Tezele privind Sarcina Istorică, Acțiunea și Structura Partidului Comunist Mondial, Conform Pozițiilor care Constituie Patrimoniul Stângii Comuniste de Peste Jumătate de Secol („Tezele de la Napoli”)

1. Problemele enunțate istoric referitoare la ideologia și doctrina partidului, la acțiunea sa în diverse contexte istorice, prin urmare, la programul, tacticile și structura sa organizațională, trebuie concepute ca un tot unitar. Astfel, în decursul luptei Stângii, acestea au fost ordonate și enunțate de mai multe ori, fără a fi vreodată modificate. Presa de partid va avea datoria să reproducă textele; pentru moment, este suficient să amintim câteva dintre punctele de referință ale doctrinei noastre:

a) Tezele complete ale Fracțiunii Comuniste Abstenționiste a Partidului Socialist Italian din 1919;

b) Tezele de la Roma, adică ale celui de-al II-lea Congres al Partidului Comunist Italian, martie 1922;

c) Pozițiile adoptate de Stânga Comunistă în cadrul Congreselor Internaționalei din 1922 și 1924 și al Comitetului Executiv Extins din 1926;

d) Tezele Stângii la Conferința ilegală a Partidului Comunist Italian din mai 1924;

e) Tezele prezentate de Stânga la al III-lea Congres al Partidului Comunist Italian, Lyon 1926.

2. În textele de mai sus cât și în multe altele ce vor fi utilizate și incluse, într-o perfectă continuitate a pozițiilor, în volumele “Istoria Stângii Comuniste”, sunt revendicate și reafirmate constant anumite rezultate anterioare, considerate drept patrimoniu al marxismului revoluționar; tot acolo se acordă o deosebită importanță textelor sale clasice și programatice precum Manifestul Partidului Comunist și Statutul Primei Internaționale din 1864.

Bazele programatice ale Primului și celui de-al Doilea Congres al Internaționalei a III-a, înființată în 1919, sunt deopotrivă validate, precum și tezele precedente și fundamentale ale lui Lenin cu privire la războiul imperialist și revoluția rusă. Totodată, Stânga, adoptând o poziție clară, își revendică drept moștenire soluțiile istorice și programatice izvorâte din deznodământul marilor crize cu care s-a confruntat mișcarea proletară; în acestea sunt sintetizate teoria contrarevoluțiilor și doctrina luptei împotriva pericolului oportunist, mereu renăscut.

Printre aceste fundamente istorice strâns legate atât de o perspectivă teoretică justă, cât și de luptele maselor, se numără:

a) Lichidarea dorită de Marx a curentelor mic-burgheze și anarhiste care puneau în pericol principiile fundamentale ale centralizării și disciplinei față de centrul organizației și condamnarea unor concepte dăunătoare precum autonomia secțiunilor locale și federalismul între secțiunile partidului mondial, în asemenea deviații găsim cauza distrugerii rușinoase a Internaționalei a II-a, fondată în 1889 și dizolvată în războiul din 1914.

b) Evaluarea experienței glorioase a Comunei din Paris, formulată în textele redactate de Marx în numele Internaționalei, ce a confirmat depășirea metodelor parlamentare și a felicitat energia insurecțională și teroristă a marii mișcări Pariziene.

c) Condamnarea formulată de adevărata Stângă Marxistă revoluționară, în pragul primului mare război, nu viza doar reformismul revizionist și evoluționist, răspândit în întreaga Internațională cu scopul de a demonta viziunea catastrofei revoluționare, specifică marxismului; dar și reacția la acesta – aparent proletară în sensul „muncitorist (adică workerist)” și în deplină concordanță cu laburismul de extremă dreapta – reprezentată de sindicalismul revoluționar al lui Sorel și al altora. Un astfel de curent, sub pretextul revenirii la violența acțiunii directe, a condamnat poziția marxistă fundamentală privind necesitatea unui partid revoluționar, centralizat și a unui stat proletar dictatorial și terorist, care reprezintă singurele instrumente capabile să conducă insurecția de clasă spre victorie și să înăbușe orice tentativă de răzbunare sau corupție a contraofensivei burgheze, punând astfel bazele societății comuniste fără clase și fără stat, ce va încununa victoria pe plan internațional.

d) Critica și demolarea necruțătoare adresate de Lenin și de Stânga din toate țările trădării josnice din 1914; forma cea mai letală și mai dezastruoasă a acestei trădări nefiind trecerea sub stindardele naționale patriotice, cât revenirea la acele deviații – contemporane cu nașterea comunismului marxist însuși – conform cărora programul și activitatea clasei muncitoare trebuie încadrate în limitele canoanelor burgheze ale libertății și ale democrației parlamentare, lăudate ca fiind cuceriri eterne ale burgheziei timpurii.

3. În ceea ce privește perioada ulterioară din viața noii Internaționale, moștenirea statornică a stângii comuniste constă în diagnosticul teoretic corect și în previziunea istorică a noilor pericole oportuniste care se conturau în primii ani ai Internaționalei. Evitând teoretizările intelectuale greoaie, acest punct trebuie dezvoltat folosind metoda istorică. Primele manifestări denunțate și combătute de către Stânga s-au ivit în tacticile privind relațiile care urmau să fie stabilite cu vechile partide socialiste ale Internaționalei a II-a, de care comuniștii se separaseră organizațional în urma unor scindări; și, în consecință, în măsurile eronate referitoare la structura organizațională.

