Teze despre rolul partidului comunist în cadrul revoluției proletare

Proletariatul internațional se află în fața unor lupte hotărâtoare. Epoca în care trăim constituie epoca războiului civil fățiș. Ora decisivă se apropie. În aproape fiecare țară în care mișcarea muncitorească a căpătat amploare, clasa muncitoare are de-a face cu o serie de confruntări, pe care le duce cu arma în mână. Mai mult ca oricând, clasa muncitoare are nevoie de organizare. Va trebui să se pregătească pentru aceste bătălii chiar acum, căci nu-și poate permite să irosească nici măcar o oră din timpul său prețios.

Dacă clasa muncitoare ar fi avut parte de un partid comunist, chiar și unul mic, pe vremea Comunei din Paris din 1871, prima răscoală eroică a proletariatului francez ar fi fost mult mai impetuoasă, iar multe greșeli ar fi putut fi evitate. Confruntările cu care are de-a face proletariatul acum, într-o situație istorică deosebită, vor fi mult mai decisive decât cele din 1871.

Al doilea congres al Internaționalei Comuniste a clasei muncitoare revoluționare de pretutindeni asupra următoarelor teze:

1. Partidul comunist este o parte a clasei muncitoare, respectiv partea cea mai avansată, mai conștientă de clasă și, astfel, cea mai revoluționară. Partidul comunist este creat prin metoda selecției naturale a celor mai buni și mai conștienți muncitori, care dau dovadă și de spirit de sacrificiu. Partidul comunist se deosebește de clasa muncitoare luată în întregimea ei întrucât acesta are o viziune asupra întregului drum istoric pe care trebuie să îl parcurgă proletariatul și, de asemenea, pentru că în orice situație, partidul apără interesele întregii clase muncitoare și nu ale unui grup sau o pătură a clasei. Partidul comunist constituie o armă organizațională și politică cu ajutorul căreia partea cea mai avansată a partidului comunist poate să îndrepte întreaga masă proletară și semi-proletară pe drumul just.

2. Până ce va veni momentul când puterea de stat a fost cucerită de către proletariat, iar proletariatul și-a consolidat dictatura și nu mai poate fi vorba de o restaurare burgheză, până la acea vreme partidul comunist va avea în rândurile sale doar o minoritate a clasei muncitoare. Înainte de cucerirea puterii și în perioada tranziției, partidul comunist este capabil, în condiții favorabile, să își exercite influența politică și mintală asupra straturilor proletare și semiproletare ale populației, dar să nu poată include aceste mase în componența sa. Numai după ce dictatura proletară a smuls din mâinile burgheziei asemenea mijloace puternice de influență cum ar fi presa, educația, parlamentul, biserica, aparatul administrativ, etc., numai după ce înfrângerea orânduirii burgheze va fi devenit evidentă în ochii tuturor, abia atunci toți sau aproape toți muncitorii vor începe să se alăture partidului comunist.

3. Conceptele de „partid” și „clasă” trebuie delimitate strict. Membrii sindicatelor „creștine” și liberale din Germania, Anglia și alte țări fac neîndoielnic parte din clasa muncitoare. Păturile de muncitori mai mult sau mai puțin însemnate care încă sunt raliate sub steagul Scheidemannilor, Gomperșilor & Co. fac cu siguranță parte din clasa muncitoare. Este foarte probabil ca, în anumite circumstanțe istorice, clasa muncitoare să ajungă să conțină multe straturi reacționare. Sarcina comunismului nu constă în coborârea la nivelul acestor părți înapoiate ale clasei muncitoare, ci în a ridica întreaga clasă muncitoare la nivelul avangardei comuniste. Confundarea acestor două concepte – partid și clasă – poate duce la greșeli și confuzii din cele mai mari. Este evident, de pildă, că în timpul războiului mondial, în ciuda atitudinii și a prejudecăților unei anumite secțiuni a clasei muncitoare, partidul muncitoresc nu și-a precupețit eforturile în a combate atitudinile retrograde și în a reprezenta interesele istorice ale clasei muncitoare, care cereau ca partidul proletar să declare război războiului.

Așadar, o dată cu declanșarea războiului imperialist în 1914, partidele social-trădătorilor din toate țările, pentru a-și apăra propria burghezie, au invocat „dorințele” clasei muncitoare. Dar acestea au uitat faptul că, chiar și în această situație, sarcina partidului proletar este să combată opinia majorității și să reprezinte interesele istorice ale proletariatului. În aceeași manieră, la începutul secolului XX menșevicii ruși de la acea vreme (ce purtau denumirea de „economiști”) au respins lupta împotriva țarismului, întrebuințând argumentul cum că clasa muncitoare nu este îndeajuns de coaptă în întregimea ei pentru a înțelege necesitatea luptei politice.

