a statului consiliilor de fabrică, cu fiecare consiliu conducându-se independent, a fost rapid spulberată. Pe acest subiect trebuie doar să citim Tezele celui de-al II-lea Congres al Internaționalei Comuniste despre Sindicate și Consiliile de Fabrică care definesc sarcinile acestor organe înainte și după revoluție. Soluția marxistă a problemei este penetrarea acestor organisme de către partidul revoluționar și subordonarea lor (și nu autonomie!) statului revoluționar. 

Acum vom istorisi pe scurt experiența italiană. În 1920, episodul faimos al ocupării fabricilor a avut loc. Muncitorii, complet nemulțumiți de atitudinea lașă a marilor uniuni sindicale, și forțați să treacă la acțiune de situația economică și cererile injurioase impuse de industriași după euforia post-război, s-au baricadat înăuntrul fabricilor, planificându-și defensiva și expulzând conducerea. În unele locuri, au încercat să mențină fabricile funcționale și chiar să dispună de produsele pe care le-au fabricat prin vânzare normală. 

Mișcarea ar fi putut merge mai departe, să obțină lucruri mărețe în acest moment crucial dacă proletariatul italian ar fi avut un partid revoluționar puternic și hotărât. În schimb, în urma congresul unitar de la 1919 din Bologna și victoria electorală senzațională cu 150 de parlamentari socialiști aleși, Partidul Socialist a trecut printr-o profundă criză cu falsul extremism al “maximaliștilor” ce a prins rădăcini. A fost o criză ce nu putea fi rezolvată până în ianuarie 1921, când curentul comunist a scizionat pentru a forma un nou partid la Livorno. 

În PSI (Partidul Socialist Italian) de la aceea vreme, procedura era una de a transmite deciziile la varii comitete hibride. Acestea îi includ pe reprezentanții conducerii partidului (cu câteva dintre ale sale organizații periferice, contestate de diferitele curente), deputații socialiști şi liderii Confederației Muncii. În van a declarat stânga că partidul de unul singur era autorizat să aibă de-a face cu problemele ce țineau de lupta politică a clasei proletare. Deputații socialiști și liderii de sindicate ar trebui să fie legați de instrucțiunile partidului dat fiind că erau membri de partid. A fost un exemplu de necesitatea luării acțiunii la scară națională, acțiune ce a fost pe atât de politică pe cât ați crede. 

Mai mult de atât, o veritabilă orgie a pozițiilor falsului extremism a măturat țara, am avut dovezi despre cât de dăunătoare a fost pentru partid lipsa unei platforme doctrinare solide. Măreața mișcare de ocupare a fabricilor de la aceea vreme a dus la noțiunea greșită conform căreia sovietul sau consiliul muncitoresc, sistemul stabilit în Rusia, ar putea fi extins și în Italia; într-adevăr, până și adversarii deschiși ai cuceririi revoluționare a puterii au vorbit despre proclamarea sa. Dar Lenin și congresele mondiale au luat o poziție clară asupra chestiunii, spunând că sovietele nu sunt structuri ce pot coexista cu statul tradițional. Din contră, ele se nasc când lupta deschisă pentru putere are loc, când funcțiunea lor devine aceea de înlocuire a organelor executive și legislative ale statului burghez în prag de colaps. Dar toate acestea vor fi fost uitate, iar în mijlocul confuziei generale și alianței absurde dintre pacifiști și revoluționari, mișcarea a căzut în impotență. 

Liderul burghez Giolitti a fost însă mult mai clar. În ciuda legii ce i-a permis să trimită trupe pentru a-i izgorni pe muncitori din fabricile ocupate, și în pofida faptului că au fost încurajat să facă asta de forțele dreptei și ale fascismului incipient, Giolitti s-a abținut de la a emite asemenea ordine. Muncitorii și organizațiile lor, ocupând fabricile care se aflau practic în paragină, nu păreau că sunt pe cale să iasă din fabrici cu armele în mână, să atace forțele burgheze și să ocupe sediul statului și al poliției; foametea a fost suficientă pentru a compromite poziția lor șubredă. Cu Giolitti aproape fără să tragă vreun glonț, mișcarea a căzut de una singură. După câteva incidente izolate, managerii burghezi și șefii s-au întors imediat la conducerea fabricilor, reluând activitatea ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Furtuna se potolise, iar puterea și privilegiul burghez au scăpat aproape nevătămate. 

Întreaga istorie a Italiei post-război ne arată limpede că lupta proletară, chiar și în condiții favorabile, este sortită eșecului dacă nu este condusă de un partid revoluționar capabil să rezolve chestiune puterii pe o cale radicală; un fapt confirmat în egală măsură de istoria fascismului. 

A fost ultimul faliment al acelui sistem de idei ce repudia revoluția ca mijloc de preluare a controlului politic al societății; care desconsidera lansarea atacului asupra statului burghez și instaurarea dictaturii proletariatului; care dorea să înlocuiască aceste măsuri cu iluzia că muncitorii vor cuceri puterea și vor controla fabricile, iar ulterior se vor organiza în consilii de fabrică care vor cuprinde întreaga forță de muncă, fără să acorde atenție pozițiilor politice sau opiniei partidului. 

Curentul ordinovist italian nu a mers atât de departe încât să declare inutilitatea partidului politic, dat fiind că era de acord cu a 111-a tactică internațională de crearea a contactelor cu alte partide politice, până și cu cele reformiste și revizioniste, întrucât susținea ideea unui front de clasă compus din muncitori manufacturiei, industrialiști și mici burghezi. Dar evenimentele viitoare și triumful oportunismului în Italia și în interiorul Internaționalei Comuniste au demonstrat că doctrina auto-suficienței consiliilor de fabrică (cu propriile lor revoluții) era un punct de plecare extrem de periculos; cum a fost, pe bună dreptate, iluzia că victoria comunistă era asigurată din momentul în care întreprinderile individuale au trecut din mâinile conducerii în mâinile angajaților. De fapt, comunismul implică reorganizarea întregii vieți omenești, iar vechiului model productiv – la care rețelele de sindicate apărute spontan și organizațiile de fabrică aderă- trebuie să fie denunțat, iar mai apoi distrus în totalitate din cap până-n picioare. 

O reîntoarcere inutilă la formule goale

Cu fiecare val al procesului de involuție pe care marea tragedie rusă l-a prezentat și ni-l prezintă, apar încercări de a renaște forme de organizare proletară diferite de cea pe care marii pionieri ai revoluției din octombrie și-au întemeiat întregul lor efort imens ei în fruntea avansului amenințător proletar și anticapitalist de la sfârșitul Primului Război Mondial: partidul politic și dictatura proletariană.

Nicio contribuție folositoare pentru o reînviere teoretică și practică a mișcării de clasă nu se va naște dintr-o neîncredere anxioasă față de formele de organizare ale partidului și statului. Acestea sunt forme absolut indispensabile dacă relațiile dominației de clasă vor fi răsturnate odată și pentru totdeauna. Obiecția infantilă față de aceste forme se reduce la ideea că omul este sortit de către propria sa natură să recurgă la exercitarea puterii, fie că apără cauzele forței în societate (ca parte a unui sistem “ierarhic” autorizat să îl protejeze), fie să apere interesele indivizilor sau, mai simplu, pentru a satisface setea insațiabilă de putere de partea acelora care sunt învestiți cu putere în cadrul partidului și statului. 

Marxismul demonstrează inexistența unui asemenea destin ridicol; mai mult de atât, afirmă că acțiunile indivizilor depind de forțe dezvoltate în general, de interese mai largi, iar acest lucru este valabil și atunci când indivizii reacționează ca molecule individuale ale masei, ce acționează în mod concertat cu alţii, ca – și mai ales – atunci când sunt reuniţi în grupuri, în momente cruciale din lupta istorică, de dinamicile generale ale societății. 

Fie citim istoria ca marxiști, fie recidivăm în masturbări scolastice care explică marile evenimente datorită manevrelor monarhice asupra revendicărilor ereditare și transmiterea coroanei către moștenitori, sau ca aventurile unor bucanieri îndrăzneți, îndemnați să facă isprăvi mărețe în căutarea gloriei personale și a nemuririi postume!

Pentru noi și pentru Marx, pur și simplu nu este posibil ca un individ de unul singur, luând ca punct de plecare prezicerea conștientă, să iasă afară și să “modeleze” societatea și istoria în conformitate cu motivația voinței sale. Și asta nu i se aplică numai unei amărâte drăcii de molecule care se zbate în magma socială, ci chiar și regilor și reginelor, celor investiți cu înalte oficialități și onoruri, celor cu multe titluri și inițiale după nume. Într-adevăr, tocmai aceștia sunt oamenii care nu știu ce vor, nu obțin ceea ce credeau că vor obține, iar pentru care, scuzați expresia nobilă, determinismul istoric le rezervă o lovitură zdravănă în fund. De fapt, dacă acceptați doctrina noastră, liderii sunt cele mai mari marionete ale istoriei decât oricine altcineva. 

Văzută în contextul succesiunii formelor productive, fiecare înlocuind-o pe cea precedentă, se va vedea că toate revoluțiile trec printr-un stadiu dinamic particular în care combatanții, care în acel punct apar ca expresia unor forțe determinate social ce îi împinge spre binele măreț și vor fi puși în fața multor sacrificii și privațiuni: vor fi aceia care, atât în ranguri, cât și în roluri mai importante, își vor da viața și “setea de putere”, în timp ce se supun forțelor nedescifrate care însoțesc nașterea fiecărei noi forme sociale. 

În faza finală a fiecărei forme, dinamismul social se evaporează datorită faptului că nouă formă socială opusă se naște din cea veche. În acest punct, aici apare o apologie conservatoarea a formei tradiționale care tinde să se manifeste ca o subscriere a egoismelor personale, umplerea individuală a burții și corupție deschisă; cei care iau mită, pretorii, curtenii feudali, clericii desfrânați, speculatorii dubioși și contabilii corupți ai regimului burghez de astăzi sunt câteva exemple. 

Dar chiar dacă bătăușii angajați și spălătoresele capitalismului se împotmolesc într-o mlaștină socială de cinism și aroganță existențială, munca apărării capitalismului și prevenirea căderii sale continuă ca mai înainte. Statul organizat și rețelele partidului politic sunt puternic învestite în această sarcină, și la momente istorice cheie ele au demonstrat că sunt destul de capabile să se sudeze într-o forță unificată, centralizată, contrarevoluționară (și dacă puteți vedea dincolo de toată ipocrizia intelectuală falsă, acesta este un caz clar în Marea Britanie, America și Rusia din zilele noastre, și nu doar în Germania și Italia fascistă). Și întrucât sunt conștienți că sursa puterii noastre este cunoșterea pe care o avem despre stratificarea geologică a subteranului istoric, ei încearcă să ne-o fure și pe aceasta!