Al treilea Congres stabilise în mod just că nu era suficient (deja în 1921 se putea observa că marele val revoluționar iscat după războiul din 1918 se domolea, iar capitalismul urma să încerce o contraofensivă deopotrivă pe frontul economic, cât și pe cel politic) să se fi întemeiat partide comuniste strict dedicate programului acțiunii violente, dictaturii proletariatului și statului comunist, dacă o mare parte a maselor proletare rămânea sub influența partidelor oportuniste, pe care acum toți comuniștii le socoteau drept cele mai odioase unelte ale contrarevoluției burgheze și ale căror mâini erau pătate de sângele lui Karl Liebknecht și al Rosei Luxemburg. Totodată, stânga comunistă nu a acceptat formula care condiționa activitatea revoluționară (urmând a fi denunțată drept inițiativă Blanquistă a partidelor mici) de cucerirea „majorității” proletariatului (de altfel, nu s-a știut niciodată dacă aceasta înseamnă majoritatea muncitorilor salariați propriu-ziși sau a „poporului”, incluzând țăranii proprietari și micii capitaliști, meșteșugarii și toate celelalte straturi ale micii burghezii). Prin alura ei democratică, această formulă a majorității a tras primele semnale de alarmă, din păcate confirmate de istorie, că oportunismul ar putea renaște în noua Internațională sub bine-cunoscutul stindard al omagiului adus conceptelor letale de democrație și numărători electorale.

Începând cu cel de al IV-lea Congres, desfășurat la sfârșitul anului 1922, Stânga s-a menținut pe poziția previziunii sale pesimiste și a luptei sale energice de denunțare a tacticilor periculoase (frontul unit între partidele comuniste și socialiste, lozinca „guvernului muncitoresc”) și erori organizatorice (încercări de a mări dimensiunea partidelor nu doar printr-un aflux al acelor muncitori care abandonaseră celelalte partide cu program social-democrat de acțiune și structură, ci și prin fuziuni care acceptau partide întregi și fracțiuni de partide în urma negocierilor cu conducerea acestora, precum și prin admiterea în Comintern, ca secțiuni naționale, a unor partide care pretindeau a fi “simpatizante”, ceea ce a reprezentat, în mod evident, o eroare, marcând o deviație spre federalism.

De aici înainte, pe un al treilea plan, stânga a denunțat, din ce în ce mai viguros în anii ce au urmat, creșterea pericolului oportunist: această a treia chestiune privea metoda de funcționare internă a Internaționalei, prin care centrul, reprezentat de executivul de la Moscova, a recurs nu doar la folosirea “terorismului ideologic” în raport cu celelalte partide sau cu acele părți din cadrul lor care comiseseră erori politice, dar mai presus de atât a recurs la presiuni organizatorice, ajungându-se la o aplicare eronată și, în cele din urmă, la falsificarea totală a principiilor juste ale centralizării și disciplinei absolute, fără excepții.

Această modalitate de lucru a fost înăsprită în toate țările, dar în special în Italia după 1923 – când stânga, având întregul partid alături de ea, a dat dovadă de o disciplină exemplară, predând conducerea tovarășilor de dreapta și de centru desemnați de Moscova – unde spectrul “fracționismului” era serios abuzat în paralel cu amenințări constante de excludere a unui curent ce era acuzat în mod artificial că pregătește o sciziune a partidului, cu unicul scop de a permite ca erorile periculoase ale centrismului să predomine în politica partidului. Acest al treilea punct vital a fost discutat în profunzime în cadrul congreselor internaționale și în Italia și nu este nicidecum mai puțin important decât condamnarea tacticilor oportuniste și a formulelor organizaționale de tip federalist. În Italia, de exemplu, conducerea centristă, în timp ce acuza conducerea de stânga din 1921 și 1922 de dictatură asupra partidului(partid care, dimpotrivă, de multiple ori a demonstrat ca este în acord deplin cu Stânga), continua să invoce spectrul ordinelor de la Moscova, îndrăznind chiar să exploateze formula „partidului comunist internațional”; așa cum s-a întâmplat în 1925, în timpul polemicilor premergătoare Congresului de la Lyon, prin Palmiro Togliatti, adevăratul campion al lichidatorismului Internaționalei Comuniste.

4. Merită arătat că demonstrarea justeței unor astfel de critici și diagnostice se găsește în evenimente istorice; deși, la vremea respectivă, era ușor să i se reproșeze Stângii, care denunța semnele prevestitoare ale unei crize mortale, că aceasta se baza doar pe preocupări doctrinare.

În ceea ce privește chestiunea tactică, este suficient să ne amintim că frontul unit a apărut ca metodă de a „ruina” partidele socialiste și de a-i lăsa pe liderii și sediile acestora fără masele care îi susțineau, mase ce se presupunea că urmau să treacă de partea noastră. Evoluția unei asemenea tactici a demonstrat că ea purta în sine pericolul de a duce la o trădare și abandonare a bazelor clasiste și revoluționare ale programului nostru. Copiii istorici ai frontului unit din 1922 sunt astăzi bine cunoscuți: fronturile populare, create pentru a sprijini al doilea război al capitalismului democratic, „fronturile de eliberare” antifasciste, care au condus la cea mai deschisă colaborare de clasă, extinsă până la partide declarate burgheze; iar în cele de mai sus se rezumă nașterea monstruoasă a ultimului val de oportunism pe cadavrul Internaționalei a III-a. Primele manevre organizatorice ale fuziunilor din 1922 au pus bazele confuziei totale care există astăzi în politica parlamentară și democratică a tuturor partidelor, inclusiv a celui comunist care a sfâșiat în bucăți tezele parlamentare ale lui Lenin de la al II-lea Congres. Începând cu al XX-lea Congres al partidului rus din 1956, renunțând la unitatea organizațională mondială pentru a admite diverse partide socialiste, muncitorești și chiar populare într-o țară sau alta, s-a înfăptuit ceea ce Stânga a prevăzut și anume abandonarea programului dictaturii proletare, redus la un fenomen specific rus și introducerea „căilor naționale” și democratice către socialism care nu fac decât să indice o recădere în același oportunism infam din 1914; sau mai degrabă, pentru că s-a acționat în numele lui Lenin, într-unul chiar mai josnic și mai infam.