În același fel, independenții de dreapta de azi din Germania își justifică jumătățile de măsură prin faptul că „masele își doresc asta”, fără să înțeleagă că partidul există cu scopul de a se situa în fața maselor și de a le conduce.

4. Internaționala Comunistă își exprimă deplina convingere că falimentul vechilor partide „social-democrate” ale Internaționalei a II-a nu poate fi nicidecum portretizat ca un colaps general al partidului proletar ca formă de organizare. Epoca luptei directe pentru dictatura proletarului aduce la lumină un nou partid al proletariatului: partidul comunist.

5. Internaționala Comunistă respinge întru totul ideea cum că proletariatul poate duce revoluția la bun sfârșit fără să aibă un partid politic independent. Orice luptă de clasă este o luptă politică. Scopul acestei lupte, care se va transforma inevitabil în război civil, constă în preluarea puterii politice. Puterea politică poate fi cucerită, organizată și condusă doar de către un partid politic. Doar atunci când proletariatul are drept lider un partid organizat și călit în luptă, cu scopul bine definite și cu un program elaborat și tangibil despre măsurile care trebuie luate atât pe plan național, cât și în politica externă, cucerirea puterii politice nu va apărea ca un episod istoric accidental, ci va servi drept punct de plecare pentru construirea societății în chip comunist de către proletariat.

Această luptă de clasă necesită centralizarea conducerii feluritelor forme de organizare proletare (sindicate, cooperative, comitete ale muncii, alegeri, ș.a.m.d).

Numai un partid comunist poate reprezenta un centru unificator și conducător. A abandona eforturile de a crea și întări un asemenea partid, a nu te subordona acestuia, înseamnă a renunța la conducerea coordonată a diverselor unități de luptă proletare individuale care avansează pe mai multe fronturi. Lupta de clasă a proletariatului necesită un efort unit care apreciază toate stadiile luptei din aceeași perspectivă de clasă și atrage atenția proletariatului asupra sarcinilor care privesc întreaga clasă. Acest lucru este irealizabil fără existența unui aparat politic centralizat, adică fără un partid politic.

Propaganda dusă de către sindicaliștii revoluționari și de către Muncitorii Industriali ai Lumii împotriva necesității unui asemenea partid a venit dintotdeauna în sprijinul burgheziei și a „social-democrației” contrarevoluționare. Prin propaganda lor împotriva partidului comunist, pe care își doresc să îl înlocuiască cu sindicate sau niște „uniuni muncitorești generale”, sindicaliștii arată că sunt în cârdășie cu oportuniștii fățiși.

Timp de câțiva ani, în urma înfrângerii revoluției din 1905, menșevicii ruși cochetau cu ideea convocării unui așa-numit Congres Muncitoresc, care ar fi fost menit să înlocuiască partidul revoluționar al clasei muncitoare. Laburiștii galbeni din Marea Britanie și Statele Unite propovăduiesc muncitorilor ideea creării unor organizații muncitorești lipsite de formă sau a unor vagi asociații parlamentare care să ocupe locul partidului politic. Sindicaliștii și industrialiștii revoluționari vor să lupte împotriva dictaturii burgheziei, dar nu știu cum. Aceștia nu observă că, în absența unui partid politic independent, clasa muncitoare este asemeni unei găini fără cap.

Sindicalismul și industrialismul revoluționar reprezintă un pas înainte față de ideologia contrarevoluționară a Internaționalei a II-a. În comparație, însă, cu marxismul revoluționar, adică cu comunismul, sindicalismul și industrialismul semnifică un pas înapoi. Declarația „stângistului” Partid Comunist al Muncitorilor din Germania (KAPD), făcută în cadrul conferinței sale de înființare în aprilie, este că înființează un partid, dar nu „în sensul tradițional al cuvântului”, ceea ce înseamnă o capitulare în fața sindicalismului și industrialismului.

Doar prin metoda grevei generale, prin tactica brațelor încrucișate, clasa muncitoare nu poate dobândi victoria asupra burgheziei. Proletariatul trebuie să recurgă la insurecție. Oricine înțelege acest fapt va trebui de asemenea să înțeleagă că pentru asta este nevoie de un partid politic organizat și nu de uniuni muncitorești abstracte.

