Platforma Partidului

Reconstrucția Partidului clasei muncitoare în Italia, capabil de a prelua continuarea politicii revoluționare în tradițiile sale naționale și internaționale, va putea constitui un eveniment cu un adevărat conținut istoric doar dacă forțele avangardei proletariatului se orientează prompt și decisiv în jurul unui program complet și coerent de propagandă, organizare și luptă.

Direcțiile și pietrele de temelie ale unui astfel de program, în perfectă concordanță cu nevoile internaționale ale mișcării și aplicându-se în special situației actuale a luptei politice în Italia, sunt următoarele:

1) Teoria partidului, adică propria sa concepție asupra lumii și a societății, este cea a socialismului științific marxist, așa cum a fost repus pe picioare împotriva tendințelor revizioniste prin reconstrucția unei Internaționale cu adevărat revoluționare, ce a acompaniat victoria revoluției bolșevice în Rusia.

2) Concepția istorică a Partidului este aceea a Manifestului Comunist din 1848 al lui Marx și Engels și a concepției materialist istorice a luptei de clasă explicată în acesta; teoria sa economică este cea a “Capitalului” lui Marx, suplimentat de evaluările fundamentale ale “Imperialismului” lui Lenin pentru analiza celei mai recente faze a capitalismului; politica sa programatică este cea dezvoltată, consecvent cu doctrina fundamentală, în “Statul și Revoluția” lui Lenin și în textele constitutive ale Internaționalei de la Moscova.

3) Evaluarea istorică a Partidului asupra principalelor evenimente ale istoriei mondiale de după Primul Război Imperialist și înființarea Internaționalei a Treia se bazează pe următoarele principii:

1. Fascismul este un fenomen istoric mondial, o expresie a politicii clasei conducătoare burgheze în faza în care economia capitalistă își asumă caracteristicile sale monopoliste și imperialiste. O caracteristică esențială a mișcării fasciste este ofensiva destructivă asupra existenței mișcărilor și organizațiilor independente ale clasei muncitoare. În acest atac, fascismul utilizează, pe lângă forțele acestui nou partid burghez pe care l-a creat, pe acelea ale statului și ale tuturor celorlalte partide burgheze, ce complotează alături de el în această sarcină contraofensivă de contrarevoluție preventivă pentru menținerea privilegiilor de clasă. Respingem drept anti-istorică teză cum că fascismul constă într-o reacție feudalistă sau absolutistă ce are drept scop distrugerea realizărilor sociale și politice ale burgheziei capitaliste industriale.

2. Regimul revoluționar din Rusia, prin victoria din Octombrie 1917, și-a asumat un caracter proletar foarte clar, ce a depășit istoric conținutul burghez al Revoluției Anti-Țariste din Februarie, și s-a desprins nemilos de toate minciunile liberalismului democratic și ale oportunismului socialistoid. A început în mod simultan și inseparabil lupta de a aduce răsturnarea violentă a statelor din țările capitaliste deja complet dezvoltate și de a transforma economia socială rusească în comunism. Aceste două obiective nu puteau fi îndeplinite decât în mod simultan, astfel că niciunul nu a fost realizat. Forțele conservatoare ale lumii burgheze, apărându-și și sporindu-și puterea în marile țări dezvoltate, a sabotat și construcția socialismului în Rusia. Regimul rusesc, după primele realizări socialiste, a întreprins o involuție progresivă, dar decisivă. Economia a revenit la un caracter de privilegiu de clasă, bazat pe exploatarea muncitorilor salariați; în câmpul social clasele avute au redobândit influență; în câmpul legal forme și norme burgheze au reapărut; în câmpul politicii interne curentul revoluționar ce a continuat tradiția bolșevică a Revoluției din Octombrie și a leninismului a fost copleșit și disipat, pierzând controlul Partidului și al Statului; în sfera internațională forțele statului rus au încetat să mai fie aliatul tuturor claselor exploatate luptând pe terenul războiului civil pentru revoluție în toate țările, devenind un stat imperialist cu o putere militară colosală, colaborând în jocul alianțelor și al războaielor cu variile agregate ale unităților militare burgheze, în serviciul unor necesități istorice ce nu mai erau bazate pe clasă, ci naționale și imperiale, adică conform unei politici externe dictată nu de către interesele clasei muncitoare internaționale, ci de către cele ale unui stat național conducător privilegiat.

3. A Treia Internațională nu a stabilit în mod coerent cu cadrul teoretic și programatic puternic, într-un mod la fel de revoluționar și definitiv, chestiunile organizării și tacticii. Din cauza acceptării prea multor grupuri și pături oportuniste și din cauza unei practici bazată în angajarea grăbită și bruscă la tactici dezorientante; prerechizitul de a ajunge cât mai curând posibil la un control general al maselor muncitoare spre a le conduce la revoluție a fost întors spre o revenire la un proces oportunist, asemănător și chiar mai serios decât cel al vechii Internaționale. Dezvoltarea anti-proletară a situației internaționale și a situației interne din Rusia a adus această abordare eronată a manevrelor tactice înapoi la terenul mult mai serios al unui abandon progresiv al principiilor, programelor și politicilor revoluționare. Atitudinea prezentă a partidelor comuniste, care după lichidarea oficială a Internaționalei a Treia încă urmează Moscova, este una de solidaritate deschisă cu regimurile burgheze, de colaborare efectivă și de conservare socială, făcându-le instrumentele evidente ale mobilizării sociale și politice a claselor muncitoare în serviciul ordinii stabilite a proprietății și a capitalului.

