APEL PENTRU REORGANIZAREA INTERNAȚIONALĂ A MIȘCĂRII REVOLUȚIONARE MARXISTE

INTRODUCEREA DIN 1993

Criticii democratici ai regimului din Rusia își vor găsi într-adevăr cei mai avizi susținători în marea burghezie a Occidentului capitalist, aceasta din urmă, sperând să deschidă marea piață rusească, este chiar încântată să îi încurajeze și să îi provoace în critica lorîmpotriva „totalitarismului rusesc”. În cele din urmă, în timp ce ușile către altarul Capitalului American, Barul cu Hamburgeri, se deschideau în Moscova alături de o fanfară a publicității internaționale, cruciații democrației își vedeau devenit realitate visul unui Parlament ales. Dar nu trece mult timp până când ipocrizia burgheziei este din nou dezvăluităși un cor de „lideri mondiali” occidentali îl susține pe Președintele Elțîn în timp ce acesta dizolvă Parlamentul, interzice lucrări și își îneacăîn sânge opoziția democraților parlamentari. E un episod care ne arată din nou faptul că regimul capitalist alternează mijloacele de guvernare totalitare ȘI cele democratice pentru a-și apăra dominația de clasă.

Textul de față, scris în 1949 cu scopul de a fi publicat în limba franceză, este atât de relevant astăzi pe cât era și atunci. Pe de o parte asta se datorează faptului că evoluția lumii capitaliste, printre care și Rusia, a confirmat cu prisosință așteptările noastre, iar pe de altă parte, pentru că reacțiile multor grupuri ale avangardei muncitorilor împotriva stalinismului nu au încetat niciodată din a fi hibride și confuze; o reacție care a luat forma democratismului, sau chiar a negării atât al rolului jucat de către violențăîn lupta de clasă, cât și a partidului revoluționar ca organ fundamental și indispensabil al dictaturii proletariatului. Astfel a devenit o sarcină importantăși urgentă a Stângii Marxiste să tragă o linie de demarcație între sine și multitudinea de alte grupuri politice și curente care au crescut pe terenul putrezit format de criticile democratice și para-democratice ale regimului sovietic.

CRIZA ALARMANTĂÎN MIȘCAREA PROLETARIATULUI

Organizarea clasei muncitoare în toate țările din lume este, ca rezultat al unui șir de sciziuni și al răspândirii defetismului, aproape în totalitate dominată de către două forțe.

Pe de o parte avem forma tradițională a socialismului democratic. Bazată pe o relație pașnică între clase, aceste organizații susțin un program de colaborare socială și politică cu burghezia și urmăresc susținerea intereselor muncitorilor prin mijloace legale în cadrul constituției burgheze. Acestea susțin că întreprinderile private se vor transforma treptat în socialism iar din principiu resping folosirea violenței și a dictaturii proletariatului.

Pe de cealaltă parte avem acele partide care apără guvernul aflat la putere în URSS. Acestea proclamă că URSS este un Stat Muncitoresc cu o politică formată pe baza comunismului revoluționar, așa cum a fost definit de către Marx și Lenin și perfect consecvent cu marea victorie a Revoluției din Octombrie. Această a doua forță în mișcarea proletariatului pretinde, în teorie, că nu respinge tacticile insurecției, dictaturii și terorismului. Totuși, în același timp, aceasta spune că este necesară utilizarea în țările capitaliste a acelorași tactici ca și cele ale claselor împroprietărite și neproletare, chiar și lozincile și revendicările lor de asemenea. De exemplu, avem apelul pentru bunăstarea națională, pentru siguranța patriei și chiar și sloganul pentru coexistența pașnică dintre clase cu interese contrarii în cadrul democrației parlamentare.

Punerea în practică a unor astfel de politici, identice cu cele ale social-democrației, depinde de îndeplinirea anumitor condiții. Ar trebui să existe pace între guvernele Uniunii Sovietice și guvernele capitaliste. Muncitorii din toată lumea ar trebui să recunoască faptul că prin apărarea puterii rusești, ca premisă și promisiune a socialismului mondial, își asigurau un viitor împotriva exploatării capitaliste. Iar atât muncitorii cât și capitaliștii ar trebui să ia în considerare că, pentru o perioadă nelimitată de timp, Uniunea Sovietică ar putea coexista cu puterile capitaliste într-o manieră normală și pașnică. Aceste condiții, un paradis al neghiobilor, le rezumă democrații burghezi în banala formulă a „non-intervenționismului în treburile interne ale statelor suverane” și în noul și mai ridicolul slogan al „concurenței pașnice” dintre socialism și capitalism.