Sindicaliștii revoluționari vorbesc adesea despre rolul important al minorității revoluționare. Ei bine, o minoritate determinată a clasei muncitoare, o minoritate care este comunistă, care dorește să acționeze, care are un program și își dorește să organizeze masele, acea masă este tocmai Partidul Comunist.

6. Cea mai importantă sarcină a unui partid cu adevărat comunist constă în a menține tot timpul legături cu straturile cele mai largi ale proletariatului.

Pentru a realiza aceste legături, comuniștii pot și trebuie să lucreze în acele asociații care nu fac parte din partid, dar care cuprind mulți proletari, cum sunt, de pildă, organizațiile invalizilor de război din diverse țări, comitetele „Jos mâinile de pe Rusia” din Marea Britanie, asociațiile de chiriași proletari, etc. Exemplul rusesc al conferințelor muncitorilor și țăranilor fără partid este semnificativ. Asemenea conferințe sunt organizate în aproape fiecare oraș, în orice district muncitoresc și în sate. Mase largi, care cuprind chiar și pe cei mai înapoiați muncitori, iau parte la aceste conferințe. Cele mai importante și mai de actualitate chestiuni sunt discutate: chestiunea alimentației, a locuințelor, chestiuni de ordin militar, educațional, sarcinile politice de la ordinea zilei etc. Comuniștii influențează în mod activ participanții la aceste conferințe fără partid.

Comuniștii consideră că una din cele mai importante sarcini este munca de organizare și educație dusă în cadrul organizațiilor muncitorești. Pentru a putea întreprinde cu succes această muncă, pentru a preveni inamicii proletariatului revoluționar în a prelua conducerea acestor organizații, muncitorii comuniști avansați trebuie să își formeze propriul său partid comunist independent, care să fie capabil să acționeze organizat și să aibă mereu în minte interesele comunismului la fiecare turnură a evenimentelor.

7. Comuniștii nu evită nicidecum organizațiile muncitorești de masă fără partid. În anumite condiții, comuniștii aleg să participe în ele și să le folosească chiar și dacă au un caracter reacționar (sindicate galbene, creștine, etc.). Partidul Comunist își duce constant propaganda în cadrul acestor organizații și nu precupețește efortul de a convinge muncitorii că ideea de a refuza din principiu participarea într-un partid este propagată de către burghezie și de acoliții săi cu scopul de a îi distrage pe proletari de la lupta organizată pentru socialism.

8. Vechea diviziune a mișcării muncitorești în trei părți – partidul, sindicatele și cooperative – este evident depășită. Revoluția proletară în Rusia a creat o formă concretă a dictaturii proletare – sovietele. Noua diviziune pe care o întâlnim pretutindeni este (1) partidul, (2) sovietul, (3) asociația productivă (sindicatul).

Dar consiliile muncitorești, precum și asociațiile revoluționare de producție trebuie conduse de către partidul proletariatului, adică de către partidul comunist. Avangarda organizată a clasei muncitoare, partidul comunist, trebuie să conducă lupta întregii clase muncitoare atât în domeniile economic și politic, cât și în cel cultural. Partidul trebuie să ghideze nu numai asociațiile producătorilor și consiliile muncitorești, ci și toate celelalte forme de organizare proletară.

Apariția sovietelor ca o formă fundamentală a dictaturii de clasă nu reduce nicidecum rolul conducător al partidului comunist în cadrul revoluției proletare. Comuniștii „de stânga” din Germania declară în apelul lor către proletariatul german de pe 14 aprilie 1920, semnat „Partidul Comunist al Muncitorilor din Germania”: „partidul se adaptează din ce în ce mai mult sovietelor, dobândind astfel un caracter mai proletar” (Kommunistische Arbeiterzeitung, nr. 54). Aceasta nu este altceva decât o exprimare confuză a ideii cum că partidul comunist trebuie să se dizolve în soviete, că sovietele pot înlocui partidul comunist. Această idee este în esență greșită și reacționară.

În istoria revoluției ruse, am avut ocazia de a observa cum, într-o anumită perioadă, sovietele s-au împotrivit partidului proletar și au susținut politicile agenților burgheziei. Același lucru poate fi observat în Germania. Același lucru ar putea fi observat în oricare altă țară.

Ba din contră, existența unui puternic partid comunist este necesară pentru a îndemna sovietele să își îndeplinească sarcinile istorice. Este nevoie de un partid care nu se „adaptează” pur și simplu sovietelor, ci le influențează în direcția denunțării adaptării sovietelor la burghezia proprie și la social-democrația albgardistă; un partid care, formând facțiuni comuniste în soviete, încearcă să aducă sovietele sub conducerea partidului comunist.