4) Cuvântul politic central al partidului comunist internațional în toate țările (la fel ca în timpul războiului și în timpul aparentei lupte dintre regimurile burgheze ce se denumesc democratice împotriva formelor fasciste de guvern capitalist, ca și în actuala perioadă postbelică în care statele victorioase vor moșteni și adopta exact aceleași politici fasciste după o mai mult sau mai puțin abruptă și mai mult sau mai puțin tenace conversie a acestora prin propagandă) nu va fi să așteptăm, să susținem și să agităm pentru reconstituirea ordinii burgheze tipice perioadei învechite a echilibrului tranzitoriu liberal și democratic. Astfel, partidul respinge orice politică de colaborare cu grupuri ale partidelor burgheze sau pseudo-proletare ce susțin postulatul fals și înșelător al înlocuirii fascismului cu regimurile democrației “adevărate”. O astfel de politică, în primul rând, este iluzorie, pentru că lumea capitalistă nu se va putea aranja într-o formă liberală atât timp cât supraviețuiește, ci va fi tot mai mult legată de unități statale monstruoase, expresie nemiloasă a concentrării economice a capitalismului, și armată cu o poliție tot mai represivă în apărarea intereselor sale de clasă; în al doilea rând, este defetistă, deoarece pentru a realiza această ipoteză (dacă ar putea să supraviețuiască cumva pentru o perioadă într-un sector secundar al lumii moderne) sunt sacrificate caracteristicile vitale mult mai importante ale mișcării marxiste, anume independența politică a clasei muncitoare, ce furnizează singurele tactici capabile de a pregăti și iniția lupta revoluționară finală, ce reprezintă scopul esențial al partidului; în al treilea rând, este contrarevoluționară, în măsura în care validează în ochii proletariatului ideologii, grupuri sociale și partide ce sunt extrem de sceptice și impotente în apărarea tocmai a democrației căreia îi jură loialitatea în abstract și ale căror singură funcție și țintă, complet concomitentă cu cea a mișcărilor fasciste, este de a evita cu orice preț marșul independent și asaltul direct al maselor exploatate asupra fundațiilor economice și legale ale sistemului burghez.

5) Cea mai importantă necesitate în situația internațională actuală este adunarea într-o organizație politică internațională a tuturor mișcărilor locale și naționale ce nu prezintă niciun dubiu și nicio ezitare în a se poziționa în afara blocurilor pentru libertatea burgheză și pentru lupta antifascistă generală, ce sunt în afara oricărei influențe a propagandei de război burgheze a ambelor părți ale frontului, ce decid să reclădească independența de gândire, de organizare și de luptă a maselor proletare internaționale ce luptă pentru unirea proletariatului și nu pentru amestecarea grupurilor liderilor ce exprimă numai programe contradictorii și dezordonate, ci pentru depășirea sigură și organică a tuturor impulsurilor individuale împinse de interese ale grupurilor proletare distincte, separate prin categorii profesionale sau afiliații naționale, într-o singură forță acționând în luptă comună spre revoluție.

6) Situația istorică actuală din Italia nu înseamnă încheierea unei perioade a guvernului burghez fascist și deschiderea unei perioade diferite a politicilor burgheze liberale ce ar întoarce ciclul și relațiile perioadei de dinainte de 1922. Ea înseamnă colapsul aparatului de guvernământ și al puterii clasei conducătoare în Italia, adus nu de către crize politice interne și diferențe de metodă, nici de către atacuri sociale și politice decisive din afară, ci de către înfrângerea militară și victoria grupului de state împotriva căruia statul burghez italian a declarat război.

Această situație nu prezintă cucerirea, nici măcar parțială, a puterii politice de către păturile proletare sau mic-burgheze. Reconstituirea aparatului central al controlului politic și al poliției în serviciul intereselor economice capitaliste se întâmplă prin și sub stricta direcțiune a marilor state victorioase, sub forma unui compromis acceptat de aceeași clasă conducătoare cu reducerea privilegiului și a suveranității autonome a guvernului, cu scopul de a continua exploatarea propriilor clase muncitoare de către burghezie drept un stat satelit în noua organizare mondială reieșită în urma războiului. Un sistem de forțe contrarevoluționare chiar mai eficient decât forțele fasciste pe care le-a înlocuit este astfel constituit.

7) Clasa muncitoare italiană nu are niciun interes, particular sau general, imediat sau istoric, în a susține politica grupurilor și partidelor ce profită nu de propria lor putere, ci de ruina militară a guvernului fascist și care astăzi au pretenția de a deține puterea pe care statele victorioase pretind să o lase aparatului de stat italian. Partidul, expresia intereselor proletare, trebuie să refuze nu doar colaborarea în guvern cu astfel de grupuri, ci orice doctrină și proclamație istorică și politică ce vorbește de solidaritate națională între clase, de o luptă unită între burghezie și auto-intitulatele partide proletare în chestiuni despre libertate, democrație și război împotriva fascismului și nazismului.