În cele din urmă, denunțarea metodei de lucru a Internaționalei și a presiunilor abuzive exercitate de sus, observând deja in 1926 oferta înșelătoare a centriștilor de „puțin mai multă democrație atât în partid, cât și în Internațională” – ofertă respinsă pe bună dreptate de Stânga, care și-a păstrat pozițiile de opoziție, însă fără a amenința până atunci (1926) cu părăsirea Internaționalei sau cu scindarea partidelor – este confirmată istoric de ferocea teroare stalinistă aplicată pentru a devasta din interior partidul, folosind forțele statului; adică pentru a zdrobi, prin zeci de mii de asasinate, o rezistență condusă în numele revenirii la Marxismul revoluționar și la marile tradiții Leniniste și Bolșevice ale revoluției din Octombrie. Toate aceste poziții conturau o previziune corectă a evoluției viitoare a evenimentelor, chiar dacă, din păcate, raporturile de forță erau de așa natură încât să permită celui de-al treilea val infam de oportunism să acapareze totul.

Stânga a indicat la timp căile corecte în relațiile dintre partide și Internațională, precum și dintre partidul rus și stat. Răsturnarea unor astfel de poziții trebuie pusă în legătură istorică cu problema relațiilor dintre politica statului rus și politica proletară din toate celelalte țări. Când sub Stalin, care în Executivul lărgit din toamna anului 1926, și-a dat pe față toate cărțile, s-a declarat că statul rus va renunța la ideea de a-și condiționa viitorul de o confruntare generală de clasă, capabilă să răstoarne puterea capitalului în toate celelalte țări și când s-a stabilit că obiectivul principal al politicii sociale interne va fi „construirea socialismului” – ceea ce, în limbajul lui Lenin, nu însemna altceva decât construirea capitalismului – atunci evoluția ulterioară era doar o concluzie previzibilă și a fost confirmată de conflictul sângeros prin care opoziția, apărută prea târziu în Rusia și zdrobită exact la timp sub acuzația detestabilă de fracționalism, a fost exterminată.

Cele de mai sus trebuie puse în legătură cu o problemă delicată care – odată ce un aparat sufocant a fost impus, în numele unui centralism falsificat, tuturor partidelor ce aveau în rândurile lor revoluționari înfocați – se baza nu atât pe influența unor nume mari precum bolșevismul, Lenin, Octombrie, ci pe vulgarul fapt economic că statul de la Moscova dispunea de mijloacele cu care erau plătiți funcționarii aparatului. Stânga a asistat la toate aceste rușini printr-o tăcere eroică pentru că știa că deviația mic burgheză și anarhistă, cu vorbăria ei goală, ar fi reprezentat un alt pericol masiv: „Vedeți că sfârșitul este întotdeauna același; unde există Stat, unde există putere, unde există partid, există corupție; iar dacă proletariatul vrea să se elibereze, trebuie să o facă fără partide şi fără Stat autoritar.” Știam prea bine aceasta, deși linia lui Stalin reprezenta, încă din 1926, predarea victoriei noastre inamicului burghez, asemenea aberații ale intelectualilor mici burghezi au fost dintotdeauna – ne putem referi acum la o experiență de peste un secol – cea mai bună garanție pentru supraviețuirea capitalismului odios, prin smulgerea din mâinile executorilor săi a singurei arme ce-l poate nimici.

Alături de stânjenitoarea influență a banului, care va dispărea în societatea comunistă, dar numai după un lung șir de evenimente dintre care înfăptuirea dictaturii comuniste nu este decât primul, se adăuga mânuirea unui instrument de manevră pe care l-am declarat deschis demn de parlamentele și diplomația burgheză, ori de foarte burgheza Societate a Națiunilor, anume încurajarea sau inocularea, după caz, a carierismului și a ambițiilor orgolioase în rândurile fremătătoare ale micilor funcționari guvernamentali, astfel încât fiecare dintre aceștia să fie pus în fața unei alegeri inexorabile între notorietatea imediată și comodă, obținută prin acceptarea servilă a tezelor conducerii centrale atotputernice sau o permanentă obscuritate și posibilă sărăcie, dacă ar fi dorit să apere tezele revoluționare juste de la care conducerea centrală se abătuse.

Astăzi, în fața dovezilor istorice, este de necontestat că acele conduceri centrale, internaționale și naționale, se aflau cu adevărat pe calea deviaționismului și a trădării. Potrivit teoriei neclintite a Stângii, aceasta este condiția care trebuie să le retragă orice drept de a obține, în numele unei discipline ipocrite, supunerea necondiționată a membrilor de partid.

5. Munca depusă pentru a reconstitui pretutindeni partidul de clasă, după finalul celui de al Doilea Război Mondial, s-a lovit de o situație extrem de nefavorabilă, cu evenimentele internaționale și sociale ale unei perioade istorice atât de semnificative, favorizând planul oportunist de a șterge în toate privințele posibile politica conflictului de clasă, evidențiind astfel în fața proletarilor orbiți nevoia de a susține restaurarea la scară mondială a constituționalismelor democratico-parlamentare.