Ar trebui ca noi, dintre toți oamenii, să nu fim războinici încât să dezonorăm puterea și forma pe care această energie de neoprit a noastră va trebui să și-o asume, anume: partidul revoluționar și statul de fier al dictaturii? În aceste structuri organizaționale, indivizii vor deține cu siguranță poziții cheie, dar sarcina lor, departe de a se angaja în manevre personale și intrigi secrete și conspirații, va fi să respecte sarcinile pe care procesul istoric le-a dat acestor organe pentru a revoluționa ireversibil formele economice și sociale. 

Aserțiunea anumitor organizații, diferită de a partidului, că ele pot garanta împotriva degenerării liderilor sau altor numiți oficiali, este asemănătoare cu repudierea întregului nostru edificiu doctrinar. 

De fapt, rețeaua de “lideri” și “ierarhii” în aceste organizații este la fel ca în partid, și în general nu este compusă doar din muncitori. Și chiar dacă ar fi fost, istoria ne-a învățat adevărul nefericit potrivit căruia fostul muncitor ce își părăsește locul de muncă pentru a lucra în birocrația sindicatului este în general mai predispus să își trădeze propria clasa decât cineva care provine din rândul claselor non-proletare. Exemple? Putem să dăm multe.  

Întreaga palinodie este în general prezentată că o mișcare înainte, o întemeiere de relații mai strânse cu “masele”. Dar cine sunt masele ? Sunt clasa muncitoare atunci când este lipsită de energie, adică fără un partid care să o pună pe calea istorică revoluționară; o clasă, așadar, legată și resemnată la statul său de subjugare și conectată de felul în care se întâmplă să fie distribuită prin organismul social burghez. Și în anumite situații istorice, masele pot include și straturile semi-proletariatului care s-au revărsat din “clasa” muncitoare. 

Abordarea noastră a problemei, în totală conformitate cu dictatele școlii marxiste, este să arătăm că un moment istoric dual apare în asemenea situații, și prin a face distincțiile convenabile între cele două aspecte putem sintetiza tot ceea ce am spus mai înainte. 

În perioada de dinaintea izbucnirii firești a revoluției burgheze, când formele feudale încă trebuiau distruse, ca de exemplu în Rusia la 1917, elementele din “populațiile” încă neproletarizate confruntau puterea statului și contestau conducerea societății. La anumite momente decisive, aceste straturi tind să ia partea clasei proletare, adăugând nu numai un avantaj numeric, dar și contribuind ca un factor potențial revoluționar ce poate fi folosit în timpul fazei de tranziție; cu condiția ca partidul dictaturii muncitorești să aibă o viziune istorică clară, o organizație puternică și autonomă și să-și fi garantat hegemonia prin păstrarea legăturilor strânse cu clasa proletară din întreaga lume. Situația se schimbă când presiunea revoluționară antifeudală se diminuează: “cadrul” popular care cuprinde proletariatul clasist și revoluționar acum nu doar că devine reacționar, ci chiar mai reacționar decât însăși burghezia. Acum orice pas pentru a păstra legăturile cu ea va duce la oportunism, la distrugerea puterii revoluționare și la solidaritate cu conservatorismul capitalist. Astăzi, în întreaga “lume albă”, acest principiu este încă valid. 

Oportuniștii ruși din prezent, în cursa lor nebunească spre o totală repudiere a tot ceea ce seamănă a revoluție, nu au renunțat – încă – la forma-partid, dar încă mai caută să justifice fiecare stadiu succesiv al involuției lor printr-un Apel la mase și, din când în când, să-și proclame solidaritatea cu ei. 

Nu este nevoie de alte dovezi a posteriori sau istorice pentru a demonstra incoerența acestui slogan uzitat, insidios și iritant și rolul esențial pe care l-a jucat în lichidarea partidului revoluționar. 

III. Denaturarea mic burgheză a caracteristicilor societății comuniste în concepțiile “sindicaliste” și “socialiste de întreprindere“ ale organizației proletare

Partidul politic este de neînlocuit

Ideea conform căreia organizația formată doar din muncitorii care să-și ducă luptele ar trebui să fie structurată în jurul rețelei de producției a economiei industriale burgheze – o idee dusă până la punctul cel mai extrem în sistemul lui Gramsci și readus la viață astăzi de diferitele grupări anti-staliniste – s-a dovedit a fi complet ineficient în practică și merge negreșit mână în mână cu eșecul identificării diferențelor fundamentale dintre structura economică de astăzi și de mâine: între societatea capitalistă din prezent și societatea comunistă care îi va lua locul după victoria clasei proletare. Prin urmare, orice teorie de felul acesta este departe de critica marxistă a sistemului economic capitalist contemporan. 

Anti-staliniștii, staliniștii și post-staliniștii Congresului XX comit aceeași eroare. Toți împărtășesc iluzia unei societăți în care muncitorii și-au învins șefii la nivel local, în cadrul domeniului lor sau în cadrul întreprinderii lor, dar care au rămas prinși în pânza unei economii de piață încă în viață. Pare-se că aceștia nu realizează că economia de piață de acest tip este același lucru cu capitalismul. 

Caracteristicile unei societăți necapitaliste și nemercantile care reies dintr-o analiză marxistă autentică, rezultând dintr-o prognoză critică și științifică care este lipsită de orice urmă de utopianism, sunt înțelese complet și formate într-un program numai de către partidul politic al clasei muncitoare. Acest lucru se datorează tocmai faptului că partidul nu aderă servil la sistemul de organizare pe care lumea capitalistă îl impune clasei producătoare. Orice ezitare față de necesitatea pentru formele de partid și de stat duce la o pierdere definitivă a cuceririlor programatice ale mișcării marxiste privind antiteza completă a formelor comuniste și capitaliste; cuceririle însușite total de partidul școlii marxiste. Dacă luăm în considerare câteva postulate marxiste cheie, precum abolirea diviziunii tehnice și sociale a muncii, adică sfărâmarea barierelor dintre întreprinderile separate; abolirea conflictului dintre urban și rural; și abolirea sintezei sociale dintre știință și activitatea umană practică, putem observa că orice plan “concret” de a organiza acțiunea proletară ce își propune să imite în oglindă structura lumii economice de astăzi este destinată să rămână prinsă în limitările caracteristice formelor capitaliste din zilele noastre și să fie contrarevoluționară fără ca măcar să-și dea seama. 

Calea prin care se poate depăși acest neajuns – ce va implica multe bătălii – este prin formarea organizațiilor care evită să se modeleze după cele schițate de către lumea burgheză. Aceste organizații sunt partidul proletar și statul proletar, prin care societatea de mâine se cristalizează înainte de existența sa în sensul istoric. În aceste organizații pe care le definim ca fiind “imediatiste”, care copiază și dețin amprenta fiziologică a societății din prezent, tot ceea ce fac este să cristalizeze și să perpetueze această societate. 

Forma “comunală” 

Este foarte straniu faptul că libertarienii, care în jurul anilor 1870 s-au angajat în polemici contra lui Marx în Internaționala I, la a căror miopie ne-am referit deja, sunt încă considerați a fi “la stânga” lui Marx. De fapt, în ciuda opoziției lor verbale față de militarism și patriotism, dumnealor nu au înțeles niciodată importanța de a merge mai departe de nivelul național atunci când se critică economia burgheză și de a studia cum aceasta răspândește la scară globală. 

Marx a descris formarea pieței internaționale ca sarcina istorică ultimă și încoronată a burgheziei moderne; după aceea, a mai rămas lupta pentru întemeierea dictaturii proletare în țările cele mai dezvoltate și, după distrugerea statelor naționale care au apărut împreună cu capitalismul, o expansiune pe o și mai vastă scară a puterii clasei proletare internaționale. Propunerea anarhistă, când nu se lupta de fapt pentru autonomia nelimitată a indivizilor, indiferent de clasa lor, era de a distruge statul capitalist pentru a-l înlocui cu unități sociale mici, faimoasele comunități de producători, care după căderea guvernului central ar deveni complet autonome, chiar și cu respect mutual. 

Forma mai degrabă abstractă a societății viitorului bazată pe comune locale nu pare așa de diferită în comparație cu societatea burgheză de astăzi, iar procedurile sale economice nu par nici ele așa diferite. Cei care îndrăznesc să descrie această societate viitoare, precum Bakunin și Kropotkin, au crezut că este suficient să o pună în simplă conexiune cu un set de ideologisme filosofice, mai degrabă decât cu o analiză a legilor istorice verificate ale producției sociale. Când au ales critica lui Marx, a fost numai în cel mai minim și selectiv mod posibil, întrucât au fost incapabili să infereze concluziile implicate de teorie: au fost impresionați de conceptul de plusvaloare (care este o teoremă economică), dar l-au folosit doar pentru a susține condamnarea morală a exploatării, care, în opinia lor, rezultă din „puterea” exercitată de ființele umane unele asupra altora. Incapabili de a ajunge la nivelul teoretic al dialecticii, au fost împiedicați să înțeleagă, de pildă, că în tranziția de la aproprierea produsului material al muncii iobagului de către seniorul latifundiar până la producerea plusvalorii în sistemul capitalist, a avut loc o adevărată “eliberare” de sub forme mai aspre de servitute și opresiune; întrucât, chiar dacă împărțirea pe clase și existența puterii de stat a rămas încă o necesitate istorică ce a avantajat clasa burgheză, în aceea perioadă a avantajat, de asemenea, și întregul rest al societății. 

Una din principalele cauze ale creșterii producției muncii ca întreg și al remunerării medii mai crescute pentru aceeași cantitate de muncă a fost crearea pieței naționale și diviziunea muncii productive în diferite ramuri ale industriei, permițându-le acestora din urmă să își schimbe produsele complete și semiprelucrate într-o zonă de liberă circulație a mărfurilor și impulsionarea constantă de a-și extinde această zonă dincolo de limitele statului național. 

Această creștere (aprobând pe deplin punctul de vedere marxist) în avuția burgheziei și în puterea fiecărui din statele sale și, împreună cu aceasta, a producției plusvalorii, nu înseamnă imediat că o creștere absolută în venitul brut extras se face în detrimentul claselor inferioare. Până la un anumit punct, acest lucru este încă compatibil cu o scurtare a orelor de muncă și cu o dezvoltare generală a satisfacerii nevoilor. Prin urmare, ideea demantelării capitalismului prin ruperea statelor naționale în mici insulițe de putere, specifică Evului Mediu pre-burghez, nu are niciun sens. Cu siguranță, ar fi un pas retrograd să forțezi economia înapoi la aceste limite, chiar și dacă singurul scop ar fi de a preveni câțiva indivizi leneși, nemuncitori să își aproprie oricare dintre resursele fiecărei mici comune. 