Refuzul partidului de a se angaja în orice colaborare politică nu vizează numai organele guvernamentale, ci și comitetele pentru eliberare națională și orice alte organe sau combinații de organe similare, fie că au aceeași bază politică, fie că nu.

Comitetele pentru eliberare națională servesc politic și istoric scopuri contrare intereselor și politicilor proletare. De fapt, ele nici nu se pot lăuda cu răsturnarea fascismului. Elementele cu adevărat eficace ale acțiunii clandestine întreprinse împotriva regimului fascist au fost reacțiile spontane și amorfe ale grupurilor proletare și ale unor intelectuali dezinteresați, cât și acțiunea pe care fiecare organizație și fiecare stat și armată o crează și nutrește pe la spatele inamicului, și doar într-o mică măsură influența liderilor politici, a bătrânilor politicieni obosiți sau a noilor aventurieri aflați la dispoziția oricărei forțe ce părea lansată spre succes, ce apar ca muștele imediat după sosirea învingătorilor pentru singurul scop de a își procura frumoase poziții privilegiate în cadrul noii ordini. În realitate, rețeaua pe care partidele burgheze sau pseudo-proletare au constituit-o în perioada clandestină nu a avut drept scop insurecția națională și democratică partizană, ci numai crearea unui aparat de imobilizare a oricărei mișcări revoluționare reale ce ar fi putut reieși după colapsul defensivei germane și fasciste.

Impotența fundamentală și lipsa de inițiativă a guvernului italian a rămas aceeași, sau chiar s-a înrăutățit, în comitetele pentru eliberare. Discuții despre transferul puterii către acestea sunt complet iluzorii și defetiste din punct de vedere proletar; acesta constituie un exemplu excelent al acelui maximalism vanitos care, impotent și defetist în acțiune, nu a învățat nimic din lecția tragică transmisă de victoria fascistă.

8) Partidul revoluționar proletar trebuie să respingă până și cea mai mică co-responsabilitate în politica acestor grupuri, ce au acceptat întreaga abordare a propagandei ideologice a grupului statelor victorioase, ce au înscenat o manevră prostească, nu a unei dezarmări conștiente a statului și a aparatului militar pentru a le eradica pentru totdeauna, ci de a trece în terenul războiului burghez ce nu a păgubit serios unul dintre grupuri și nici nu i-a beneficiat sau încurcat pe celuilalt; trebuie să respingă responsabilitatea politică a armistițiului semnat de aceeași veche clasă conducătoare a țării pentru singurul scop de a continua privilegiile lor și exploatarea claselor muncitoare; trebuie le să abandoneze în soarta lor, spre orice tratament le rezervă învingătorii în jocul forțelor unei minorități sociale înguste, ce vor dicta și stabili pacea.

9) Chestiunea lichidării fascismului nu are niciun sens, deoarece fascismul este conținutul modern al regimului burghez și nu poate fi depășit și anihilat istoric decât prin răsturnarea conducerii de clasă capitaliste și a instituțiilor sale, o sarcină ce nu poate fi îndeplinită de coaliții politice ce sunt pe atât de chimerice, pe cât de impotente, și care nu au nicio intenție de a distruge fascismul, ci doar de către acțiunea revoluționară a proletariatului. În consecință, partidul aruncă și respinge tot armamentul de represiune al fascismului prezentat de guvernele actuale ale Italiei. Singura luptă serioasă împotriva fascismului nu este bazată pe urmărirea și persecutarea militanților, a squadristelor, a ierarhilor perioadei fasciste, dintre care o mare parte deja se ascund oricum în ierarhiile actuale, cu stil și metodă neschimbate, ci în descoperirea și atacarea intereselor de clasă și a păturii sociale ce a condus acea mobilizare, care sunt aceleași cu cele care încearcă acum să mențină controlul asupra statului. Aceste atacuri pot fi purtate numai de către forțe bazate pe clasă; iar când vor ieși la înaintare, toate diversele organizații ce astăzi vorbesc de eradicare fascismului (biserică, monarhie, birocrație civilă și militară, pături ale politicienilor de profesie și jurnaliști, etc. ) se vor arunca negreșit de partea contrarevoluționară a baricadei.

Proletariatul reorganizat politic respinge deci cuvântările zile despre curățarea aparatului de stat, al cărui singur interes este conservarea burgheză. Comuniștii urmăresc dezintegrarea progresivă a acestui aparat, demolarea sa și îngroparea reziduurilor rămase, în sensul frazei marxiste despre cum capitalismul își creează proprii gropari.

Acest remediu ipocrit al curățării trebuie deci să fie abandonat reacționarilor. Respinsă și batjocorită trebuie să fie și politica sancțiunilor antifasciste care, în aparatul juridic, apare la 3 ianuarie 1925 (acceptând drept istorică una din datele abuzate de Mussolini) și arată că fascismul era binevenit și apreciat atât timp cât lovea în curentele revoluționare și în corpurile independente ale proletariatului extremist, și care trebuie denumită criminală numai pentru loviturile pe care a putut ulterior să le servească, cu logică istorică evidentă, complicilor săi necesari din prima fază, lideri și ierarhi politici ai râncedului parlamentarism burghez.