Oricine sugerează ca partidul comunist să se adapteze sovietelor, oricine vede în această adaptare o „întărire a caracterului proletar” face un serviciu foarte rău partidului și sovietelor și demonstrează faptul că nu înțelege însemnătatea partidului sau a sovietelor. Sovietele vor fi cu atât mai promițătoare cu cât vor fi mai puternice partidele pe care le creăm în fiecare țară. Mulți „Independenți” și socialiști de dreapta susțin acum în vorbe sovietele. Vom putea preveni aceste elemente de la denaturarea sovietelor numai dacă dispunem de un partid comunist care poate să influențeze politicile sovietelor.

9. Clasa muncitoare are nevoie de partidul comunist nu numai înainte și în timpul cuceririi puterii, ci și după transferul puterii politice în mâinile clasei muncitoare. Istoria Partidului Comunist din Rusia, care este la putere de aproape trei ani, arată cum importanța partidului comunist nu este diminuată odată cu preluarea puterii de către clasa muncitoare, ci, din contră, este sporită exponențial.

10. În ziua în care clasa muncitoare cucerește puterea, partidul cuprinde, la fel ca înainte, doar o parte a clasei muncitoare. Tocmai acea parte a clasei muncitoare a organizat lupta pentru victorie. Preț de două decenii în Rusia și de câțiva ani în Germania, partidul comunist a dus lupta nu numai împotriva burgheziei, ci și împotriva acelor „socialiști” care răspândesc propaganda burgheză în rândul muncitorilor. Partidul a integrat în rândurile sale cei mai avansați luptători ai clasei muncitoare. Doar existența unei asemenea organizații de elită a muncitorilor poate depăși toate obstacolele puse în calea dictaturii proletare după victorie.

Pentru organizarea noii Armate Roșii proletare, în procesul de lichidare a aparatului de stat burghez și al înlocuirii acestuia cu nucleul unui nou aparat de stat proletar, în lupta împotriva îngustimii de breaslă a unor grupuri de muncitori, în lupta împotriva „patriotismului” local și regional și în deschiderea unor noi căi către crearea unei noi discipline în muncă – în toate aceste chestiuni, ultimul cuvânt aparține partidului comunist. Membrii săi trebuie să conducă majoritatea clasei muncitoare prin puterea exemplului.

11. Necesitatea unui partid politic al proletariatului va dispărea abia odată cu desființarea completă a claselor. Pe drumul spre victoria deplină a comunismului este posibil ca semnificația istorică a celor trei forme fundamentale de organizare proletară din prezent (partid, soviete, asociații de producție) va suferi modificări, iar un tip uniform de organizație muncitorească se va cristaliza treptat. Partidul comunist nu se va dizolva însă complet în cadrul clasei muncitoare înainte ca clasa muncitoare să fi devenit în întregime comunistă.

12. Congresul al II-lea al Internaționalei Comuniste confirmă sarcinile istorice ale partidului comunist și, pe deasupra, informează proletariatul internațional asupra a ce fel de partid comunist îi trebuie.

13. Internaționala Comunistă este de părere că, în special în perioada dictaturii proletariatului, partidul comunist trebuie să aibă la bază un centralism proletar de oțel. Pentru a conduce cu succes clasa muncitoare în cruntele războaie civile care au izbucnit, partidul comunist trebuie să făurească o disciplină militară. Experiența partidului comunist care a condus clasa muncitoare prin cei trei ani de război civil în Rusia au arătat că, în lipsa cele mai stricte discipline, a centralismului și a deplinei încrederi tovărășești în toate organizațiile partidului și în centrul partidului, victoria muncitorilor este imposibilă.

14. Partidul comunist trebuie să fie construit pe baza centralismului democratic. Principiile primare ale centralismului democratic constau în alegerea celulelor de partid superioare de către cele inferioare, autoritatea necondiționată și obligativitatea punerii în aplicare a directivelor organelor superioare de către cele inferioare, precum și existența unui puternic centru de partid a cărui autoritate nu poate fi contestată de nimeni; toate aceste principii trebuie să fie acceptate și aplicate de către toți tovarășii din fruntea partidului în perioada dintre conferințele de partid.