În acest sistem al comunelor egalitare, este sigur că costul aprovizionării zilnice cu alimente, calculat în ore de muncă ale tuturor membrilor maturi ai comunității (lăsând deoparte chestiunea minoră, dar enervantă, a celor care nu au vrut să muncească și pe care ar fi putut să îi oblige!), ar fi mult mai mare decât dacă producția era organizată la nivel național. Să luăm exemplul Franței moderne, unde există un trafic continuu și regulat între diferitele comune, iar un anumit articol manufacturier este obținut din locurile unde este produs cu mai mică dificultate; chiar dacă “sutele de familii” încă înghit totul pe gratis. 

De fapt, aceste comune variate n-ar avea nicio altă opțiune decât să facă comerț între ele în baza liberului schimb. Și chiar dacă am admite că o “conștiință universală” ar fi îndeajuns pentru a regula pașnic aceste relații între diferitele nuclee economice bazate la nivel local, nimic nu ar putea preveni ca o comună să extragă plusvaloare de la o altă comună datorită unei echivalențe fluctuante între mărfuri. 

Sistemul imaginar al micilor comune economice nu este nimic mai mult decât o caricatură filosofică a unui vechi vis mic-burghez al autoguvernării. Se poate observa ușor că acest sistem este la fel de mercantil ca cel care a existat în Rusia lui Stalin sau în și mai anti-proletara Rusie post-stalinistă și este clar, de asemenea, că implică un sistem complet burghez de echivalente monetare (fără o monetărie a statului?!) ce este sortit să îngreuneze muncitorul productiv de rând mai mult decât un sistem național sau imperialist de industrii grele. 

Forma “sindicală”

Până acum am elaborat partea istorico-politică a criticii noastre asupra concepției sindicaliste privind lupta proletară. Folosind dovada amară a experienței din trecut, am subliniat insuficiența doctrinară și incompetența formulei “Sindicate versus statul burghez”: o formulă înaintată cu intenția de a înlătura nu numai organul luptei politice, adică partidul, dar și organul direcției sociale – pe cât de indispensabil, pe atât de tranzitoriu din punct de vedere istoric – reprezentat de statul revoluționar pe care Marx l-a avut în vedere. 

Conform gândirii lui Sorel și a adepților săi, sindicatul este îndeajuns să conducă, pe cont propriu, atât lupta, cât și să organizeze și gestioneze economia proletară care nu mai este capitalistă. În această secțiune, vom demonstra că o asemenea poziție are sens numai în contextul unui punct de vedere distorsionat și neistoric al caracteristicilor specifice formei opuse de producție ce va succeda capitalismul burghez. Un asemenea punct de vedere denaturat, care nu va fi niciodată realizat și nici nu poate fi, supraviețuiește doar în imaginația semi-burgheză; hrănită de o anumită ură împotriva marilor șefi, aceasta eșuează în a vedea profunzimea antitezelor care există între societatea de astăzi și cea care se va naște din victoria proletară. 

Multă confuzie a fost cauzată de oportunism cu privire la forma pe care o va lua societatea viitorului: trebuie doar să ne gândim la aceste partide politice, care chiar dacă se consideră marxiste, ar merge într-atât de departe încât să declare formularea unui asemenea program istoric final – pe care l-au numit “maximal,” nu pentru a-l contrasta cu un program care era imediat și “minim”, ci mai degrabă pentru a dejuca necesitatea obținerii sale – ca fiind superfluă. Pentru mult timp ne-am luptat cu scopul de a demonstra că specificitățile decisive unui asemenea program ne-au fost cunoscute încă de când a apărut pentru prima dată curentul marxist și va trebuie să continuăm să luptăm pentru a demonstra asta. Dar viziunea societății socialiste imaginare care va rezulta, chipurile, din victoria organizațiilor sindicale asupra șefilor capitaliști și din presupusa distrugere și prăbușire a statului politic burghez, este mult mai indefinită și mai vagă decât a noastră. 

De-a lungul istoriei diferitelor curente socialiste, a existat – chiar și în textele importante – o mare confuzie a formelor cooperatiste – care nu sunt nimic altceva decât o derivare din utopianismul pre-marxist – cu forma economică socialistă. Dar această idee a unei societăți bazate pe o rețea de producători cooperativi o vom analiza mai târziu când vom descrie curentul consiliului de fabrică. Cât despre ideea soreliană sindicalistă privind societatea ulterioară colapsului capitalismului, prima întrebare pe care trebuie să ne-o punem este dacă unitatea fundamentală a acestei societăți va fi micul sindicat bazat la nivel local sau sindicatul național, potențial și la nivel internațional. 

Nu trebuie să uităm că în cadrul organizațiilor de apărare economică pe care clasa muncitoare le-a format la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, a fost o instituție, specifică țărilor latine, care a excelat în dinamism și energie. În Italia, purta numele Camera del Lavoro, iar în Franța, mai puțin adecvat, se numea Bourse du Travail. În vreme ce denumirea italiană duhnește cu siguranță a parlamentarism burghez, denumirea franceză este mai rea în aceea că transmite ideea unei piețe de muncă, un loc unde muncitorii sunt vânduți celui care licitează cel mai mult dintre angajatori. Prin urmare, oferă impresia ca este și mai înlăturată din lupta pentru eradicarea ideologiei capitaliste. 

În timp ce sindicatele și ligile individuale și chiar federațiile lor naționale, fiind mai puțin unitare și centralizate, suferă limitările anumitor interese comerciale, care se preocupă de revendicări limitate, pe termen scurt -camerele de muncă din oraș și țară, prin dezvoltarea solidarității muncitorilor din diferite meserii și locuri de muncă, erau mult mai înclinate să considere problemele de clasă la un nivel mai profund. Chiar dacă natura locală a acestor organizații însemna că nu puteau să se elibereze complet de aceste defecte pe care le-am examinat mai devreme (în critica noastră asupra formelor locale și “comunale”), probleme politice reale erau discutate acolo, nu în sensul electoral răsuflat, ci în termenii activității revoluționare. 

Vigoarea formelor inter-sindicale

Putem menționa multe episoade care s-au întâmplat în Anii Roșii post război mondial, în care organul specific și cel mai activ al camerelor de muncă, Consiliul General al Ligilor, a mobilizat muncitorii italieni la mișcări de masă și revolte, trecând des peste oficialii sindicatelor prin emiterea deschisă a apelurilor lor în numele grupurilor socialiste și mai apoi a celor comuniste. 

În Franța, în timpul primei părți a acestui secol, La Sûreté tremura în proprii bocanci la valul de mișcări ce emanau din Bourses de Travail. Fără să știe, les Bourses erau organe politice ale luptei pentru putere, dar “bonzii” reformiști, și uneori chiar anarhiști, din sindicate au profitat de izolarea lor locală și au prevenit ca mișcarea să nu se răspândească la nivel național (sau la nivel internațional, ca în cazul grevei abandonate pentru apărarea Rusiei Roșii, care era asediată de armatele burgheze ale Antantei).

În septembrie 1920, în timpul ocupării fabricilor, comercianții burghezi năpădiți de teroare și-au deschis obloanele, permițând stocurilor lor de bunuri de consum să fie preluate și puse în comun de “Camerele Muncii” – ce le-a distribuit la cei fără loc de muncă: implicarea Camerelor însemna depășirea îngustei preocupări sindicaliste despre salarii; în aceste circumstanțe, gardianul suprem al ordinii instalate, prim-ministrul Giolitti, a fost calm și îndeajuns de deștept pentru a nu ne pune sub acuzația de jaf, așa cum ar fi cerut o respectare riguroasă a legii. 

În faza fascistă ulterioară, nu au fost trupele lui Mussolini (ce la momentul acela au suferit o serie de înfrângeri sângeroase) care au atacat muncitorii, ci forțele armate normale ale statului (în Empoli, Prato, Sarzana, Parma și Ancona. Artileria a fost utilizată în Bari, unde chiar și forțele marine au fost folosite) și numai după ofensive repetate au reușit să înfrângă forțele muncitorești, rezistând în Camerele Muncii puternic fortificate. 

Greva din august 1922 a eșuat pentru că apărarea nu a fost coordonată la nivel național, lucru pe care doar noul înființat Partid Comunist a încercat să-l facă: încă o dată liderii sindicaliști și Partidul Socialist controlat de reformiștii maximaliști au reușit să limiteze mișcare în orașele principale, unde mișcarea fascistă nu valora nimic, reușind să obțină controlul doar în Florența și Bologna; în Milano, Roma, Genova, Torino, Veneția și Palermo muncitorii au fost aduși, în mod pașnic și legal, sub conducerea lor paralizantă. Așadar, încă din august 1922, și nu din octombrie 1922, data ridicolului “Marș asupra Romei,” putem vorbi pe bună dreptate de victoria capitalismului italian asupra revoluției proletare, ucisă de infama ciumă oportunistă. Acum, ajunge! Am vorbit prea mult despre Italia. 

În cadrul rețelei de organizații sindicale, așadar, putem vedea cum fiecare domeniu de lucru este total impotent atât la nivel local, cât și național. Și cum conducera națională este controlată aproape peste tot de partidele oportuniste, pe când adevăratele centre ale activității de clasă sunt vechile centre interprofesionale bazate la nivel regional și local. 

În timpul fazei curente a oportunismului stalinist, chiar și această ultimă, prețioasă resursă a fost distrusă. Și cum Camerele de Muncă, ca locații principale pentru mitingurile înflăcărate ale celor mai combativi muncitori, nu mai există (în mod tradițional, mii de muncitori obișnuiau să ia parte în fiecare după-amiază la întruniri, ușurând transmiterea deciziilor în toată zona dimineața următoare). Oribilii oficiali din ziua de astăzi, ce poartă lentile rozalii, le-au înlocuit cu coridoare pline de rânduri de ghișeuri birocratice, unde fiecare muncitor timid și izolat se duce să întrebe ce i se cuvine sau să accepte ordinele de sus cu privire la o acțiune stupidă, minusculă, astfel încât să șoptească mai departe ordinele și să bocească la gândul ultimei greve castrate. 

Funcția economică

Să presupunem că clasa muncitoare a învins ordinea stabilită numai prin acțiune sindicalistă și că o nouă activitate economică și productivă a început să se dezvăluie după ce controlul burghez a fost eliminat. O asemenea ipoteză este probabil mai puțin îndepărtată de realitate în cazul unui oraș cu o organizație sindicală puternică, centralizată și cu legături strânse, dar încă ne-au mai rămas cu obiecțiile pe care le-am făcut despre forma comunală, precum și despre posibilitatea de a obține o victorie definitivă într-un anumit oraș sau o anumită regiune fără să o fi obținut și în zonele limitrofe ale aceleiași țări. 