10) Prima sarcină a partidului de clasă proletar, îndreptată spre țelul istoric al cuceririi puterii politice în cele mai avansate țări ale Europei și ale lumii, trebuie să fie, în baza orientării sale singure în doctrină și program, reconstituirii cadrului său organizațional. În acesta vor trebui să converge: forțele intacte ale vechilor militanți revoluționari ce nu au abandonat linia corectă a tradiției clasei, elementele mai mature și decisive ale proletariatului urban și rural care, din cauza vremurilor grele recente, simt antiteza de clasă dintre ei și burghezia care a lansat contraofensiva reacționară și înșelătoria politică imensă a actualei mascarade antifasciste, simțind în consecință un disconfort tot mai mare în a rămâne sub influența falselor partide proletare din ziua de azi și, în fine, evitând concepția laburistă îngustă asupra partidului ce este respinsă de către marxiști, acele elemente de clasă ce nu sunt pur proletare, dar de la care, însă, în mod inexorabil solicitat să depășească orice ezitare în privința postulatelor teoretice și politice ale mișcării.

11) Regulile organizației partidului sunt coerente cu concepția dialectică a funcției sale, ele nu se bazează pe rețete juridice sau regulatorii și depășesc fetișul consultărilor cu majoritatea. Legătura lor apropiată cu claritatea teoretică susținută și cu tactici de clasă clare în privința acțiunii politice trebuie să apare partidul împotriva influenței nocive a cadrelor inadecvate, degenerate în ierarhii oportuniste, similare celor ale partidelor Internaționalelor a Doua și a Treia în fazele lor de dezintegrare.

12) În fruntea sarcinilor politice ale partidului este munca în sindicate pentru dezvoltarea și întărirea sa. Trebuie să luptăm împotriva criteriului acum comun atât politicilor sindicaliste fasciste, cât și democratice, de a atrage sindicatele muncitorilor în organe de stat, sub diferitele forme al reglementării sale în cadrul juridic. Partidul aspiră la reconstrucția Confederației sindicale, complet independentă față de oficiile de stat, acționând cu metodele luptei de clasă și a acțiunii directe împotriva patronilor, de la cerințe de domeniu și locale la interese ale clasei întregi. Muncitorii aparținând diferitelor partide sau niciunui partid se pot alătura uniunii muncitorilor; comuniștii nu propun și nici nu provoacă despărțirea sindicatelor din cauza faptului că organele lor guvernante sunt pe deplin în mâinile altor partide, dar proclamă deschis că scopul sindicatelor este îndeplinit și integrat numai atunci cât partidul politic de clasă al proletariatului este în fruntea corpurilor economice. Orice altă influență asupra organizațiilor sindicale ale proletariatului nu doar că le stârpește de caracterul fundamental de organizații revoluționare demonstrat de întreaga istorie a luptei de clasă, ci le și face sterile întocmai pentru acele scopuri ale ameliorărilor economice imediate, făcându-le instrumente pasive în serviciul intereselor patronilor.

Soluția oferită în Italia de a forma un sindicat central cu un compromis, nu între trei partide proletare de masă, căci asemenea lucru nu există de fapt, ci între trei grupuri de ierarhii, de clici extra-proletare cu pretenții de a fi succesori ai regimului fascist, trebuie înfruntată, incitând muncitorii la a răsturna acest aparat oportunist al contrarevoluționarilor de profesie. Mișcarea sindicală italiană trebuie să revină la tradiția sa a susținerii deschise și apropiate a partidului de clasă proletar, valorificând revenirea vitală a corpurilor sale locale, glorioasele Camere ale Muncii, care atât în marile centre industriale, cât și în regiunile proletare rurale, au fost protagonistele unor grozave lupte fățiș politice și revoluționare.

13) Politica Partidului în legătură cu problema agrară, consecventă cu abordarea sa marxistă, își propune să creeze aliați ai proletariatul industrial în mediul rural, fără a uita că de ceva timp există deja astfel de aliați în Italia, reprezentați de cei ce lucrează direct pământul, muncitorii salariați temporari. Celelalte grupuri de lucrători ai pământului non-salariați trebuie încurajate și îndemnate să vadă contradicția dintre interesele lor sociale și cele ale burgheziei rurale și urbane, dar asta nu ar trebui să facă din abolirea presupuselor rămășițe feudale ce mai supraviețuiesc în anumite regiuni ale Italiei o sarcină istorică, nici nu ar trebui să ducă la o apologie a fragmentării fermelor rurale determinată în anumite zone de condiții materiale și tehnice, ce nu poate fi considerată decât un element contrarevoluționar. Cucerirea pământului de către țărani este un postulat ce nu poate fi propus și pus în aplicare de un regimul burghez, fascist sau liberal și nici nu e expresia corectă a sarcinii economice a regimului proletar în ce privește mediul rural care, desființând toate privilegiile funciare cu un caracter strict parazitar ce apasă pe fermele mici, își va poziționa măsurile socio-economice și politica pe traiectoria desființării, cât de repede posibil, a caracterului burghez de proprietate asupra pământului și produselor a muncitorului agricol.