Într-o situație atât de teribilă, agravată de saltul a mase mari de proletari în practica pestilentă a electoralismului – apărată de revoluționari falși cu mult mai multă nerușinare decât au făcut-o revizioniștii celei de-a II-a Internaționale – mișcarea noastră, deși a fost obligată să se miște împotriva curentului, a apelat la întregul ei patrimoniu acumulat de-a lungul acestui eveniment istoric nefavorabil. Adoptând vechea frază “pe firul timpului”, mișcarea noastră s-a consacrat punerii în fața ochilor și minților proletarilor semnificația rezultatelor istorice înscrise de-a lungul unei retrageri lungi și dureroase. Nu era vorba de a restrânge rolul nostru la difuzie culturală sau la propagarea unor doctrine meschine, ci de a demonstra că teoria și acțiunea sunt domenii dialectic inseparabile și că învățăturile nu sunt trase din cărți sau academii, ci sunt derivate, nu chiar din experiențe, un cuvânt pe care dorim să-l evităm căci a căzut pradă filistinilor, ci din rezultatele dinamice ale confruntărilor dintre forțe reale de mărimi și întinderi considerabile, cu folosințe trase chiar și din acele cazuri în care rezultatul final a fost o înfrângere a forțelor revoluționare. La cele din urmă ne referim, folosind vechile criterii clasice marxiste, ca “lecții ale contrarevoluțiilor”.

6. Alte dificultăți, pentru așezarea mișcării noastre pe bazele sale proprii, au izvorât din perspective excesiv de optimiste, conform cărora, finalul Primului Război Mondial, aducând un mare val revoluționar și condamnarea parazitului oportunist – grație acțiunii Bolșevicilor, a lui Lenin, și a victoriei Rusești – finalul celui de al Doilea Război Mondial în 1945 ar da naștere la fenomene istorice asemănătoare și ar ușura constituirea unui partid revoluționar în conformitate cu marile tradiții. O asemenea perspectivă ar putea fi socotită ca fiind generoasă, dar a fost extrem de greșită nu doar pentru că nu a luat în calcul “foametea pentru democrație” care fusese insuflată în rândurile proletarilor, nu atât prin isprăvile mai mult sau mai puțin truculente ale fascismului german și italian, ci mai degrabă de devastatoarea recidivă în speranța falsă că odată cu restabilirea democrației totul se va întoarce în mod natural la poziții revoluționare, în timp ce poziția centrală a Stângii este conștiința că pericolul cel mai mare se află în iluziile populiste și social-democrate, care nu reprezintă baza unei noi revoluții, care ar trebui să facă pasul Kerenski-Lenin, ci a oportunismului, cea mai puternică forță contra-revoluționară.

Pentru Stânga, oportunismul nu e un fenomen de natură morală, cauzat de corupția indivizilor, ci este un fenomen de natură socială și istorică, din pricina căruia avangarda proletară, în loc să se organizeze în tabăra care se opune frontului reacționar al burgheziei și al straturilor mic-burgheze – acestea din urmă fiind mult mai conservatoare decât cea dintâi – lasă loc unei politici ce alipește proletariatul de clasele mijlocii. În această privință fenomenul social al oportunismului nu diferă de cel al fascismului, căci în ambele cazuri este vorba de subordonarea proletariatului față de mica burghezie, din care fac parte așa-zișii intelectuali și așa-zisa clasă politică și birocratic-administrativă – care, firește, nu sunt clase cu capacitatea vitalității istorice, ci doar straturi marginale, josnice, lachei, ce trebuie recunoscuți nu ca dezertori ai burgheziei a căror trecere fatală în rândurile clasei revoluționare o descrie Marx, ci ca cei mai buni servitori și cei mai selecți cavaleri ai conservării capitalismului, trăind din salarii provenite din stoarcerea plusvalorii de la muncitori. Noua mișcare a arătat chiar semne de decădere în iluzia că ar fi ceva de făcut în parlamente burgheze, deși cu scopul de a reînvia planul cuprins în faimoasele teze ale lui Lenin, deci fără a ține seama de faptul că un rezultat istoric irevocabil a demonstrat că asemenea tactici nu vor conduce la – oricât de nobile și grandioase ar fi fost în 1920,când istoria părea pregătită – perspectivele unui atac revoluționar menit să distrugă parlamentul din interior; ci, dimpotrivă, totul a fost redus la revanșa vulgară împotriva fascismului a strigătului lui Modigliani: “Trăiască parlamentul!”.

7. Era vorba de o tranziție de la o generație la alta, de la generația care a trăit prin luptele glorioase ale primei perioade de după război și prin scindarea de la Livorno, făcând loc următoarei generații proletare, care trebuia să fie ferită de exaltarea nebunească a prăbușirii fascismului pentru a-și recăpăta conștiința față de acțiunea independentă a partidului revoluționar, care se opunea tuturor celorlalte partide, în special partidului social-democrat, pentru a reconstitui forțele dedicate perspectivei dictaturii și terorii proletare împotriva marii burghezii și a instrumentelor ei lacome. Acesta fiind cazul, noua mișcare, într-un mod organic și spontan, a venit cu o formă structurală pentru activitatea ei care a fost încercată și testată în ultimii 15 ani. Partidul a împlinit aspirații care fuseseră exprimate de Stânga Comunistă încă de pe vremea Internaționalei a II-a și după aceea în timpul luptei istorice împotriva primelor manifestări ale pericolului oportunist în cea de-a III-a. Această aspirație de lungă durată este aceea de a lupta împotriva democrației și de a împiedica acest mit burghez josnic să exercite vreo influență; își are rădăcinile în critica Marxistă, în texte fundamentale și în documente timpurii ale organizațiilor proletare de la Manifestului Comunist încoace.