Așadar, pentru a înțelege ce vor sorelienii prin gestionarea sindicalistă a “viitoarei” (fără să mai repetăm ceea ce am spus deja despre iluzia unui sistem de comune gestionate la nivel local) trebuie să ne imaginăm un sistem de gestionare economică care, în oricare dintre țări (cu reținerile noastre obișnuite asupra perspectivelor negative ale unei victorii asupra capitalismului într-o singură țară), alocă responsabilitatea pentru diferitele ramuri ale economiei către organele de conducere ale variatelor sindicate naționale. 

Pentru a clarifica argumentul nostru, haideți să ne imaginăm că organizarea producției de pâine și a tuturor celorlalte produse pe bază de grâu este încredințată Sindicatului Brutarilor, cu aranjamente analoage pentru toate celelalte domenii și industrii. Cu alte cuvinte, trebuie să ne imaginăm că toate produsele unei anumite ramuri de producție au fost puse la dispoziția unor mari organizații ce se aseamănă cu trusturile naționale. Întrucât toți managerii capitaliști au fost înlăturați de mult, aceste organizații ar fi nevoite să ia decizii despre cum să utilizeze întreg produsul (în exemplul nostru: pâine, paste etc.) în aşa fel încât să primească, de la alte organizații paralele, nu numai de ce au nevoie membrii pentru consumație personală, dar și noile materii prime, instrumentele de muncă, etc. O asemenea economie este o economie de schimb și va continua astfel fie că schimbul are loc la nivelele mai înalte sau mai joase ale organizației. În primul caz, schimbul are loc la vârful diferitelor sectoare de producție, fiecare distribuind diferitele produse necesare pentru producere și consum prin toată structura sa ierarhică. Aici sistemul de schimb rămâne, la nivelele mai înalte, unul mercantil. Adică are nevoie de legea echivalenței pentru a egaliza valoarea stocurilor unui sindicat cu altul; putem presupune cu ușurință că aceste sindicate ar fi foarte numeroase, mai putem de asemenea presupune că fiecare dintre ele ar fi nevoite să negocieze separat cu toate celelalte. Haideți să nu mai întrebăm cine trebuie să stabilească acest sistem de valori echivalente sau ce ar garanta “atmosfera socială” în care toată această independență și “egalitate” fantastică a diferitelor uniuni de producători ar avea loc. Dar haideți să fim într-atât de “liberali” încât să ne gândim că este posibil că diferitele valori echivalente ar putea fi determinate pașnic printr-un echilibru atins spontan. Un sistem de măsurare de o atare complexitate nu ar putea opera fără expedientul în vârstă al unui echivalent general, cu alte cuvinte, banii, măsura logică pentru fiecare schimb. 

Nu este mai lesne de concluzionat că sistemul “superior” ar cădea eventual pe cel “inferior”, deoarece ar fi imposibil să restricționezi mânuirea banilor într-o atare societate numai pentru oamenii de la vârf însărcinați cu organizarea schimburilor între producția unui trust și a altuia (iar aici cuvântul sindicat este complet potrivit); inevitabil, acest drept ar fi extins la toți membrii trustului, la muncitorii trustului, care sunt împuterniciți “să cumpere” orice își doresc după ce își primesc cota-parte de bani de la sindicatul lor particular: cu alte cuvinte, salariile lor, ca în ziua de azi. Singura presupusă diferență ar fi că sunt nediminuate (precum la Duhring, Lassalle et al) de marja de profit a șefilor. 

Iluzia burgheză, liberală a unui sistem de sindicate ce există independent unul de altul, și libere să negocieze termenii sub care își vând stocurile (monopolizate) de produse, este conectată cu ideea că fiecare producător, fiind remunerat cu “venitul nediminuat al muncii sale” (o absurditate ridiculizată de Marx), ar fi prin urmare, capabil să facă orice își dorește cu el în condițiile bunurilor de consum pe care le-a obținut. Dar aici apare buba: aceste „economii ale producătorilor liberi” se dovedesc a fi la fel de îndepărtate de economia socială, pe care Marx a numit-o socialism și comunism, precum capitalismul, dacă nu chiar mai îndepărtate. 

În economia socialistă, nu individul face deciziile privind producția (ce și cât trebuie produs) și consumul, ci societatea, specia umană în întregime. Aici este punctul esențial. Independența producătorului este doar o altă lozincă democratică, goală care nu obține nimic. În societatea de acum, muncitorul salariat, sclavul capitalului nu poate fi un producător independent, dar este un consumator independent, în măsura în care (într-o anumită limită cantitativă care nu este determinată de foamea absolută ca “legea de aramă” a lui Lassalle, dar care crește odată cu extinderea societății burgheze) își poate cheltui banii pe orice dorește. 

În societatea burgheză, proletarii produc orice cere capitalistul (sau pentru a pune problema într-o manieră mai științifică și generalizată, ei produc orice dictează legile generale ale modului de producție capitalist; orice are nevoie monstruozitatea inumană a capitalului), dar în ceea ce privește consumația sa, chiar dacă este limitată în termeni de cantitate, proletarul poate consuma orice și oricât dorește. În societatea socialistă, indivizii nu vor fi liberi să facă alegeri “independente” privind în ce activități productive vor lua parte, și ce consumă, întrucât aceste două sectoare vor fi dictate de societate și în interesul societății. De către cine? este întrebarea stupidă inevitabilă la care răspundem fără ezitare că în prima faza va fi “dictatura” clasei revoluționare proletare, al cărui organ capabil de a ajunge la înțelegerea a priori a forțelor care vor intra în joc este partidul revoluționar; într-o a doua fază istorică, societatea în întregime își va exercita voința spontan printr-o economie difuză care va fi abolit atât independența claselor și a indivizilor, în toate sectoarele activității umane. 

Aceeași veche controversă

La fiecare pas al discuției noastre au apărut formule care par destul de ciudate. Prin urmare, ne simțim obligați să ne oprim din când în când și să explicăm cu îngăduință că școala noastră clar definită a marxismului a rămas fidelă acestor formule pentru mai bine de un secol. Suntem de asemenea dornici să explicăm că nu numai staliniștii și rahiticii semi-staliniști acum la putere ne fac rău, dar și anti-staliniștii, care acum năvălesc precum un roi de lăcuste care fac ecou marxismului de modă veche corectat și “îmbogățit” de presupușii lor oponenți și care se mulțumesc, în schimb, să-și frângă sulițele asupra celor care încalcă “autonomia”, atribuind acestor încălcări succesiunea constantă a înfrângerilor revoluționare. 

Și cu ce-au mai venit acești neobosiți inventatori ai celei mai noi formule? Într-unul dintre periodicele eclecticei quadrifoglio (o federație de grupuri mici ce se proclamă ca fiind comuniste de stânga) nu vedem nimic altceva decât scrierile republicate (din 1880-1890) ale lui Francesco Saverio Merlino, “socialistul libertarian”: propagator timpuriu a unei rețete ultra râncede care este încă preparată astăzi (într-o varietate eclectică de sosuri) de către un întreg puiet de ziare care s-au arătat la fereastra lui Palmiro Togliatii ca să-l provoace cu ciripiturile lor năzdrăvane; dar ceea ce ei n-au reușit să înțeleagă, când vine vorba de această rețetă specifică, este că bătrânul Palmiro este un masterchef! În comparație cu el nu sunt decât niște băiețași de spălătorie. Iar aici este rețeta: salvarea rezidă în grefarea valorilor socialismului pe cele ale libertății! 

Astăzi ni se spune că vechile idei ciudate ale bătrânului Merlino, salvatorului brav al marxismului și al științei revoluționare, au fost aplicate triumfal nu numai în Rusia la 1905, dar și în 1917 (!), în revoltele de la 1956 din Polonia și Ungaria și chiar în așa-zisul “experiment” Iugoslav. 

Formulele lui Merlino sunt luate dintr-un articol scris de el despre Programul de la Erfurt din 1891. Nu este un exemplu rău pentru modernizatori, aceste vechi formule reînvie pur și simplu confuzia notorie – spulberată de școala marxistă în anii de după Primul Război Mondial – referitoare la absurditatea “statului popular liber” pe care social-democrații germani l-au propus alături de puternicul principiul central al lui Marx despre dictatura proletară; nereușind să ia în considerare că exact din cauza acestei chestiuni, după 1875, Marx și Engels erau la un pas de a-i renega pe socialiștii germani. Vom mai vorbi despre asta cu altă ocazie. Între timp, iată aici câteva extrase din Articolul lui Merlino: “Puterea de a conduce, de a gestiona și de a administra societatea socialistă nu trebuie să aparțină unui stat mitic al poporului și muncitorilor, ci asociaților confederate mutuale muncitorești.”. “Ar trebui să punem totul pe seama unei singure puteri centrale sau sa le acordăm asociaților muncitorești dreptul de a se organiza după bunul lor plac, luând în posesie instrumentele muncii?”. “Nu ne dorim un guvern central sau o administrație care ar fi cea mai exorbitantă dintre autocrații, ci ne dorim organizați muncitorești confederate corespunzătoare și libere.”

Aceste formule ni se potrivesc în măsura în care putem arăta cât de perfect exprimă gândirea lui Togliatti, Hrușciov, Tito și restul. Cât de bine exprimă exact opusul pentru ceea ce luptăm noi. Toate grupările anti-staliniste asociate și confederate să-și ocupe locul alături de ei.  

Pentru ei, ultimul lor strigăt din inimă este întotdeauna “centralism birocratic sau autonomie de clasă?” Dacă într-adevăr asta ar fi antiteza, în locul antizezei lui Marx și Lenin “dictatura capitalistă sau dictatură proletară”, nu am avea niciun fel de ezitare să optăm pentru centralism birocratic (oh, oroarea ororilor!), care la anumite conjuncturi istorice cheie poate fi un rău necesar, controlabil de un partid ce “nu se târguiește pe principii” (Marx), lipsit de slăbiciune organizațională și acrobații tactice și imun la contagiunea autonomismului și federalismului. Cât despre “autonomia de clasă”, tot ce putem spune este că e o porcărie absolută. Societatea socialistă este una în care clasele au fost abolite. Chiar dacă am face o concesie, spunând că sub un regim de dominație de clasă, clasa dominată poate avansa revendicarea independenței ca formă de protest, într-o societate fără o clasă capitalistă, independența poate însemna numai lupta dintre un anumit tip de muncitori împotriva altora, dintre o confederație și alta, dintre diferite sindicate, dintre tipuri diferite de “producători”. În socialism, producătorii nu mai sunt o porțiune distinctă și separată a societății. 