14) Partidul proletar denunță, în perioada reconstrucției forțelor de producție ce au fost distruse de război, colaborarea, chiar și de nevoie temporară, între angajați și angajatori, căci o asemenea acțiune nu ar face decât să asigure prevalența unei exacerbări a contrastelor dintre clase și o dublă exploatare a muncitorilor salariați pentru a acumula avuție în mâinile șefilor și ale ierarhiilor birocrației de stat ce îi reprezintă. Politicile economice ale statului, preluând și dezvoltând directivele sociale fasciste, vor prezenta drept concesii oferite claselor muncitoare formarea unui capitalism de stat, fortăreața reafirmată a clasei dominante și a poliției burgheze, ale cărei cuvinte nonsensice despre “socializarea monopolurilor” nu sunt decât deghizări complice. În toate acestea, organele puternice ale monopolurilor industriale și bancare vor face comunitatea, adică proprii lor angajați, să plătească costurile de amortizare a reconstrucției fabricilor și activelor lor.

Afirmațiile partidelor oficiale “comuniste”, socialiste și catolice pentru socializarea monopolurilor funciare, financiare și industriale, înseamnă complet opusul exproprierii profiturilor pentru a le înapoia și distribui celor exploatați – afirmație ce hrănește o bună parte a luptelor conduse de socialiști – deoarece tot ce înseamnă în mod practic, real, este socializarea datoriilor economice ale patronilor (ce au fost secați de înfrângerea militară), căci datoria falimentului lor va fi plătită de către toți muncitorii, din nou cu un impact negativ asupra salariilor acestora.

Partidul proletară se poziționează ferm împotriva tuturor proclamațiilor statului burghez, ce nu au nimic de-a face cu revendicările unei economii socialiste, economie ce poate fi implementată numai prin forță revoluționară, prin lupta împotriva economiei private mercantile și monetare pe care este bazată exploatarea capitalistă.

15) Toate forțele centrifuge ce dizolvă centralismul statului burghez, precum tendințele separatiste, autonomiste sau regionaliste, pot facilita răsturnarea sa revoluționară. Conceptele abstracte despre descentralizare și autonomie periferică, însă, nu sunt acceptate de către partidul proletar care, în primul rând, știe că în prezent statul tinde spre o concentrare totalitară a administrării, nu doar naționale, ci internaționale, în al doilea rând, prezice că în ceea ce privește sfera burgheză, organele locale ar avea slăbiciuni și echilibre falimentare chiar mai rele decât cele ale organului central și, deci, nu ar rezulta în nicio îmbunătățire, nici măcar temporară, în tratamentul muncitorilor iar, în fine, proclamă că noua și superioara economie proletară va fi fondată pe planuri raționale de împletire și conexiune unitară a tuturor activităților productive, încredințate nu burgheziei monopoliste, nici guvernelor de compromis iluzorii, ci dictaturii proletariatului, stabilită prin ofensiva de clasă și protejată împotriva degenerării și a privilegiului birocratice în izbucnirea sa revoluționară mondială.

16) Așa-numita problemă instituțională, adică cea a înlocuirii monarhiei cu republica, nu reprezintă în sine cu nimic mai mult o contribuție la noi soluții sociale decât a făcut-o în Republica Socială Italiană. Proletariatul revoluționar are un interes în a pironi dinastia Savoy de responsabilitatea sa istorică în contraofensivă burghezo-fascistă, la fel cum are un interes în a pironi la aceeași responsabilitate toate grupurile sociale ale claselor privilegiate italiene și toate ierarhiile partidelor care astăzi, pentru a servi clasa conducătoare, se plasează pe terenul colaborării și unității naționale.

Proletariatul revoluționar, când va reuși să destrame aparatul de stat burghez, va rezerva aceeași soartă vârfului său juridic convențional, fie el rege sau președinte. Caracterul defetist și reacționar al dinastiei Italiei, tocmai pentru că este evident oricărui grup proletar conștient, face inadecvată orice tactică a blocului politic ce dorește să creeze o fractură între partidele ce intenționează să salveze monarhia și cele care cer abolirea sa. De fapt, această linie nu prea poate fi definită astăzi; și la fel cu,, cursul militar al războiului a făcut ca linia dintre fasciști și antifasciști să fluctueze, la fel și deciziile statelor victorioase vor face cca separarea dintre monarhiști și republicani să fluctueze în mijlocul politicienilor oportuniști italieni în cele mai neprevăzute feluri, între oponenți ai monarhiei în principiu, oponenți ai monarhiei dinastiei Savoy în particular și cei ce vor fi reduși la alegerea bizantină între bunic, tată sau fiu.

Partidul proletar va avertiza masele împotriva politicii conservatoarea viclene a curentelor monarhiste italiene care, continuând seria interminabilă de convertiri dintre dreapta și stânga, nu doar că știu cum să se prezinte drept perfect autonome față de moștenirea cadrelor fasciste, ci și opun realistic falsei retorici democratice antiteza dintre presupuse regimuri monarhiste libere precum Anglia și regimuri republicane fasciste precum Germania.

17) Așa cum substituirea monarhiei cu republica nu reprezintă niciun pas înainte în problema socială arzătoare a Italiei, nici convocarea vreunui ansamblu reprezentativ electiv cu puteri constituante nu poate fi acceptată drept un pas înainte.