15. O serie de partide comuniste din Europa și America au fost forțate, drept consecință a „stării de asediu” impuse de burghezie împotriva comuniștilor, să ducă o existență ilegală. Trebuie reținut că, într-o asemenea situație, un partid este obligat să abandoneze principiul alegerilor și să permită instituțiilor conducătoare de partid să coopteze membri, așa cum a fost cazul în Rusia. Sub „starea de asediu”, partidul comunist nu poate să se folosească de un referendum democratic pentru a rezolva orice problemă, ci este forțat să acorde centrului conducător dreptul de a lua, oricând este necesar, decizii care să fie respectate de către toți membrii de partid.

16. Advocarea „autonomiei largi” pentru organizațiile locale de partid va duce la slăbirea partidului comunist, îi va submina capacitatea de acțiune și va întări tendințele mic-burgheze, anarhiste și descentralizatoare.

17. În țările în care burghezia sau social-democrația contrarevoluționară încă se află la putere, partidele comuniste trebuie să învețe să lege munca ilegală cu cea legală într-o manieră planificată. Munca legală trebuie să fie întotdeauna sub controlul partidului ilegal. Fracțiunile parlamentare comuniste, nu numai în instituțiile statale centrale (naționale), ci și în cele locale trebuie să fie supuse controlului întregului partid – indiferent dacă partidul este legal sau ilegal. Parlamentarii care refuză sub orice formă să se supună partidului trebuie să fie dați afară din partidul comunist.

Presa legală (ziare, publicații) trebuie să fie subordonată în totalitate întregului partid și comitetului său central.

18. Baza activității organizaționale a partidului comunist trebuie să fie reprezentată de către celula comunistă, indiferent de cât de mic ar fi numărul proletarilor și semi-proletarilor care sunt implicați. În orice soviet, sindicat, fabrică, societate cooperativă, comitet al chiriașilor, oriunde se află măcar trei persoane care se situează de partea comunismului, o celulă comunistă trebuie să fie formată numaidecât. Numai unitatea comuniștilor îi poate conferi avangardei proletariatului posibilitatea de a conduce întreaga clasă muncitoare. Toate celulele partidului comunist care lucrează în cadrul organizațiilor fără partid sunt necondiționat subordonate întregii organizații de partid, indiferent dacă partidul lucrează în condiții de legalitate sau ilegalitate la acel moment. Celulele comuniste de orice fel trebuie să fie subordonate una alteia conform unei ierarhii stricte.

19. Partidul comunist apare aproape pretutindeni ca un partid urban, ca un partid al muncitorilor industriali care trăiesc în mare parte în oraș. Pentru a asigura victoria clasei muncitoare într-o manieră cât mai rapidă și mai sigură, este necesar ca partidul comunist să fie nu numai un partid al orașului, ci și un partid al satului. Partidul comunist trebuie să își dezvolte propaganda și munca organizațională în rândul muncitorilor agricoli și al țăranilor săraci și mijlocași. Partidul comunist trebuie să depună efort special în direcția formării celulelor comuniste la sate.

***

Organizația internațională a proletariatului poate fi puternică doar dacă concepția sa asupra rolului partidului comunist, formulată mai sus, este însușită de către comuniștii din fiecare țară. Internaționala Comunistă a invitat la congresul său sindicatele care recunosc principiile Internaționalei Comuniste și sunt pregătite să rupă legăturile cu internaționala galbenă. Internaționala Comunistă va organiza o secțiune internațională a sindicatelor care se situează pe pozițiile comunismului. Internaționala Comunistă nu va refuza să muncească alături de organizațiile muncitorești fără partid care vor să ducă o luptă serioasă revoluționară împotriva burgheziei. În acest proces, însă, Internaționala Comunistă va prezenta drept condiții următoarele puncte:

1. Partidul comunist reprezintă arma principală pentru eliberarea clasei muncitoare. În fiecare țară, noi trebuie să avem nu grupuri sau curente, ci un partid comunist.

2. În fiecare țară trebuie să existe un singur partid comunist.

3. Partidul comunist trebuie să fie constituit pe principiul celei mai stricte centralizări, iar în epoca războiului civil, în partid trebuie să domine disciplina militară.

4. Oriunde sunt mai mult de o duzină de proletari și semi-proletari, partidul trebuie să organizeze o celulă.

5. În orice instituție fără partid, trebuie să fie formată o celulă comunistă subordonată partidului.

6. Apărând cu fermitate programul și tacticile revoluționare ale comunismului, partidul comunist trebuie să fie cât mai organic legat de organizațiile muncitorești de masă și să evite sectarianismul pe de o parte, și lipsa principiilor de cealaltă parte.