Fiecare asociație în posesia “propriilor” instrumente de muncă, producând în “propria” sa manieră, nu înseamnă socialism! Dimpotrivă, substituie lupta de clasă, al cărui ultim scop este dictatura, cu absurdul bellume omnium contra omnes: războiul tuturor împotriva tuturor; un deznodământ istoric care, din fericire, s-a dovedit a fi pe atât de zadarnic pe cât este de absurd. 

Sclavii ar fi într-o poziție de “autonomie de clasă” dacă ar declara că “suntem fericiți să rămânem sclavi, dar vrem să decidem ce fel de mâncare să le servim maeștrilor noștri la masă și pe care dintre fiicele noastre să le ia în pat!” Până și pozițiile creștine au fost de o mie de ori mai revoluționare decât aceasta, chiar dacă nu a proclamat o societate fără clase, însă a proclamat: “nicio diferență între sclavi și oamenii liberi”.

Conceptele exprimate aici pot fi găsite, cuvânt cu cuvânt, în scrierile lui Marx așa cum vom continua să demonstrăm. 

Cuvinte de neuitat

Curentele sindicaliste și laburiste – pe care preferăm să le numim imediatiste, pentru că încurcă momentele dialectic distincte ale organizării curente, ale dezvoltării istorice și ale teoriei revoluționare – ar prefera să limiteze întregul ciclu istoric al clasei proletare la o simplă recrutare a muncitorilor din fabricile particulare, meserii sau alte mici sectoare izolate și se bazează în întregime pe acest model rece și lipsit de viață. Și aici se află eroarea lor fundamentală. Determinismul marxist, pe de altă parte, distruge ficțiunea burgheză a “individului”, “relațiile care avantajează membru individual al clasei dominante moderne, burghezul, capitalistul, deținătorul de pământ și de bani, negustorul”. După ce a întors cu susul în jos acest idol mizerabil, individul, marxismul îl înlocuiește cu societatea economică, care este temporar o societate națională.

Toți imediatiștii – adică, toți cei care au parcurs numai o miime din distanța ce îi separă de nivelul gândirii comuniste – vor să scape de societate și să pună în locul ei un anumit grup de muncitori. Acest grup ei îl aleg din una dintre camerele diferitelor închisori care alcătuiesc societatea burgheză a “oamenilor liberi”, adică fabrica, meseria, peticul teritorial sau legal. Întregul lor efort mizerabil constă în aceea că le spun non-liberilor, non-cetățenilor, non-indivizilor (așa este măreața ideea cu care revoluția burgheză îi inspiră inconștient) să-i invidieze și imite pe opresorii lori: fiți independenți! liberi! fiți cetățeni! oameni! Într-un cuvânt: fiți burghezi!

Pentru noi, obiectul nu este, pur și simplu, să alegem unul dintre grupurile existente din actuala conjunctură socială și să-i atribuim funcții care deja există sub capitalism; scopul nostru îl reprezintă societatea necapitalistă. Acesta este abisul care ne separă de grupulețe meschine cu ciorovăiala lor nesfârșită. Confruntați cu rezultatele eșuate din teoriile lor, se plâng de o nouă autocrație, un centru birocratic, o conducere opresivă ce au fost create, și pentru a evita una ca asta, această entitate atotputernică, impersonală – societatea – va trebui sfărâmată în mai multe fragmente “autonome”, libere să imite josnicele (și, în plus, deja învechitele) modele burgheze. 

Mergeți mai departe și spuneți, dar măcar fiți la fel de deschiși ca Merlino. Mergeți și puneți-l pe Karl Marx alături de autocrații, opresorii, corupătorii clasei proletare; și pe Lenin, de la sine înțeles, deși Merlino nu l-a cunoscut. 

Antonio Labriola ar fi fost de acord cu Merlino, deși atunci când a protestat împotriva ideii lui Lassalle (imediatist par excellence) de “a pava calea către soluția chestiunii sociale prin înființarea de cooperative de producători cu ajutorul statului sub controlul democratic al oamenilor muncii.”. Această teribilă propoziție și-a găsit calea în Programul de la Gotha (1875), dar nu a apărut în Programul de la Erfurt din 1891 datorită intervențiilor dure ale lui Engels. 

În texte ce au fost ascunse preț de 15 ani, Marx, și Engels deopotrivă, au sfâșiat aceste formulări mizerabile în bucăți, iar făcând asta au oferit – în Critica Programului de la Gotha – cea mai clasică construcție dialectică a societății viitoare. În aceste pagini, au făcut bucăți nu numai concepția imeditatistă a statului ca mamă adoptivă a clasei muncitoare, dar și fiecare federalism și particularism, fiecare noțiune denaturată a “sferelor autonome organizării economice”. Să ne uităm la aceste texte, lăudate de comentariile maiestuoase ale lui Lenin, și să dovedim ce avem de dovedit încă o dată. 

Pe atât de sufocați pe cât suntem astăzi de toate aceste “chestiuni de structură”, “probleme de rezolvat” și “căi de pavat”, să respirăm niște oxigen fatal din aceste pagini lăsate să se îngălbenească în sertarul lui Bebel. 

“În locul luptei de clasă existente, se pune o frază de scribi de gazetă despre problema socială, spre a cărei rezolvare se păşeşte.Organizarea socialistă a muncii colective (într-un pasaj anterior, Marx a pulverizase deja o altă expresia idioată, foarte uzitată și astăzi – emanciparea muncii – unde el de fapte vorbește doar despre clasa muncitoare) ia fiinţă  nu din procesul revoluţionar de transformare a societăţii, ci din ajutorul statului”.

Câteva rânduri mai încolo, Marx ia în derâdere formula controlului democratic al oamenilor muncii: “Ce înseamnă însă „control exercitat de poporul muncitor care deţine puterea?”. Şi încă la un popor muncitor care, cerând statului satisfacerea unor asemenea revendicări, recunoaşte pe deplin că nici nu deţine puterea, nici nu este copt pentru ea!”.

Dar pasajul din același text ce arată care este, pentru noi marxiștii, forma societății de mâine este acesta: “Faptul că muncitorii caută să creeze condiţii pentru producţia colectivă pe scara întregii societăţi, şi în primul rând la ei acasă pe scară naţională, nu înseamnă decât că ei luptă pentru transformarea condiţiilor de producţie actuale, şi nu are nimic comun cu înfiinţarea de asociaţii cooperatiste cu ajutorul statului! Cât priveşte însă actualele asociaţii cooperatiste, ele sunt preţioase numai în măsura în care sunt create în mod independent de către muncitorii înşişi şi nu se bucură nici de ocrotirea guvernelor, nici de cea a burghezilor”.

La scara întregii societăți

Acest pasaj, alături de multe alte pasaje similare, este de ajuns ca să stabilim că oricine se coboară de la “nivelul societății”, care la un anumit moment istoric, înainte de cucerirea puterii, coincide cu “nivelul național”, pâna la nivelul federal/sindical (nivelul municipal, individual, de întreprindere sau chiar mai rău), cade în imediatism, trădează marxismul și duce lipsă de orice fel de concepție privind societatea comunistă: cu alte cuvinte, nu are nimic de-a face cu lupta revoluționară. 

În ceea ce privește cealaltă antiteză ciclopică dintre “transformare revoluționară a societății” și “organizarea socialistă a muncii”, ea ar putea fi adresată în egală măsură constructorilor socialismului de la Moscova, astfel încât să îi privim drept în ochi și să le spunem că tranziția către socialism nu poate fi același lucru precum construirea unei firme. Marx, care și-a cântărit cuvintele cu atenție (așa cum Lenin le-a recântărit), nu ar fi visat niciodată să folosească asemenea expresii burgheze grosolane și vulgare voluntariste precum “construirea socialismului”.

Nu vom aminti aici celebra critică tăioasă a lui Marx asupra statului popular liber, ce-a fost mai târziu reamintită de Lenin în fața a milioane de oameni, nu doar în limitele unui studiu, ci sub cerul fulgerător al celei mai mari revoluții din istorie! Și cât de mizerabili au fost cei care au ignorat lecția pentru a doua oară! Cu cât mai liber este statul, cu atât mai intens zdrobește clasa muncitoarea pentru a proteja capitalismul! Noi nu ne dorim să eliberăm statul, vrem să îl punem în lanțuri și să îl sugrumăm. Și cu asemenea cuvinte, anti-etatismul unor Bakunini și Merlino este izgornit înapoi de unde a venit: să își găsească locul printre celelalte parodii circărești ale gândirii politice. În locul anti-statului – aceasta este culmea gândirii dialectice! – vom pune noul stat (Engels), al cărui scop nu va fi libertatea, ci represiunea, care va fi nevoită să se ridice încă o dată pentru a muri într-un final pentru totdeauna, obținând abolirea claselor. Statul popular liber și autonomia de clasă se potrivesc de minune și sperăm să fie foarte fericite împreună! Ambele nu sunt nimic altceva decât formele impotenței imediatiste și imanenței gândirii burgheze. 

Cât despre concepția unei societăți “unitare” în locul antitezei dintre capitaliști și proletari – între producători și consumatori de asemenea – merită să urmărim evoluția acestei idei așa cum a apărut în diferitele și mult criticatele programe ale partidului german. Programul lassallean (Leipzig, 1863) a fost cel care a avut în conținut formula pe care Marx s-a simțit obligat să o atace: eliminare antagonismelor de clasă, pe când Marx ar fi spus clasele însăși trebuie eliminate, iar mijlocul prin care se ajunge la așa ceva este exact prin antagonismele care existe între ele. 

Programul “marxiștilor” (Eisenach, 1869), pe care Marx l-a judecat ca fiind elaborat fără să se ia în considerare cuceririle teoretice ale mișcării socialiste, cerea încheierea dominației de clasă și a sistemului salarial, dar încă vorbea despre “veniturile nediminuate din muncă” ce trebuiau să fie date fiecărui muncitor și despre organizarea muncii ce trebuia să fie formată în baza cooperativismului (dar fără ajutor de la stat).

Programul de la Gotha, care a fost redactat în 1875 după condamnata fuziune dintre eisenachieni și lassallieni, și care a rămas neschimbat, în ciuda criticii severe făcute de Marx, vorbește despre cum instrumentele muncii devin “proprietatea comună a întregii societăți”. Singura critică făcută de Marx la această frază a fost despre cum expresia “avansare instrumentelor de muncă în proprietate comună” trebuie tradusă din limbajul lor ca “conversia în proprietate comună”. Presupunem că aici corectura lui Marx a avut intenția de a combate activismul.

Programul de la Erfurt, influențat de sugestiile lui Engels, care a fost în mare parte acceptat după publicarea criticii Programului de la Gotha, este foarte clar asupra următorului punct: “Transformarea proprietății capitaliste în proprietate socială și transformarea producției de mărfuri în producție socialistă, care urmează să fie realizată de societate și pentru societate”. 