În primul rând, acest ansamblu ar avea o sferă de influență mai degrabă limitată, din cauza permanenței pe teritoriul asupra căruia ar trebui să aibă suveranitate deplină mai întâi a forțelor de ocupație militară și apoi ale acelor forțe armate ce vor fi definite și aranjate de către organizația de pace ce va urma conflictului actual și care vor fi la putere în statele satelit. Viitoare constituție a Statului Italian va fi dictată de marii câștigători și nu prin consultarea cu cetățenii. Corpul electoral va fi stabilit de la bun început în culisele intrigii și compromisului politic. Cu toate acestea, oricare ar fi tacticile partidului, ele vor trebui trebui să fie inspirate nu numai de către principiile sale programatice, ci și de proclamația deschisă a faptului că în niciun caz utilizarea mecanismelor electorale nu ar putea permite claselor exploatate să dea o expresie adecvată nevoilor și intereselor lor, cu atât mai puțin să le dea puterea politică. Partidul se va distinge de toate celelalte partide italiene de la momentul actual, nu doar pentru că nu se va vinde pe piața combinațiilor și agregatelor electorale, ci și datorită poziției fundamentale. În timp ce toți ceilalți vor proclama că programul politic ce va fi implementat și acceptat rezistență ulterioară va fi cel care se întâmplă să câștige (în ce privește majoritatea numerică) în ansamblu, partidul revoluționar respinge din start această resemnare și, în ipoteza abstractă (dar care este o certitudine practică) în care victoria electorală confirmă supraviețuirea constituțională a tuturor instituțiilor capitaliste fundamentale, chiar dacă este o minoritate în sens democratic, va continua lupta sa de a le distruge din afara sistemului. Numai situația istorică și valoarea relațiilor de putere, și nu autoritatea majorităților constituționale, va determina amploarea acestei lupte, care merge, în funcție de posibilitățile dinamicilor de clasă, de la critică teoretică la propagandă, ce trebuie să plaseze întotdeauna partidul în opoziție față de guvern, la agitație neobosită împotriva sistemului, la insurecție revoluționară.

Deasupra a orice, partidul va demasca drept contrarevoluționară orice mișcare ce pretinde că este util să arăți în mod fals, de dragul agitației mai ușoare și succesului electoral, un fel de respect preliminar față de validitatea suveranității consultării parlamentare, spunând că este capabilă să treacă de la această politică ambivalentă – ale cărei multiple experimente istorice au rezultate toate în coruperea și dezarmarea energiilor revoluționare – la atacul împotriva regimului stabilit.

În alegerile locale, partidul nu se poate abține, prioritizând interesele pe termen scurt, de la a distinge responsabilitățile și abordarea forțelor sale proletare de toate celelalte și de la a continua cu consecvență deplină linia sa istorică, agitația pentru afirmațiile sale istorice generale.

În faze mai mature ale situației care, în mod predictibil, nu se pot desfășura decât conform legăturilor apropiate inter-europene, partidul se pregătește pe sine și pe mase pentru constituirea sovietelor, organe reprezentative cu caracter de clasă ce sunt în același timp organe de luptă, și pentru distrugerea tuturor drepturilor reprezentative ale claselor economicește exploatatoare.

Partidul, în construcția organelor proletare de toate felurile, pre- și post-revoluționare, nu face nicio distincție între muncitori pe bază de gen. Chestiunea garantării votului femeilor în actualul regim reprezentativ este una secundară, căci nu se poate detașa de baza critică a faptului că dreptul de vot este o pură ficțiune legală într-un mediu în care inegalitatea economică creează o subjugare insurmontabilă, inclusiv subjugarea femeilor, a căror emancipare poate fi concepută numai în cadrul unei economii non-personale și non-familiale.

18) Partidul respinge orice chemare la înarmare națională și de război, considerând statul burghez autonom italian și armata sa drept distruse fără drept de apel prin înfrângere. Proletariatul, salvat de la sângerarea spre care era condus de politica de război fascistă, refuză alte sacrificii invocate de către clasele privilegiate și politicienii lor pentru singurul scop de a procura merite servile. Partidul proletar trebuie să se opună participării în războaie, apropiate sau depărtate, chemările la arme și conscripției. În ce privește lupta partizană și patriotică împotriva fasciștilor și germanilor, partidul denunță manevra prin care burghezia națională și internațională, prin cuvinte pe care le știm a fi lipsite de substanță, încearcă să readucă oficial la viață militarismul de stat, vine să dizolve și să lichideze aceste organizații voluntare, ce în multe țări au fost apoi atacate de represiune armată. Aceste mișcări, ducând lipsă de suficientă orientare politică, au exprimat în mare parte tendința de organizare și înarmare a grupurilor proletare locale cu scopul cuceririi și menținerii controlului asupra situațiilor locale, și prin aceasta controlul puterii, o tendință ce a fost încătușată de o dublă iluzie: prima, aceea că statele la război cu Axa și-ar ține cuvântul în privința regimului liber promis în care masele populare ar păstra dreptul nu numaii la urne ci și la propria înarmare, iar a doua, că după ce vor fi profitat în acest sens de ajutorul militar al organizației militare oficiale, ar fi fost posibil să le forțeze mâna și să nu înapoieze ierarhiilor și poliției care se succed armele visatei eliberări.