Din când în când combatanții clasei muncitoare s-au revoltat împotriva acestor contradicții evidente ale acestui punct de vedere istoric; și totuși până acum aceste revolte au fost restrânse și nesigure de faptul dacă vor mai lua amploare.

Neîncetata propagandă ascunde aceste contradicții cu tot mai puțin succes. Aceasta a fost îndreptată cu îndemânare către scopul de a produce confundarea obiectivelor pe termen lung cu cele imediate, expedientelor tactice cu pozițiile principiale, și este aleasă în funcție de situația socială.

Planul de a convinge țările capitaliste că ele pot foarte bine să lase regimul Sovietic să supraviețuiască, fără a efectua un atac militar și fără a orchestra tulburări sociale, poate doar să însemne convingerea lor că nu este vorba de un stat al clasei muncitoare și deci nu mai este anti-capitalist. O astfel de politică subliniază starea curentă a lucrurilor.

Convingerea muncitorilor din țările burgheze că nu trebuie să-și organizeze forțele pentru o insurecție și să răstoarne sistemele naționale economice, administrative și politice, poate foarte bine să ajute la recrutarea membrilor din straturile sociale care în mod normal susțin social-democrații, însă nu are niciun efect asupra muncitorilor mai avansați. Acestora le este oferită perspectiva unui război generalizat între state care duce către cucerirea puterii de clasă de către proletariat, un rol pe care Marx și Lenin l-au încredințat războiului civil. Atunci când izbucnește un război ce acest fel, indiferent de care parte l-a pornit, staliniștii promit grupurilor de muncitori avansați șansa de a încerca acțiuni ilegale și defetiste în cadrul propriilor țări. Pentru susținerea acestei promisiuni în zadar ei spun că acești „partizani” se vor putea bizui nu doar pe propriile forțe, ci și pe acțiunea paralelă a unei mașini militare moderne perfecționate.

Cealaltă parte a adepților lor, care cu siguranță constituie marea majoritate, e compusă din muncitori fără conștiință revoluționară; artizani, mici proprietari de pământ, negustori și fabricanți din clasa de mijloc, muncitori calificați și funcționari publici, intelectuali și politicieni de profesie. Staliniștii fac în mod continuu propuneri acestei secțiuni, chiar și oferirea unui front unit permanent, nu doar cu clasele proprietare dar și cu partidele burgheze, pe care ei înșiși le consideră a fi reacționare și de dreapta. Ei le promit de asemenea și un viitor al păcii, atât internă cât și mondială, al toleranței democrate pentru orice partid politic, organizație sau doctrină, al progresului economic fără conflicte sau exproprieri ai celor înstăriți, al bunăstării egale pentru toate straturile sociale. Acum e din ce în cel mai greu pentru ei să justifice, în ochii maselor, chiar și existența în Uniunea Sovietică și în sateliții ei a unui stat polițienesc dur și totalitar, controlat de staliniști cu ajutorul unui sistem unipartidist rigid.

Această degenerare a mișcării proletare a mers mai departe decât cea a oportunismului revizionist și șovinist al Internaționalei a Doua și va dura încă și mai mult. Putem considera începuturile acestui oportunism modern nu mai târziu de 1928; oportunismul Internaționalei a Doua a ajuns la apogeu în ciclul său din anii 1912-1922, însă originile sale sunt cu mult înaintea anului 1912, iar consecințele sale depășesc cu mult în timp anul 1922.

PRIMELE SIMPTOME ALE REACȚIEI ÎMPOTRIVA STALINISMULUI

Recent au apărut semne privind pierderea răbdării față de oportunismul stalinist. Atât militanți individuali cât și grupuri au apărut pe scena politică a diferitelor țări, care pledează pentru întoarcerea la doctrina lui Marx și Lenin și la tezele Internaționalei a Treia de la primele sale patru congrese. Cele din urmă au denunțat staliniștii pentru completa lor trădare a politicii originale.

Totuși, multe dintre aceste sciziuni nu pot fi considerate a fi o regrupare utilă pe o bază autentică de clasă chiar și a unei mici avangarde a proletariatului. Multe dintre aceste grupuri, ca rezultat al lipsei muncii lor teoretice și datorită originii lor de clasă, dovedesc chiar prin natura criticilor lor împotriva activității staliniste, atât din trecut cât și din prezent, că sunt mai mult sau mai puțin influențate de către schemele politice ce își au originea în centrele imperialiste ale Occidentului și de către propaganda isterică și ipocrită a liberalismului și umanitarismului.

Dar chiar dacă astfel de politici sunt sau nu rezultatul mașinațiilor agenților secreți, adevăratul prejudiciu pe care îl cauzează este că distrag militanții nepregătiți.