Prin urmare, putem trage anumite concluzii referitoare la doctrina care a lansat viziunea “unei societăți în care producția este gestionată de sindicatele muncitorești”: în primul rând, nu constituie o prefigurare istorică a științei proletare; în al doilea rând, nu va deveni realitate – decât dacă știința socialistă însăși se scurge, iar Marx, Engels, Lenin și toți ceilalți ne scufundăm fără urmă – și în ultimul rând, nu are nimic de-a face cu formele socialiste și comuniste, nici măcar în faza de tranziție. 

Este o schemă în care producția și distribuirea nu a atinge nici măcar nivelul social sau “național”, dat fiind că “liberele confederate” sau “confederat liberele” sindicate care au instrumentele și produsele muncii la dispoziția lor, și care sunt libere să facă ce vor cu ele. Și chiar dacă aceste organizații secționale au reușit să se închidă în sferele lor de producție “independente” , o luptă competitivă ar decurge inevitabil și s-ar ajunge la confruntări fizice, dată fiind în special “absența” oricărui tip de stat. 

În acest program ficțional, nu doar producția urmează să fie realizată de societate pentru societate, dar și de sindicate pentru sindicate, numai că mărfurile continuă să fie produse; ceea ce înseamnă că producția încă este non-socialistă, întrucât fiecare articol de consum transferat de la un sindicat la altul realizează această acțiune ca o marfă, și cum acest aspect nu poate avea loc fără existența unui echivalent monetar, este transferată, ca atare, fiecărui producător individual. Cum este mereu cazul în aceste utopii ale muncii nediminuate, sistemul salarial încă supraviețuieşte, iar acumularea de capital în mâinile sindicatelor autonome și eventual în cele ale indivizilor particulari, supraviețuiește de asemenea. Dacă a noastră critică s-a bazat în mare parte pe o abordare de tipul reductio ad absurdum, conținutul mic-burghez al tuturor acestor utopii este cel care trebuie să fie blamat pentru asta!

Vom încheia această parte doctrinară prin citarea încă unui pasaj din Critica Programului de la Gotha, adresând-o atât “imediatiștilor”, cât și “capitaliștilor de stat” pentru a le aduce aminte că sarcina indispensabilei noastre dictaturi proletare de stat nu este să elibereze capitalul, ci să-l opreseze alături cu cei care-l apără fie că sunt burghezi, mic-burghezi sau chiar proletari (adică aceia înrobiți de tradiția burgheză sau lumpen-burgheză). Este un pasaj pe care Marx l-a scris pentru a lua în derâdere propunerea “minimalistă” al unui „impozit progresiv unic pe venit” (cum există astăzi în Rusia): “Impozitul pe venit presupune surse variate de venit pentru clase sociale variate și, prin urmare, SOCIETATEA CAPITALISTĂ”. 

Experiența rusească și Lenin

În perioada dintre congresele Internaționalei Comuniste de la 1920 și 1921, a avut loc o dezbatere la cel de-al X-lea Congres al partidului din Rusia  (3-16 martie, 1921) cu așa zisa “opoziție muncitorească” (am acoperit acest subiect cu mai multă profunzime altundeva în studiul nostru despre Rusia). Trebuie să remarcăm că atitudinea opozițională a stângii italiene din 1920/21 (vezi publicația noastră La Question Parlementaire dans L’Internationale Communiste) a fost foarte diferită de linia acestei opoziții, care a fost definită cu asprime de Lenin ca fiind “o deviațiune sindicalistă și anarhistă în cadrul partidului nostru”.

Una dintre multele falsificări ale Scurtei Istorii a Partidului Comunist de Stalin a fost de a-l pune pe Troțki laolaltă cu “muncitoriștii” pur și simplu pentru că s-a întâmplat ca el să fie angajat într-o dezbatere privind sarcinile sindicatelor. De fapt, Troțki a fost complet de partea lui Lenin la acel moment și propunerea originală marxistă pe care a făcut-o a fost ca sindicatele să fie absolut subordonate statului proletar și partidului (un partid pe care, în 1921, nu l-a considerat degenerat – și nici noi nu l-am considerat așa). 

“Opoziția muncitorească” s-a bazat pe concepția imediatistă a economiei socialiste și pe falsa și naiva opinie că socialismul poate fi înfăptuit oriunde, oricând, atâta timp cât muncitorii sunt lăsați singuri și li se permite să gestioneze economia de unii singuri. Lenin răspunde tezei principale a opoziției muncitorești: “Organizarea conducerii economiei naționale este sarcina Congresului Producătorilor din întreaga Rusie, organizat în uniuni industriale ce își vor alege un organ central care să conducă întreaga economie națională a republicii”. 

Puteți paria că dacă Nikita Hrușciov continuă cu Sovnarkomurile sale mai departe, nu va dura mult până când va readuce la viață această veche idee într-o formă mult mai rea: dar cu sindicate regionale în loc de sindicate naționale de producători. În loc să considere cucerirea și obținerea controlului pe un teritoriu național ca pe o simplă trambulină pentru realizarea de noi cuceriri internaționale (o regulă cardinală pentru marxism), acești oameni se grăbesc în schimb să creeze organizații la nivel local și regional; persistând în căutarea lor nebunească a autonomiei când de fapt vor sfârși numai cu întreprinderi capitaliste autonome. 

Cu toate că nu propunem să inițiem o descriere detaliată a gestionării economiei rusești (deja am făcut asta în alte texte de partid), la acest punct merită să subliniem că tot la acest congres, în discursul să clasic intitulat Despre impozitul în natură, Lenin a arătat că nu tranziția spre socialism era principalul punct pe agendă, ci tranziția spre capitalismul de stat sau mai bine spus, pentru cei care pot privi aceste aspecte într-o manieră marxistă, de la o formă atomizată de producție spre capitalism privat. Aceasta a fost o clarificare extraordinară a chestiunilor doctrinare care a pus totul într-o lumină mai bună, în timp ce mizerabilul de oportunism ce a urmat a aruncat totul, din nou, în confuzie. 

Este important să arătăm că argumentele pe care Lenin le-a folosit împotriva susținătorilor economiei gestionate de producători sunt aceleași argumente pe care le-au folosit Marx și Engels, pe care continuăm să le folosim inclusiv astăzi împotriva celor mai recente denaturări anarhiste și sindicaliste – care au început să apară chiar și în grupări ce nu i-au susținut niciodată pe Stalin, Togliatti, Thorez sau chiar Hrușciov (chiar dacă îl adoră pe Tito, considerându-l ca pe unul dintre „precursorii” lor!).

Sindicatul Producătorilor a avut aceeași soartă penibilă în scrierile lui Lenin, asemenea cooperativelor lui Lassalle în scrierile lui Marx. 

“Idei complet false din punct de vedere teoretic… ruptură totală cu marxismul și comunismul… contradicție cu experiența tuturor revoluțiilor semi-proletare (luați notițe!) și a revoluției proletare actuale”. Acestea sunt câteva dintre lucrurile pe care Lenin le-a spus despre ei, iar aici sunt alte câteva citate din dezbaterile de la cel de-al X-lea congres al partidului din Rusia. 

„În primul rând, conceptul de „producător” combină proletarii cu semi-proletarii și micii producători de mărfuri, îndepărtându-se astfel radical de conceptul fundamental al luptei de clasă și de cerința fundamentală de a se face o distincție precisă între clase” [luați notițe din nou! Și comparați-le cu blasfemiile lui Stalin, cele din Congresul XX, cu cele ale gardienilor entuziaști ai mișcărilor recente din Ungaria și Polonia]. 

„A flirta cu masele lipsite de partid, a te baza pe ele [luați aminte, barbarilor! și alți demagogi care predică în săli goale!] este o îndepărtare la fel de radicală de marxism”.

Vorbește aici oare același Lenin care, după anumiți staliniști înrăiți, a descoperit rețeta neprețuită a “ajungerii la mase” !?

“Marxismul ne învață (aici Lenin se referă la afirmațiile emise la congresele mondiale anterioare) că numai partidul politic al clasei muncitoare, adică Partidul Comunist, este capabil să unifice, sa antreneze și să organizeze avangarda proletariatului și a întregii mase de oameni ai muncii, ce de unul singur va fi capabil să reziste oscilațiilor mic-burgheze ale acestei mase, tradițiilor și recurențelor inevitabile ale îngustului sindicalism artizanal sau prejudiciilor artizanale în rândul proletariatului”. 

Acest pasaj pune accent pe inferioritatea organizațiilor imediatiste față de partidul politic, precum și a riscurilor serioase pe care aceste organizații le iau din cauza contactului istoric inevitabil cu clase semi-proletare și semi-burgheze. Lenin concluzionează din nou spunând:”fără conducerea politică a partidului, dictatura proletariatului este imposibilă”. 

În același text, Lenin neagă că programul partidului din Rusia de la 1919 ar fi acordat vreodată sindicatelor funcția de conducere economică. Cu siguranță câteva fraze din acel program au vorbit despre gestionarea întregii economii naționale ca o “singură entitate economică” și despre “legăturile indisolubile dintre administrația centrală a statului, economia națională și marea masă a muncitorilor” ca un obiectiv ce trebuie să fie atins, cu condiția ca sindicatele “să se lepede de spiritul îngust de sindicat artizanal și să accepte majoritatea și eventual pe toți muncitorii”.

Sindicatele și capitalismul de stat

Chestiunea sindicatelor și a gestionării economice centralizate de stat s-a reîntors pe agenda [politică] din Rusia, precum și pe cele din restul lumii, întrucât constituie un expedient modern și convenient pentru capitalismul din fiecare țară, mai ales pentru cel din Statele Unite. 

Criteriul “leninist” pentru abordarea acestei probleme este că sindicatul rămâne cu mult îndărătul partidului revoluționar și dacă este lăsat de unul singur, cade pradă slăbiciunii mic-burgheze și colaborării cu economia burghezia. 

În societatea rusească dintre 1919 și 1921, când industrializarea era la cel mai scăzut punct, primii pași șovăitori au fost luați spre gestionarea industriei care fusese de curând smulsă din mâinile capitalismului privat. La acest stadiu era clar că Partidul Comunist putea pune bazele unui avanpost puternic și fiabil în sindicatele muncitorilor industriali, atâta timp cât acestea nu erau autonome, ci influențate solid chiar de către partid și, cum bine a spus Troțki în 1926, atâta timp cât erau considerate ca părți componente și organe ale statului centralizat. 