În fața acestor tendințe care, chiar și luând în considerare exagerările propagandistice care apar odată ce convenabilitatea o cere, constituie un fapt istoric, sarcina partidului revoluționar este de a arăta limpede postulatele sociale și de clasă și revendicarea centrală a tacticilor proletare, conform căreia cele mai combative și hotărâte elemente, după lungul și sângerosul ciclu al ofertelor lor de a lupta pentru cauzele altor clase, găsesc în sfârșit cadrul politic ce le va permite să lupte numai pentru propria lor cauză, punând capăt tensiunii lor temătoare în serviciul dușmanilor de clasă mai mult sau mai puțin fățiși.

19) Chestiunea granițelor teritoriale ale statului italian, așa cum vor fi stabilite după pace la voia învingătorilor, și manifestarea unui neo-iredentism în fața amenințării de înlăturare a provinciilor de la granița estică, nu pot crea manifestații ce merită susținerea proletariatului și a partidului său. În faza în care burghezia aflată la putere va încerca pentru prima dată aranjamente internaționaliste în scopuri de pură conservare, clasa proletară va refuza și mai riguros decât în 1914-1915 să considere aranjamentele teritoriale pe baza principiului național, etnografic, lingvistic drept etape care trebuie atinse înainte de a emite revendicarea finală la internaționalism în Europa și dincolo de ea.

La fel cum mișcarea comunistă trebuie să dezaprobe iredentismul italian, în același fel trebuie să lupte împotriva iredentismului iugoslav, care nu este tot decât expresia propagandistică suprastructurală a banditismului imperialist. Dinastia și regimul burgheze italiene sunt cât se poate de vrednice de a fi trecute drept deșeuri ale istoriei, nu mai puțin vrednice sunt dinastia și regimul regatului iugoslav. Dacă în Italia monarhia și statul s-au folosit de cele mai avansate social regiuni ale țării, ajungând la un complet eșec al misiunii unitare presupuse, în Iugoslavia regimul s-a bazat chiar pe cea mai înapoiată parte a sa – Serbia. Dacă Savoyi au crescut prin înșelăciune și fraudă politică, Karađorđevićii s-au stabilit prin asasinat politic. Aândouă militarismele de stat au difuzat baliverne democratice în edițiile lor contemporane; și una și cealaltă au fost printre cele mai vicioase și opresive regimuri în faza de după Primul Război Mondial, pe când eventuala repubică condusă de Tito nu este cu nimic mai bună sau mai rea decât posibila republică burgheză conservatoare a Italiei.

Proletarii revoluționari italieni vor colabora în această chestiune nu cu propria lor burghezie, ci cu tovarășii lor sârbi, croați și sloveni, pentru răsturnarea oricărui naționalism și pentru acțiunea revoluționară internațională.

20) Partidul proletar comunist nu poate face greșeala colosală de a considera puternica organizație a bisericii drept neutră în conflictele de clasă și nici nu își poate permite să ajungă la această concepție din cauza faptului istoric că biserica, pivotul social și politic al regimurilor pre-burgheze, a trecut astăzi în solidaritate totală cu instituțiile capitaliste ce au realizat revoluția democratică. Într-adevăr, întocmai din acest motiv, biserica trebuie considerată ca un factor de ordinul întâi în conservarea instituțiilor capitaliste cu atât mai mult când, precum în Italia, a fost reconciliată cu statul și inspiră partidele care și-au abandonat abordarea antidemocratică și antisocială în concordanță cu renunțarea paralelă a partidelor burgheze la anti-clericalismul masonic.

Partidul proletar de clasă, în fața colaborării fără rezerve dintre catolici și stânga democratică, în mod sigur nu proclamă o întoarcere la anti-clericalismul burghez de tip masonic, opus cu înverșunare de cele mai bune tradiții ale sale și nici nu se opune religiei prin ateismul de tip vechi burghez, inspirat de formula anti-marxistă conform căreia este necesar ca mai întâi să eliberezi conștiințele de dogma religioasă pentru a avea dreptul să râvnești la eliberarea claselor de jos de exploatarea socială.

Partidul, însă, pune accentul în propaganda sa pe antiteza fundamentală dintre teoria sa asupra lumii și a istoriei și orice concepție transcedentală, misticistă, religioasă, și declară asociațiile religioase de orice orientare drept incompatibile de a face parte din rândurile revoluționare. Regimul proletar, după revoluție, va exclude programatic orice asociație religioasă, considerând că aceasta nu poate decât să prezinte caracteristici politice, și se va ocupa să facă orice credință religioasă să dispară odată ce masele, eliberate de extremele depresiei economice, va fi condus din ce în ce spre cunoașterea științifică și spre concepția materialistă specifică doctrinei partidului.

Aceeași campanie de clarificare politică și teoretică trebuie să țintească și la critica concepțiilor “imanentiste”, alături de cele religioase, adică a concepțiilor ce susțin liniile directoare ale activității umane ca fiind forțe imateriale și valori plasate în sfera activității pur ideale și care astăzi acoperă discursul insipid și gol despre valorile supreme ale personalității și demnității umane. Drept coeficient al degenerării teoretice, aceste concepții pot fi chiar mai periculoase decât cele transcendentale care, recunoscând o lume de dincolo de neînțeles, previn cunoașterea concretă a relațiilor rele. Astfel, niciun ateism care se încadrează în tipul incredulității burgheze iluministe nu ar trebui considerat ca un pas înainte spre doctrina comunismului.