Dacă istoria omenirii nu ar trebui explicată de influența indivizilor excepționali care au reușit să exceleze prin forță și vitejie fizică, sau prin forță morală sau intelectuală, dacă lupta politică e văzută, într-un fel care este greșit și diametral opus modului nostru, ca o selecție de personalități excepționale (fie considerată opera unei divinități sau încredințată aristocrațiilor sociale, sau – sub forma cea mai ostilă nouă – încredințata mecanismului numărării voturilor la care sunt în cele din urmă admiși toți membrii societății), când de fapt istoria e o istorie a luptei de clasă, care poate fi citită și aplicată doar la lupte reale, care nu mai sunt ‘critici, ci sunt violente și armate, dezvăluind relațiile economice pe care clasele le stabilesc între ele in cadrul unor forme date de producție; dacă această teoremă fundamentală a fost confirmată prin sângele vărsat de nenumărați luptători, ale căror eforturi generoase au fost trădate de mistificări democratice; și dacă patrimoniul Stângii Comuniste a fost ridicat pe acest bilanț al oprimării, exploatării și al trădării, atunci singura cale demnă de urmat a fost cea care, de-a lungul istoriei, ne-a eliberat, din ce în ce mai mult, de letala mașinărie democratică, nu doar în societate și în variatele corpuri organizate în cadrul ei, ci și în clasa revoluționară însăși, și mai presus de toate în partidul ei politic.

Această aspirație a Stângii care nu își are originea în vreo intuiție miraculoasă sau vreo revelație rațională din partea unui mare gânditor, ci a apărut sub influența unui lanț de lupte reale, violente, sângeroase și nemiloase, chiar și atunci când acestea s-au sfârșit cu înfrângerea forțelor revoluționare, și-a lăsat urmele istorice pe o întreagă serie de manifestări ale Stângii: încă de când aceasta se lupta împotriva coalițiilor electorale și a influenței ideologiilor Masonice, împotriva susținătorilor, mai întâi, ai războaielor coloniale, iar apoi ai gigantului prim război European (care a triumfat asupra aspirației proletare de a-și părăsi uniformele militare și de a întoarce armele împotriva celor care i-au forțat să le ridice, în mare parte prin agitația în jurul fantomei lubrice a unei lupte pentru libertate și democrație), de când într-un final în toate țările Europei și sub conducerea proletariatului revoluționar rus, Stânga s-a aruncat în lupta pentru doborârea principalului inamic imediat și ținta care proteja inima burgheziei capitaliste, dreapta social-democrată, și chiar și mai infamul centru care, defăimându-ne la fel cum a făcut și cu bolșevismul, Leninismul și cu dictatura sovietică rusească, a făcut tot ce a putut pentru a așeza o altă capcană între avansul proletar și idealizările criminale ale democrației. Totodată, aspirația de a goli chiar și cuvântul “democrație” de orice influență este dovedită în nenumărate texte ale Stângii, indicate în grabă la începutul acestor teze.

8. Structura de muncă a noii mișcări, convinsă de importanța, dificultatea și durata istorică a sarcinii sale, care era menită să descurajeze elemente dubioase motivate de considerații de carieră deoarece nu promitea, din contră, excludea, orice victorii istorice în viitorul apropiat, se baza pe întâlniri frecvente între reprezentanți trimiși de la diferitele secțiuni organizate ale partidului. Aici nu au avut loc dezbateri sau polemici între teze contradictorii, sau orice ar putea reieși din nostalgia pentru maladia antifascismului și nu era nevoie de voturi sau deliberări pentru nimic. Era pur și simplu continuarea organică a muncii istorice serioase de a transmite mai departe lecțiile fertile ale trecutului către generațiile din prezent și viitor, noii avangarde ce se ridică din rândurile maselor proletare, bătute, înșelate și dezamăgite din nou și din nou, dar în cele din urmă menite să se revolte împotriva societății capitaliste aflate acum într-un stadiu de descompunere purulentă; măcar vor simții pe propria piele faptul că inamicul suprem, cel mai otrăvitor  provine din rândurile oportunismului populist, ale birocraților de la marile sindicate și partide și ale pleiadei de așa-ziși intelectuali cerebrali și artiști, “dedicați” sau “implicați” în a obține câte o pâine pentru activitatea lor nocivă, intrând prin intermediul partidelor trădătoare în slujba claselor bogate ca niște lachei, și servindu-i și pe burghezi și spiritul capitalist al claselor mijlocii care se dau drept “popor”.

Acest mod de muncă și această dinamică sunt inspirate din învățăturile clasice ale lui Marx și Lenin, care au prezentat marile adevăruri istorice revoluționare sub formă de teze, iar aceste rapoarte și teze ale noastre, fidel ancorate în marea tradiție Marxistă, acum cu o vechime de peste un secol, au fost transmise de toți cei prezenți – parțial datorită comunicatelor noastre de presă – la întâlniri locale și regionale, unde acest material istoric a fost adus în contact cu partidul în întregime. Ar fi un nonsens să afirmăm că sunt texte perfecte, irevocabile și imuabile, pentru că de-a lungul timpului partidul a declarat întotdeauna că acestea sunt un material în continuă elaborare, menit să capete o formă superioară și completă; și de fapt toate rangurile partidului, chiar și cele mai tinere elemente au adus întotdeauna, și cu o frecvență crescândă, contribuții remarcabile care sunt în perfectă armonie cu linia clasică a Stângii.

Doar dezvoltându-ne munca în felul indicat anterior ne-am putea aștepta să vedem o creștere cantitativă în rândurile noastre și ale aderărilor spontane la partid, care într-o zi îl vor face o forță socială și mai mare.

9. Înainte de a trece de subiectul formațiunii partidului de după cel de-al II-lea Război Mondial, merită reafirmate câteva rezultate care astăzi sunt consacrate ca poziții caracteristice ale partidului, în măsura în care sunt rezultate istorice de facto, în ciuda extinderii cantitative limitate a mișcării; și nu ale descoperiri făcute de genii inutile sau rezoluții solemne făcute de congrese “suverane”.