Pentru a înțelege această problemă mult mai clar, trebuie să ținem minte că de-a lungul acestei perioade asistăm nu la crearea industriei și economiei socialiste, ci mai degrabă la un proces de naționalizare. Industriile, care au fost luate de la deținătorii privați și trusturi fără a le oferi compensații, sunt conduse de stat în cadrul unui sistem economic care este încă modelat de tranzacții comerciale și întreprinderi private. Indiferent de cât de socialist acest guvern este în termenii bazei sale de clasă și politicii externe, sistemul industrial al acestei societăți este încă definit ca fiind capitalist de stat. Statul își pierde conținutul socialist-politic și de clasă când nu mai este dedicat răspândirii revoluției către alte state burgheze, deoarece realizează alianțe de război cu ele; întrucât în cadrul statului burghez se stabilesc alianțe cu partidele burgheze și democratice, până și în punctul în care își împart puterea politică; deoarece subordonează, în Rusia, interesele proletarilor de la țară și de la oraș intereselor claselor mic-burgheze și țărănești. 

Prin urmare, merită să ne întrebăm ce rol ocupă sindicatele în timpul perioadei capitalismului de stat. Dacă statul este condus de un partid care nu numai că nu aplică politicile corespunzătoare revoluției internaționale proletare, ba chiar li se opune, atunci puterea de muncă este încă abordată în cadrul sistemul mercantil-comercial bazat pe bani şi salarii, iar existența sindicatelor organizate ca organe de apărare a condițiilor de muncă (al căror oponent – patronul cărora- este chiar angajatorul de stat) este așadar justificată. Dar până și în astfel de circumstanțe, ce divizează funcționarea centralizată a statului printre diferitele sindicate nu este o formulă folositoare. Ce este necesar este ca sindicatele să accepte conducerea partidului politic proletar capabilă să soluționeze chestiunea cuceririi puterii centrale. Dacă un asemenea partid nu există sau unde există numai ca o cochilie goală transformată într-un instrument în mâinile capitaliștilor de stat (precum în Rusia), atunci trebuie să fi existat o cădere în sistemul sclaviei salariale; o situație care nu va fi niciodată rezolvată prin eforturile grupărilor autonome ale muncitorilor, ce au ca obiectiv acapararea sectoarelor separate de producție, prin tactica stupidă a refacerii revoluției liberale (de fapt, o atare manevră lipsită de conținut este adoptată în prezent Rusia de statul lui Hrușciov). Mai mult de atât, dacă aceste sectoare de producție ar trebui să se rupă și în general să se dezintegreze, ar cădea în mâinile capitalismului privat sau, în orice caz, în mâinile lungi și cuprinzătoare ale capitalului internațional. 

În situația opusă – stadiul decisiv progresiv al capitalismului de stat, în care puterea politică centrală se străduieşte să realizeze efortul istoric de răspândire a revoluției internaționale – sindicatele, dacă nu sfârșesc prin a deveni organizații defetiste care trebuie reprimate, trebuie să fie pregătite să învețe de la partidul de clasă, partidul autentic al muncitorilor industriali din întreaga lume, cum să obțină de la muncitorii din fabrici (al căror curaj și sacrificiu se găsește în nenumărate exemple istorice) contribuția muncii lor, surplusul de muncă și plusvaloarea pentru revoluție, pentru războiul civil, pentru armatele roșii ale fiecărei țări, pentru folosirea muniției într-un conflict social de clasă care depășește orice granițe și frontiere. Chiar și în asemenea circumstanțe istorice, revendicarea de către sindicate a veniturilor nediminuate ale muncii ar fi nu numai anti economică și antisocială, dar și defetistă în ceea ce privește sarcina teribilă pe care istoria a încredințat-o clasei de muncitori salariați puri, și numai acestei clase: sarcina de a aduce la nașterea sângeroasă a noii societăți.

Această sarcină – punctul final al secolelor și secolelor de istorie chinuită – este exact opusul viselor și superstițiilor școlii „imediatiste” de contabili și negustori de ocazie, ale căror generații doresc să pună mâna pe avantajele pe care le-ar obține din „confederarea autonomă”.

Forma bazată pe fabrică

După examinarea noastră detaliată a viziunii imediatiste a societății post-capitaliste, gestionată de sindicate, toate defectele formei “consiliului de fabrică” pot fi văzute clar. 

Curentul de stânga italian a tras alarma când primele simptome de credință în acest mit readus la viață a luat formă: la momentul congreselor FIAT ale “delegațiilor din sindicat” din Torino și al revistei lui Antonio Gramsci, Ordine Nuovo (Noua Ordine). Pe cea din urmă am admonestat-o și primit-o deopotrivă, în măsura în care a intrat cu îndrăzneală și seriozitate pe câmpul de luptă împotriva oportunismului menșevic al sindicatelor italiene tradiționale și împotriva inconsistenței Partidului Socialist care, în 1919, susținea că este pro-bolșevic. 

Gramsci era pe atunci la începutul evoluției sale ideologice – o evoluție pe care nu a disimulat-o niciodată, deoarece claritatea specifică acestui om o impunea – trecând de la a fi un filosof idealist și intervenționist de război la marxismul anti-defensist restaurat de Lenin, oferind revistei sale un titlu onest. Nu a vorbit despre conducerea politică a noii clase sau despre noul stat de clasă, și numai foarte lent a acceptat principiile marxiste privind dictatura partidului și influența viziunii marxiste asupra relațiilor factuale ce au loc în lumea umană și naturală din afara limitelor înguste a simplelor economii de fabrică. A admis în mod deschis asta la congresul din 1926 al Partidului Comunist din Italia de la Lyon. Mereu îi vom prefera pe cei care învață noi capitole din marxism decât pe cei care le uită. În 1919, Antonio Gramsci tocmai apăruse după o evaluare a Revoluției din Octombrie, detectând în aceasta o răsturnare a determinismului; ca miracol al voinței umane care încalcă condițiile economice nefavorabile. Mai târziu, văzându-l pe Lenin – făcătorul de miracole – că apăra deteminismul marxist în cea mai strictă formă, nu a eșuat să aibă un efect asupra lui, atât maestrul, cât și ucenicul erau remarcabili. 

Sistemul de consilii de fabrică a rezonat cu spiritul agil al lui Gramsci și a fost complet măgulit de acest construct ideal, cvasi-literar, chiar artistic. Și a avut dreptate când l-a intitulat Noua Ordine, în contextul în care cuprindea ideea proletariatului din fabrici care va crea, pe baze imediatiste, O Nouă Ordine, asemănătoare celor care au existat înainte de revoluția liberală, precum cele trei stări (états) din societatea franceză pre-1789. Nu este surprinzător: toți “imediatiștii” pe care i-am analizat pâna acum nu au făcut nimic altceva decât să traducă revendicarea unei clase dictatoriale care suprimă clasele, care nici măcar nu aspiră să fie acea singură clasă, într-o cerere pedestră de a fi ridicată la a Patra Stare. Imediatistul nu poate face altceva decât să conceapă pasiv noul pe modelul vechiului. Antonio și-a botezat noua sa tendință de imediatism concretism, derivând acest cuvânt de la atitudinile inamicilor intelectuali burghezi ai revoluției: nu și-a dat seama, și nici nu am putut face multe că să realizeze, că concretismul înseamnă contrarevoluție. 

Dacă umanitatea ar fi trebuit să se bazeze pe imediatiști, nu ar fi știut niciodată că Pământul este rotund și că se mișcă, că aerul are greutate, că atomii lui Epicur există, că recent descoperitele particule subatomice există; nu ar fi știut niciodată despre teoriile relativității ale lui Galileo și Einstein… și nu ar fi putut prevede vreo revoluție socială, trecută sau viitoare. 

Antonio nu a știu (și nu printr-o lipsă de lectură… a avut ghinionul să fie unul dintre acei oameni care să citească totul) că conceptul de Ordin a fost abandonat încă din 1847 când Marx a scris despre asta în cartea sa anti-proudhonistă, Mizeria Filosofiei: „Se poate presupune că după prăbușirea vechii societăți va exista o nouă conducere de clasă, care se va exprima într-o nouă putere politică? NU”. (Dacă numeroșii noștri contradictori ar fi citit doar această singură propoziție). 

Dar de ce nu?

Pentru că „salvarea clasei muncitoare constă în abolirea tuturor claselor, la fel cum salvarea celei de-a treia stări, a ordinului burghez, a constat în abolirea tuturor stărilor, a tuturor Ordinelor”.

Multe generații au venit și s-au dus, trei Internaționale au trăit și au murit. Am văzut sute de oameni care s-au stins din viață crezând că pot face mai bine decât Marx și Lenin, fără măcar să atingă nivelul acelui burghez incoruptibil, Maximilien Robespierre, care pentru 160 de ani a zăcut sub piatra de mormânt, marcând moartea tuturor Noilor Ordini! 

Marxismul și “economia de consiliu”

Textul nostru demonstrează antiteza ireconciliabilă dintre marxism și gramscism. Este un subiect care nu ne interesează așa mult din cauza istoriei polemicilor dintre noi și el, ci pentru că există grupări de anti-staliniști confuzi și epigoni sordizi care încă își doresc să readucă la viață aceste poziții.

Întreprinderea independentă, locală este cea mai mică unitate socialistă la care ne putem gândi, fiind limitată atât de natura domeniului său particular și zona sa locală. Chiar dacă am admite, așa cum am făcut mai devreme, că ar fi cumva posibil ca privilegiul și exploatarea să fie eliminate dintr-o asemenea întreprindere, distribuind muncitorilor săi aceea valoare evazivă totală a muncii lor, cu toate acestea, în afara celor patru pereți, tentaculele pieței și schimbului ar continua să existe. Și ar continua să existe în cea mai rea formă a lor, cu contagiunea economiei capitaliste anarhice infectând tot ce îi iese în cale. Dar acest sistem de consilii, fără partid și fără stat, ridică întrebarea – cine, înainte ca eliminarea claselor să fie realizată, o să gestioneze funcțiile care nu privesc neapărat partea tehnică a producției? Și, pentru a lua în considerare numai un singur punct, cine o să aibă grijă de cei care nu sunt angajați în această întreprindere – cum rămâne cu neangajații? Într-un asemenea sistem, și cu atât mai mult, într-o altă comună bazată pe celule sau sistem sindical, este posibil pentru ciclul acumulării să o ia de la început (presupunând că a fost vreodată oprit) în forma acumulării de bani sau a marilor stocuri de materii prime sau de produse finite. În cadrul acestui sistem ipotetic, condițiile sunt deosebit de fertile pentru transformarea economiilor leneșe în capital dominant.

Iadul este firma, nu faptul că are un patron. Cum o să calculezi echivalentele economice dintre o întreprindere și o alta, mai ales când cele mai mari o să le sufle pe cele mai mici, când unele vor avea mai mult echipament productiv decât celelalte, când una va folosi instrumente convenționale de producție și celelalte putere nucleară? Acest sistem, al cărui punct de plecare este fetișismul egalității și justiției dintre indivizi, precum și o teamă comică de privilegii, exploatare și opresiune, ar fi un teren și mai propice pentru toate aceste orori decât societatea actuală. 