21) Partidul proletar, în Italia ca și în toată lumea, trebuie să se distingă de masa celorlalte mișcări politice și, mai important, de partidele pseudo-politice de astăzi, prin structurarea sa istorică fundamentală pentru evaluarea originală a antitezei dintre fascism și democrație ca tipuri de organizare a lumii moderne. Mișcarea comunistă, la originea sa (acum aproximativ 100 de ani) trebuia și putea, pentru a accelera orice mișcare împotriva condițiilor sociale existente, să permită alianța cu partide democratice, deoarece acestea avea atunci o sarcină istorică revoluționară. Astăzi această sarcină este demult realizată, iar aceleași partide au acum o funcție contrarevoluționară.

Comunismul, în ciuda înfrângerilor proletariatului în luptele decisive, a făcut în orice caz pași uriași înainte ca mișcare. Trăsătura sa definitorie de astăzi este faptul de a fi distrus și denunțat, încă de când capitalismul a devenit imperialist și de când Primul Război Mondial a dezvăluit funcția antirecoluționară a democraților și social-democraților, orice politică de acțiune paralelă, chiar și tranzitorie, cu democrațiile. În situația ulterioară acestei crize, comunismul fie se va retrage din istorie, înghițit de nisipurile mișcătoare ale democrației gradualiste, ori va lupta și acționa de unul singur.

În sarcinile sale politice, partidul proletar revoluționar, în Italia ca și în restul lumii, se va ridica din nou numai în măsura în care se va distinge de toate celelalte partide, mai ales de cele fals comuniste ce trimit în continuare la regimul din Moscova de astăzi care a dezvăluit fără milă amploarea defetismului tuturor presupuselor mișcări de penetrare și eludare prezentate ca o adeziune trecătoare la obiectivele comune ale altor partide și mișcări și justificate prin promisiunea, în secret sau în cercul intim al aderenților, că o astfel de manevră nu servește decât la slăbirea și ademenirea adversarului pentru a rupe acordurile și alianțele cu acesta la un moment dat, trecând la ofensiva de clasă. O astfel de metodă și-a dovedit probabilitatea de a conduce la dezintegrarea partidului revoluționar, la inabilitatea clasei muncitoare de a lupta pentru propriile scopuri, la disiparea celor mai bune energii ale sale spre apărarea unor rezultate și realizări ce beneficiază numai dușmanilor săi.

Precum în Manifestul de acum un secol, comuniștilor le repugnă să-și ascundă principiile șii țelurile și declară deschis că scopul lor nu poate fi realizat decât prin căderea violentă a tuturor ordinilor sociale ce au existat până acum.

În cadrul istoriei mondiale contemporane, dacă, din întâmplare, o funcție reziduală ar fi să mai rămână grupurilor burghezo-democratice pentru supraviețuirea parțială și eventuală a revendicărilor pentru eliberare națională, pentru lichidarea unor insule înapoiate de feudalisme și alte asemenea relicve ale istoriei, o asemenea misiune s-ar desfășura într-o manieră mai decisivă și concluzivă, pentru a da naștere ciclului ulterior al crizelor burgheze, nu printr-un aranjament pasiv de abdicare a mișcării comuniste la postulate ce nu-i aparțin, ci în virtutea unei izbucniri implacabile a proletarilor comuniști împotriva lenei și slugărniciei incurabile a grupurilor mic-burgheze de stânga și a partidelor burgheze.

În legătură cu aceste directive, ce au completă validitate în toată lumea, o mișcare comunistă în Italia trebuie să însemne, în situația înspăimântătoare a disoluției tuturor cadrelor sociale și a tuturor orientărilor doctrinare și practice ale claselor și partidelor, o chemare violentă pentru clarificarea nemiloasă a situației. Fasciștii și antifasciștii, monarhiștii și republicanii, liberalii și socialiștii, democrații și catolicii, ce ajung tot mai sterilizați în dezbateri lipsite de orice însemnătate teoretică, în rivalități josnice, în manevre respingătoare, trebuie să primească o provocare necruțătoare, ce va forța pe toată lumea să dezgolească pozițiile reale ale intereselor de clasă naționale și străine pe care le reflectă de fapt și să își ducă la îndeplinire, dacă măcar aveau, misiunea istorică.

Dacă, în dezintegrarea și fragmentarea tuturor intereselor colective și de grup, o nouă cristalizare a forțelor politice deschis militante încă mai este posibilă, renașterea partidului proletar revoluționar va fi capabilă să determine noua situație.

Când această mișcare, ce va fi singura care să-și proclame scopurile finale de clasă, totalitarismul său de partid, mărimea limitelor ce o separă de restul, își va fi setat busola politică spre nordul revoluționar, toate celelalte vor fi provocate să își arate direcțiile reale.

Lupta politică va fi capabilă să se elibereze de influențele mascaradelor retorice și demagogice, de infecția profesionalismului afacerist al politicienilor, ce a afectat clasa conducătoare italiană de-a lungul istoriei.

Dacă această disoluție patologică a fost denunțată ca fiind acută în timpul perioadei fasciste, astăzi masele proletare constată din ce în ce mai mult cu fiecare zi că nimeni nu a oprit sau inversat acest proces, că acesta continuă inexorabil în ciuda profilaxiei lăudate a șarlatanilor democrației, și simt că va fi închis doar prin intervenția radicală a revoluției.