Totuși, istoric vorbind, vina pentru permiterea reușitei oricărui mijloc pentru defetism contra-revoluționar stă în totalitate pe umerii oportuniștilor staliniști. Ei sunt aceia care au aprobat abundența ideologiilor și teoriilor burgheze, care au muncit frenetic pentru a împiedica mișcările clasei muncitoare din a fi autonome, independente și pregătite pentru a se apăra, în ciuda faptului că aceste atribute au fost atât de mult evidențiate de Marx și Lenin.

Acest drum confuz și nefavorabil al luptei proletare coincide cu o creștere irezistibilă a industrializării puternic concentrate, care are loc atât în vechile centre industriale, cât și, prin extensie, în restul lumii. Aceasta ajută deci ofensiva purtată de Statele Unite împotriva maselor lumii. Statele Unite sunt marele pilon al imperialismului și, la fel ca toate marile concentrări de capital metropolitan, forțe de producție și putere, tinde să exploateze și să oprime forțat masele mondiale prin înlăturarea tuturor obstacolelor sociale și teritoriale. Staliniștii au deviat lupta de la obiectivele internaționale și s-au limitat la apărarea obiectivelor naționale precis delimitate de scopurile politice și militare ale centrului din Rusia. Prin urmare ei vor fi din ce în ce mai puțin capabili să conducă orice luptă internațională sau națională și vor fi din ce în ce mai legați de imperialismul occidental, după cum s-a văzut deja în alianța de război.

Poziția marxistă a fost mereu aceea că principalii inamici de clasă sunt marile puteri ale țărilor super-industrializate și super-coloniale, care pot fi răsturnate doar de revoluția proletară. În concordanță cu punctul de vedere marxist, comuniștii Stângii Italiene fac apel către grupurile de muncitori revoluționari din toate țările. Ei îi invită la o retrasare a unui drum lung și dificil și la o regrupare pe o bază internațională și în mod strict de clasă, denunțând și respingând orice grup influențat chiar și parțial sau indirect de politicile și conformismul filistin care emană din forțele controlate de stat din toată lumea.

Reorganizarea avangardei internaționale poate avea loc doar dacă există o omogenitate absolută a punctelor de vedere și a orientărilor; Partidul Comunist Internațional propune următoarele principii de bază și postulate tovarășilor din toate țările.

1. Reafirmarea Armelor Revoluției Proletare: Violență-Dictatură-Teroare

Pentru marxiștii revoluționari de stânga, știind că au avut loc acte de represiune, cruzime și violență împotriva indivizilor sau grupurilor, chiar dacă aceste acte au fost autorizate sau controlabile, nu este în sine un element decisiv al condamnării stalinismului sau a oricărui alt regim. Manifestările de represiune, chiar și cele mai grave, formează o parte inseparabilă a tuturor societăților bazate pe diviziunea între clase. Încă de la începuturile sale marxismul a respins așa-numitele „valori” ale unei civilizații bazate pe lupta de clasă, la fel cum respinge toate regulile de „joc corect” prin care clase opuse ar trebui să reglementeze hoția și crima pentru satisfacția reciprocă. Niciun furt sau ofensă suferită de „ființe umane”, niciun „genocid”, fie el ilegal sau legal, nu poate fi confruntat prin atribuirea acestora unor indivizi particulari sau celor care au dat ordinele, ci doar prin lupta pentru distrugerea revoluționară a tuturor diviziunilor de clasă. În faza prezentă a capitalismului, care este caracterizată prin tot mai multe atrocități, cruzimi și super-militarism, doar cele mai stupide mișcări revoluționare și-ar circumscrie metodele de acțiune în cadrul limitelor bunătății formale.

2. Ruperea Completă cu Tradiția Alianțelor de Război, a Fronturilor Partizane și a Mișcărilor de Eliberare Națională

Stalinismul a fost prima oară condamnat irevocabil tocmai pentru că a abandonat aceste principii fundamentale ale comunismului prin azvârlirea proletarilor într-un război fratricid care i-a împărțit în două tabere imperialiste, astfel întărind puternic propaganda rușinoasă purtată de tabăra căreia i s-a alăturat. Această tabără, nu mai bună ca cealaltă, își ascunde lăcomia imperialistă, care a fost demascată cu zeci de ani în urmă de către critica marxist-leninistă, prin susținerea faptului că respectul ei pentru metodele „civilizate” de război o disting de adversarul său. A pretins că, chiar dacă a fost obligată să bombardeze, să arunce cu bombe atomice, să invadeze și, în final, după un efort anxios de regăsire sufletească, să recurgă la spânzurătoare, nu au făcut toate astea pentru a-și apăra interesele, ci pentru a înlătura amenințarea împotriva „valorilor morale” ale civilizației și libertății umane.