Partidul a realizat curând că, chiar și într-o situație extrem de nefavorabilă, chiar și în locuri în care situația era absolut sterilă, a restricționa activitatea mișcării doar la propagandă și prozelitism politic e periculos și ar trebui evitat. Mereu, peste tot și fără excepții, partidul trebuie să depună un efort neîncetat de a-și insera viața în viața maselor și de asemenea de a participa la protestele lor, chiar dacă acestea sunt influențate de directive ce sunt în conflict cu ale noastre. Este o teză veche a marxismului de stânga că trebuie să lucrăm în sindicate reacționare în care sunt prezenți muncitorii și că partidul detestă pozițiile individualiste ale celor care refuză să pună piciorul în ele și care merg atât de departe încât să teoretizeze eșecul puținelor și firavelor greve pe care sindicatele de astăzi îndrăznesc să le organizeze. În multe regiuni, partidul s-a remarcat deja prin activitatea sa în sindicate, deși acesta se confruntă mereu cu dificultăți serioase și forțe opuse lui care sunt mai mari ca ale noastre din punct de vedere statistic. Este important să se stabilească că, chiar și acolo unde o asemenea muncă nu a demarat cu adevărat, trebuie să respingem poziția conform căreia micul partid este redus la un set de cercuri închise, fără nicio conexiune cu lumea exterioară sau se limitează la recrutarea de membri din lumea opiniei care pentru marxist este o lume falsă dacă nu este tratată ca fiind o suprastructură a lumii conflictelor economice. În mod similar, ar fi greșit să împărțim partidul sau grupările sale locale în compartimente etanșe care sunt active doar într-un singur domeniu, fie acela cel teoretic, de studiu, de cercetare istorică, propagandă, prozelitism sau activitate sindicală. Acest lucru se datorează faptului că însăși esența teoriei și a istoriei noastre este aceea că aceste diverse domenii sunt total inseparabile și în principiu accesibile fiecărui tovarăș.

O altă poziție care marchează o cucerire istorică pentru partid și una pe care acesta nu o va abandona niciodată, este refuzul clar al tuturor propunerilor de a crește numărul membrilor săi prin convocarea congreselor pentru a aduce împreună sutele de alte cerculețe și grupuri, care de la finalul războiului au proliferat pretutindeni, elaborând teorii distorsionate și fragmentate sau al căror singur aport pozitiv este condamnarea Stalinismului rus și a tuturor variațiilor locale ale acestuia.

10. Întorcându-ne la primii ani ai Internaționalei Comuniste, vom reaminti că liderii ei ruși, care aveau în spate nu doar o cunoaștere aprofundată a doctrinei marxiste și a istoriei, dar și remarcabilul rezultat al victoriei revoluționare din Octombrie, au conceput teze ca cele ale lui Lenin ca fiind valabile pentru toți, deși recunoșteau că, în cursul vieții partidului internațional, exista loc pentru  elaborare ulterioară. Nu au cerut niciodată ca aceste teze să fie supuse la vot pentru că totul fusese acceptat prin acord unanim și confirmat spontan de toți cei de pe marginile organizației, care în acei ani glorioși trăia într-o atmosferă de entuziasm și chiar de triumf.

Stânga nu era în dezacord cu aceste ambiții generoase, dar susținea că, pentru a ajunge la rezultatele la care visam cu toții, partidul comunist, singurul și indivizibilul, avea nevoie ca unele dintre măsurile sale organizaționale și constituționale să fie mai stricte, mai riguroase și de asemenea ca normele sale tactice să fie clarificate.

Din momentul în care a început să apară o oarecare relaxare în aceste domenii vitale, pe care noi am denunțat-o chiar marelui Lenin, a început să producă efecte dăunătoare și am fost forțați să răspundem la rapoarte cu contra rapoarte, la teze cu contra teze.

Spre deosebire de alte grupuri de opoziție, chiar și de cele formate în Rusia și chiar de curentul troțkist însăși, întotdeauna am evitat cu atenție posibilitatea ca activitatea noastră din Internațională să ia forma unor apeluri la consultări democratice, electorale a totalității membrilor partidului sau pentru alegerea vreunui comitet de conducere.

Stânga a sperat să poată salva Internaționala și nucleul ei vital bogat în tradiții, fără a organiza mișcări scizioniste, și mereu a refuzat acuzația de fi organizată sau de a urma să se organizeze ca o fracțiune sau ca un partid în interiorul unui partid. Stânga nu a încurajat sau aprobat practica retragerilor individuale din partid sau din Internațională nici atunci când când manifestările oportunismului deveneau din ce în ce mai incontestabile.

Cu toate acestea multe exemple din texte citate anterior dovedesc că Stânga, în modul ei de gândire de bază, a respins mereu alegerile și votarea pentru tovarăși numiți sau pentru teze generale ca un mijloc de luare a deciziilor și a crezut că drumul către reprimarea acestor mijloace duce de asemenea la abolirea unui alt aspect nefast al democratismului politicienilor, și anume expulzările, înlăturarea și dizolvarea grupurilor locale. De multe ori am argumentat în mod deschis că asemenea proceduri disciplinare ar trebui folosite din ce în ce mai puțin, până când într-un final dispar total.

Dacă s-ar întâmpla contrariul, sau mai rău, dacă aceste chestiuni disciplinare sunt prezentate nu pentru a proteja principii revoluționare, solide, ci pentru a proteja pozițiile conștiente sau inconștiente ale oportunismului incipient, așa cum s-a întâmplat în 1924, 1925, 1926, acest lucru înseamnă doar că funcția centrală a fost exercitată într-un mod incorect, ce a determinat pierderea oricărei influențe asupra bazei, dintr-un punct de vedere disciplinar, și cu cât mai mult acesta este cazul, cu atât mai mult este lăudată fără rușine rigoarea disciplinară falsă.