De fapt, este chiar atât de greu de crezut că toate aceste mari cuvinte, privilegiu și exploatare, sunt excluse din lexiconul marxist? Să ne uităm din nou în Critica Programului de la Gotha. Pasajul care îl face pe Marx să scuipe sânge, conținând și ceva gunoi lassallean despre statul liber și legea de aramă a salariilor, sfârșește cu ceea ce Marx (și Engels în alt pasaj) numește “indefinita frază concludentă a paragrafului”; iat-o aici: „Partidul luptă pentru abolirea exploatării sub orice formă și pentru eliminarea oricărei egalități sociale și politice”. 

Aici, conform lui Marx și Engels, ar fi trebuit să spună asta în schimb: „Odată cu abolirea distincțiilor de clasă, toate formele de inegalitate socială și politică care decurg din acestea vor dispărea de la sine”.

Maniera științifică de a vorbi – fără să mai menționăm nota critică lungă a formulei distribuirii egale, care este comparată cu insinuarea burgheză că socialismul nu poate aboli sărăcia, ci numai să o generalizeze la toată lumea – este însăși îndeajuns pentru a ne descotorosi de o întreagă gamă de recenzii și articole care (din nefericire!) au fost scrise în anii 1956-1957, despre conținutul socialismului ca o filosofie a exploatării. 

În același pasaj, Marx se ocupă și de limitările viziunii lui Lassalle – pe care le conectează semnificativ cu teoriile malthusiene, readuse astăzi la viață de școlile “welfariste” americane, anti-marxiste – conforma cărora socialismul este trezit numai în cazul în care salariile muncitorilor sunt înghețate la un nivel mult prea scăzut; pe când, de fapt, este o chestiune ce ține de abolirea muncii salariate deoarece „este un sistem de sclavie – o sclavie care devine mai severă pe măsură ce forțele sociale ale productivității muncii se dezvoltă, indiferent dacă muncitorul este plătit bine sau prost”.

Aici Marx dezvoltă o paralelă istorică cu economia sclavagistă (desprea care am mai discutat când am analizat cererea idioată a autonomiei muncitorilor salariați): „este ca și cum, printre sclavii care au depășit în cele din urmă secretul sclaviei și au izbucnit în rebeliune, un sclav, încă captiv noțiunilor învechite, ar scrie în programul de rebeliune [un sclav imediatist, ordinovist, non-marxist, ar trebui să spunem]: sclavia trebuie abolită deoarece hrănirea sclavilor în sistemul sclaviei nu poate depăși un anumit maxim scăzut!”.

Domnilor  “welfariștii” le spunem: deși capitalismul ar putea crește standardele mediane de viață până la al nu știm cătelea grad, vă reiterăm predicția noastră istorică: moartea capitalismului!

Standardele oferite de marile unități industriale FIAT îi se păreau lui Gramsci ca fiind o ordine nobilă în comparație cu existența tristă și brutalizată a ciobanului sardinian, chiar mai rea decât a Patra Stare. 

În planul cincinal – creat după modelul economiei Uniunii Sovietice – pe care l-am prezentat marelui FIAT, am prezis pentru anul 1956 o creștere de 15,7% în vânzări, mai mult decât în 1955, de la 310 miliarde lire la 358 miliarde lire. Chiar dacă numai 340 de miliarde au fost anunțate, capitalul nominal a crescut de la 76 la 100 de miliarde, adică cu 32% în doi ani. 

Să fie oare posibil ca Noua Ordine, de la Torino și de la Moscova, să înceapă deja să prezinte curbe mai puțin strălucitoare?

Câteva remarci concludente

Ne-am concentrat pe compararea viziunii socialiste și marxiste a societății viitoare cu „viziunea” imediatiștilor (adică cei care nu au încredere în forma de stat și de partid văzută de Marx, Lenin și de noi ca fiind condiții prealabile esențiale ale revoluției), dar încă nu ne-am oprit, chiar dacă am răsfoit prin Notele Marginale ale Criticii Programului de la Gotha, din a examina diferența fundamentală dintre stadiile inferioare și superioare ale socialismul, reiterate în mod clasic de Lenin. 

Superioritatea evidentă a sistemului economic în care producția și distribuirea nu sunt performate de “unități autonome” după modelul capitalist curent al “lagărelor de concentrare” (bazate în jurul locurilor de muncă, întreprinderilor și diferitelor jurisdicții incluzând națiunea – ale căror garduri cu sârmă ghimpată le vom înlătura într-o bună zi) dar de către societate, pentru societate și pe o scară socială, este deja aparentă în cea mai joasă dintre cele două stadii enunțate de Marx.

În prima fază a socialismul, diferențele de clasă încă nu au fost eliminate; statul nu poate fi încă abolit; tradițiile patologice divizate în Ordine, până la a treia și ultima, încă supraviețuiesc; urbanul și ruralul încă sunt separate; diviziunea socială a sarcinilor și îndatoririlor, diferența dintre munca fizică și munca intelectuală, între cea tehnică și manuală, nu au fost abolite. 

Cu toate acestea, la nivel economic, sectoarele societății, care au avut o experiență individuală, independentă, sunt aruncate în creuzetul unitar social. Micile comune, confederațiile artizanale și întreprinderile individuale, cărora nu li se permite nici măcar o existență tranzitorie, sunt deja abolite 

Din momentul în care „societatea comunistă apare, ieșind din pântecele societății capitaliste”, nu mai există loc pentru piețe, pentru comerț între gardurile cu sârmă ghimpată ale “sectoarelor autonome.” „În cadrul societății cooperative bazate pe proprietatea comună asupra mijloacelor de producție, producătorii nu-și mai schimbă produsele; de asemenea, munca depusă pentru produse nu mai apare ca valoare [sublinierea îi aparține lui Marx] a acestor produse, ca o calitate materială pe care o posedă, ca o caracteristică materială, deoarece acum, spre deosebire de societatea capitalistă, munca individuală nu mai este doar indirectă [cum ar fi cazul în schemele comunelor, sindicatelor și consiliilor de fabrică], ci directă, o parte componentă a muncii totale”.

În ultimele pagini ale studiului nostru asupra structurii economice și politice a Rusiei, am dezvoltat argumentul conform căruia inclusiv în faza inferioară limitările mercantile ale producției de mărfuri sunt depășite. Nimic nu mai poate fi obținut de către un individ și să fie legat de persoana sau familia sa prin bani: în schimb, el are dreptul la un cupon nepermanent și necumulativ care îi permite un timp limită de utilizare și care îi este oferit în cadrul unor limite restricționate calculate social. 

Concepția noastră despre o dictatură asupra consumului (adică primul stadiu, care va fi urmat de o raționalitate socială, a speciilor) implică următorul lucru: pe fiecare cupon nu va fi scris câte unități de schimb monetare valorează, care pot fi convertibile în orice, să zicem doar în tutun și alcool și nu pâine și lapte, dar va fi scris numele unor produse specifice, la fel ca în faimoasele “cartele de rație” din vreme de război. 

Cu toate acestea, dreptul burghez va supraviețui, în măsura în care cantitatea de consum va corespunde cantității de muncă date societății – după ce bine cunoscutele deducții către fondul comun au fost făcute – iar această calculare va trebuie să fie bazată pe disponibilitate, precum și pe utilitate și necesitate. 

În loc ca produsele muncii umane să fie vândute și cumpărate și subiect al legii echivalenței valorilor (cum ar fi în cazul în care acestea ar fi schimbate între comune, sindicate sau întreprinderi „autonome”), vor forma o singură masă socială. În fine, doar o singură conexiune de tipul schimbului de mărfuri va rămâne, și anume aceea care există între cantitatea de muncă furnizată și consumul zilnic individual. 

O gafă colosală pe care am auzit-o întâmplător ne oferă o ocazie minunată de a explica acest concept. Cineva – un imediatist mirobolant, fără niciun dubiu! – s-a apucat să spună că „într-o economie socialistă, piața va rămâne, dar va fi, desigur, limitată la produse. Munca nu va mai fi o marfă”.

Asemenea oameni ne pot ajuta, câteodată, să ne exprimăm ideile corect – atâta timp cât întoarcem ceea ce ei spun cu susul în jos. Asta ar fi trebuit ei să spună: „În economia socialistă nu va mai exista piață” sau mai bine: „o economie este socialistă atunci când piața nu mai există”. Însă, în primul stadiu „o cantitate economică va fi în continuare măsurată ca o marfă: munca umană”. În stadiul superior, munca umană nu va mai fi nimic altceva decât un mijloc de a trăi, va deveni o plăcere. Marx a pus chestiunea în felul următor: „Munca va fi prima dintre nevoile vitale ale omului”.

Pentru a elibera munca omului din a mai fi o marfă este necesar să distrugem întreg sistemul economiei de piață! Nu a fost aceasta prima obiecție a lui Marx la adresa lui Proudhon?

Am menționat mai sus o gafă care tot circulă, iată aici o altă gafă pe care o vom demonta într-un studiu viitor cât de curând: “forțele de producție trebuie să crească foarte mult înainte ca piața să poată fi eliminată”. Asta nu este nicidecum adevărat: conform teoriei marxiste, forțele de producție sunt deja mult prea dezvoltate pentru a fi cuprinse în modul de producție capitalist. Marx consideră dezvoltarea forțelor de producție ca baza stadiului superior al socialismului – în care consumul nu este social limitat de producția insuficientă – dar nu ca o condiție a căderii societății producătoare de mărfuri și a anarhiei capitaliste. 

În programul de la 1891, într-un pasaj care pare să fi fost dictat de Engels, spune: „Forțele de producție au crescut deja într-o asemenea măsură încât regimul proprietății private nu mai este compatibil cu utilizarea înțeleaptă a acestora”

A sosit momentul ca forțele de producție monstruoase ale capitalismului să fie prosternate în fața controlului dictatorial al producției și consumului. Este pur și simplu o chestiune a forței revoluționare pentru clasa care, chiar și atunci când standardul de trai crește (aspect pe care Marx nu l-a negat, după cum am arătat și noi) este tras în jos constant de nesiguranța și incertitudinea viitorului. Este o incertitudine care planează și asupra întregii societăți, iar peste câteva decenii se va manifesta ca o alternativă între criza globală și război – sau revoluția comunistă internațională. 

Clasa proletară va trebui să se echipeze cu forța necesară pentru a-și duce la bun sfârșit sarcina. În primul rând, va implica o reconstruire – sau o restaurare – a teoriei revoluționare, apoi se va pune problema reconstruirii Partidului Comunist la scară internațională. Un partid fără frontiere.