În primii ani, Stânga a sperat că concesiile organizaționale și tactice ar putea fi justificate de fecunditatea momentului istoric și că aveau doar valoare temporară, din moment ce perspectiva lui Lenin era aceea a unor revoluții majore în Europa centrală și poate chiar vestică, iar după toate acestea linia s-ar fi reîntors la cea clară și atotcuprinzătoare, în acord cu principiile vitale. Dar cu cât o astfel de speranță a fost înlocuită treptat de certitudinea că ne îndreptam spre ruina oportunistă – care își asumase inevitabil forma sa clasică de glorificare și exaltare a intrigii democratice și electorale – cu atât mai mult și-a manifestat Stânga apărarea sa istorică fără să-și submineze neîncrederea în mecanismul democratic. O asemenea neîncredere a fost menținută chiar și când am fost forțați, de mânării electorale, înăuntrul partidelor, să acceptăm jocul, iar dacă asemenea trucuri au trebuit să fie primite când erau făcute de fascism, lucru care a împins muncitorii să răspundă provocărilor înarmându-se, au trebuit să fie repudiate când acestea au fost înfăptuite cu nerușinare de tații noului oportunism, care era în pragul recuceririi atât a partidelor, cât și a Internaționalei; deși în teorie ne-ar putea oferi o satisfacție ironică să îi auzim spunând: “Noi suntem 10 și vrem să vă supunem pe voi, care sunteți o mie”; căci eram mult prea siguri că își vor încheia cariera rușinoasă măsluind voturile muncitorilor cu milioanele.

11.A fost întotdeauna o poziție fermă și consistentă a Stângii că dacă crizele disciplinare se multiplică și devin regulă, înseamnă că ceva în modul general de funcționare al partidului este greșit și că problema merită să fie studiată. Desigur, nu ne vom repudia pe noi înșine prin a comite greșeala infantilă de a căuta salvarea într-o vânătoare de oameni mai buni sau în alegerea de lideri și semi-lideri, pe toate acestea considerându-le a fi părți integrante ale fenomenului oportunist, antagonistul istoric al marșului marxismului revoluționar de stânga.

Stânga apără cu fermitate încă una dintre tezele fundamentale ale lui Marx și Lenin, aceea că un remediu pentru alternanțele și crizele istorice care în mod inevitabil vor afecta partidul nu poate fi găsit în formule constituționale sau organizatorice, înzestrate ca prin magie cu abilitatea de a proteja partidul împotriva degenerării. O asemenea speranță falsă este una dintre numeroasele iluzii mici burgheze care datează de pe vremea lui Proudhon și care, prin numeroase conexiuni, reapare în Ordinovismul italian, și anume: că problema socială poate fi rezolvată folosindu-ne de o formulă bazată pe organizațiile producătorilor. De-a lungul evoluției partidului, calea urmată de partidele formale va fi, fără îndoială, marcată continuu de o succesiune de întorsături, de suișuri și coborâșuri, dar și de prăbușiri distrugătoare și va intra în coliziune cu drumul ascendent al partidului istoric. Marxiștii de stânga își îndreaptă eforturile spre realinierea curbei frânte a partidelor contingente cu cea continuă și armonioasă a partidului istoric. Aceasta este o poziție de principiu, dar este copilăros să încerci să o transformi într-o rețetă organizatorică. În conformitate cu linia istorică, utilizăm nu numai cunoștințele umanități, ale claselor capitaliste și proletare din trecut și prezent, ci și o cunoaștere directă și sigură a viitorului societății și al umanității, așa cum a fost elaborat de doctrina noastră în certitudinea că acesta va culmina în societatea fără clase și fără state care, într-un anumit sens, ar putea fi considerată o societate fără partide, mai puțin dacă prin partid se înțelege un organ care nu luptă împotriva altor partide, ci care conduce o defensivă a umanității împotriva pericolelor naturii fizice și ale proceselor sale evoluționare și eventual catastrofale.

Stânga Comunistă a considerat întotdeauna că lunga sa luptă împotriva contingențelor triste ale succesiunii partidelor formale ale proletariatului a fost condusă afirmând poziții care, într-un mod continuu și armonios, sunt conectate cu calea luminoasă a partidului istoric, ce continuă neîntrerupt de-a lungul anilor și secolelor, pornind de la primele declarații ale doctrinei proletare în forma sa incipientă până la societatea viitorului, pe care o cunoaștem foarte bine, în măsura în care am identificat amănunțit țesutul și ganglionii actualei societății avare pe care revoluția trebuie să-i elimine.

Propunerea lui Engels de a adopta vechiul cuvânt german Gemeinwesen (ființă comună, însemnând comunitate socială) în locul cuvântului Stat, era legată de judecata lui Marx față de Comuna din Paris, care nu mai era un stat, doar din cauza faptului că nu mai era un corp democratic. După Lenin, o asemenea problemă teoretică nu mai necesită o altă explicație și nu există nicio contradicție în remarca sa ingenioasă care spune că, aparent, Marx a fost un mult mai mare “apărător al statului” decât Engels, primul a explicat mult mai bine dictatura revoluționară ca fiind un adevărat stat, cu forțe armate și poliție, și cu o lege politică și teroristă, care nu își leagă propriile mâini cu capcane legale.

Problema trebuie pusă și în legătură cu condamnarea unanimă a celor doi maeștri față de idealizarea revizionistă a socialiștilor germani, exprimată în formula absurdă a „statului popular liber”, care nu doar că emană duhoarea democratismului burghez, dar mai presus de toate răstoarnă întreaga noțiune a conflictului inexorabil dintre clase, care implică distrugerea statului istoric burghez și ridicarea pe ruinele sale a unui stat proletar mai nemilos, subversiv, indiferent față de constituții eterne.

Nu a fost deci vorba despre a găsi un “model” al statului viitorului în caracteristici constituționale sau organizaționale, ceea ce ar fi la fel de stupid ca și încercarea de a proiecta, în prima țară cucerită de dictatură, un model pentru statele și societățile socialiste ale altor țări.

Dar la fel de zadarnică, poate chiar mai mult, este ideea de a construi un model al partidului perfect, o idee care evocă slăbiciunile decadente ale burgheziei, care, incapabilă să-și apere puterea, să-și mențină sistemul economic aflat în prăbușire sau chiar să-și exercite controlul asupra gândirii doctrinare, se refugiază în tehnologisme distorsionate și robotice pentru a-și asigura, prin aceste modele automate, formale și stupide, propria supraviețuire și pentru a se sustrage certitudinii științifice care, în ceea ce privește epoca ei de istorie și civilizație, poate fi rezumată într-un singur cuvânt: Moarte!

12. Printre procesele doctrinare pe care pentru un moment le putem numi filosofice, incluse în sarcinile Stângii Comuniste și ale mișcării sale internaționale, se află elaborarea tezei menționate mai sus pe care am îmbogățit-o cu numeroase contribuții, printr-o cercetare care îi demonstrează consecvența cu pozițiile clasice ale lui Marx, Engels și Lenin.

Primul adevăr pe care omul îl va putea dobândi este noțiunea de societate comunistă viitoare.O asemenea structură nu necesită niciun material provenit din societatea infamă prezentă, cu trăsăturile sale capitaliste, democratice și creștine jalnice și nu consideră așa-zisa știință pozitivă, creată de revoluția burgheză, un patrimoniu uman pe care să se fundamenteze; pentru noi, ea este o știință de clasă, ce trebuie distrusă și înlocuită bucată cu bucată, ca și religiile și scolastica, aparținând formelor de producție precedente.În domeniul teoriei transformărilor economice care de la capitalism – a cărui structură o cunoaștem bine, iar economiștii oficiali o ignoră complet – conduc la comunism, ne descurcăm la fel de bine fără contribuțiile științei burgheze; același dispreț îl avem și pentru tehnologia sa, mult lăudată, mai ales de trădătorii oportuniști imbecili, ca pe calea marilor cuceriri. Într-un mod total revoluționar, am pus la punct la punct știința vieții societății și viitoarelor sale modalități de exprimare.Când o asemenea operă a minții umane va fi desăvârșită – lucru care nu va fi posibil înainte de lichidarea capitalismului, a civilizației sale, a școlilor sale, a științei sale și a tehnologiei sale demne de hoți – pentru prima dată omul va putea să scrie atât știință, cât și istoria naturii fizice și să cunoască marile probleme ale vieții universului, începând cu ceea ce este încă numit creație de către oamenii de știință reîntorși la dogmă și până la toate implicațiile sale infinite și infinitezimale, în viitorul încă nedescifrat.

13. Problemele de mai sus și altele constituie domeniul de acțiune al partidului pe care îl menținem viu, vrednic să fie inclus în aceeași linie cu marele partid istoric. Însă, astfel de concepte de teorie complexă nu reprezintă resurse capabile să rezolve dispute mărunte și mici îndoieli umane care, din păcate, vor persista atât timp cât vor exista în rândurile noastre indivizi – înconjurați și dominați de mediul barbar al civilizației capitaliste. De aici rezultă că asemenea dezvoltări nu pot fi folosite pentru a explica modul în care se desfășoară viața partidului lipsit de oportunism, deoarece această explicație se găsește în centralismul organic și nu poate izvorî dintr-o „revelație”.

O teză marxistă atât de evidentă se regăsește, ca moștenire a Stângii, în toate polemicile împotriva degenerării Centrului de la Moscova. Partidul este, în același timp, un factor și un rezultat al cursului istoric al situațiilor și nu poate fi văzut niciodată ca un element străin și abstract, capabil să domine mediul înconjurător, fără a cădea iarăși într-un nou și slab utopism.

Faptul că în cadrul partidului poate exista o înclinație de a da viață unui fond profund anti-burghez, anticipând pe scară largă caracterul societății comuniste, este o veche afirmație, făcută, de exemplu și de tinerii comuniști italieni în 1912.

Însă o asemenea aspirație nobilă nu ne poate determina să considerăm partidul ideal ca pe un falanster, înconjurat de ziduri de netrecut.

Selecția membrilor partidului în cadrul schemei centralist organice se realizează într-un mod pe care l-am susținut întotdeauna împotriva centriștilor de la Moscova. Partidul continuă să perfecționeze și să rafineze trăsăturile distinctive ale doctrinei, ale acțiunii și tacticii sale, folosind o metodologie unică care transcende granițele spațiale și temporale. Este evident că toți cei care se simt incomodați de aceste delimitări pot pur și simplu să plece.

Nici măcar după ce preluarea puterii a avut loc nu ne putem închipui să avem membri forțați în rândurile noastre; de aceea centralismul organic exclude presiunile teroriste în domeniul disciplinar, care nu pot să nu adopte chiar limbajul formelor constituționale burgheze abuzate, cum ar fi abilitatea executivului de a dizolva și reasambla formațiuni elective – forme pe care le-am considerat mult timp depășite, nu doar pentru partidul proletar, ci chiar și pentru Statul revoluționar și temporar al proletariatului victorios.Partidul nu trebuie să prezinte celor care doresc să i se alăture niciun plan constituțional sau juridic pentru societatea viitoare, deoarece asemenea forme sunt caracteristice doar societăților de clasă. Cei care, văzând partidul continuând pe drumul său clar, pe care am încercat să-l rezumăm în aceste teze ce urmează a fi prezentate la întâlnirea generală de la Napoli (iulie 1965), nu se simt încă la înălțimea unui asemenea nivel istoric, știu foarte bine că pot lua orice altă direcție, îndepărtându-se de a noastră. Nu trebuie să întreprindem niciun alt pas în această privință.