Leninismul a fost riposta atunci când în 1914 aceeași escrocherie rușinoasă a fost observată la trădătorii Internaționalei a Doua atunci când au proclamat alianța patriotică împotriva căpcăunului imaginar al „barbariei” teutonice sau țariste.

Exact aceeași escrocherie ar fi baza pentru imperialiștii occidentali atunci când intră în război împotriva noii barbarii naziste sau fasciste, iar aceeași trădare a făcut parte din alianța dintre statul rusesc și statele imperialiste – cu naziștii pentru început – și din alianța făurită între partidele muncitorești și partidele burgheze cu scopul de a câștiga războiul.

Aceste minciuni și trădări sunt de domeniul trecutului, în special acum când vedem rușii cum acuză americanii de a fi agresori sau fasciști, iar cei din urmă acuză rușii de același lucru, în timp ce admit faptul că dacă ar fi putut folosi bomba atomică (care încă nu era pregătită în 1941) pentru a masacra Europa, ar fi făcut asta în loc de a întrebuința armatele formate din muncitori ruși mobilizați pentru același scop.

E adevărat că marxismul a investigat mereu și continuă să investigheze ce se află dincolo de conflictele perene dintre statele, grupurile și facțiunile burgheze, iar din această investigație au rezultat deducțiile și previziunile sale istorice. Dar este o negare a marxismului opunerea unei aripi civilizate a capitalismului altei aripi barbare a aceluiași sistem. Într-adevăr, dintr-un punct de vedere determinist, poate fi valabil faptul că proletariatul câștigă mai mult din victoria părții atacante care întrebuințează cele mai dure metode de luptă.

Pentru trecerea dincolo de barbarie a comunităților umane a fost strict necesară dezvoltarea tehnicilor productive; dar omul a trebuit să plătească pentru această trecere prin supunerea lui la nenumăratele infamii ale civilizației de clasă și la suferința ce rezultă din exploatarea sclaviei, șerbiei și industrializării.

O condiție fundamentală pentru reconstruirea mișcării internaționale revoluționare este ca tradițiile politicilor șoviniste, arătate în susținerea alianțelor de război, fronturilor populare, gherilelor de rezistență și mișcărilor de eliberare națională din 1914-18 și 1939-45, să fie în mod egal condamnate.

3. Negarea Istorică a Defensismului, Pacifismului și Federalismului între State

Atunci când avem de a face cu prospectul unui alt război, farul călăuzitor al poziției marxiste poate fi găsit în scrierile lui Lenin. Potrivit lui, războaiele marilor puteri, începând din vremurile Comunei din Paris, au fost războaie imperialiste. Asta se datorează faptului că 1871 marchează sfârșitul unei perioade istorice în care au avut loc războaie și insurecții pentru stabilirea granițelor naționale ale țărilor capitaliste. Prin urmare, atunci când are loc un război, orice alianță între clase, orice suspendare a opoziției dintre clase și presiune a considerațiilor pentru scopurilor de război reprezintă o trădare a cauzei proletare. De asemenea, pentru Lenin, revolta maselor de culoare în colonii împotriva imperialiștilor și mișcările naționale în țările subdezvoltate, în acest stadiu modern al capitalismului, au o semnificație revoluționară doar în măsura în care lupta de clasă în sectoarele industrializate nu este nici suspendată, nici nu își slăbește legătura cu obiectivele internaționale ale organizării proletare. Oricare ar fi politica externă a unui stat, adevăratul inamic intern al clasei muncitoare din fiecare țară este propriul guvern.

În această concepție – întărită considerabil de experiența celui de-Al Doilea Război Mondial, care a confirmat pronosticurile explicite elaborate în tezele și rezoluțiile Internaționalei a Treia până în momentul decesului lui Lenin – perioada războaielor imperialiste va lua sfârșit doar o dată cu prăbușirea capitalismului.

Partidul revoluționar al proletariatului trebuie deci să nege orice posibilitate a unei soluționări pașnice a conflictelor imperialiste. Trebuie să lupte energic cu orice propuneri care animă iluzia că o federație, ligă sau asociație între state poate preveni conflictele prin reprimarea „celor care le-au început” folosind o forță armată internațională.

Marx și Lenin, chiar dacă erau conștienți de bogata complexitate a relației istorice dintre războaie și revoluții, totuși au condamnat distincția eronată dintre „agresiune” și „apărare” cu privire la războaiele dintre state ca fiind idealistă și o decepție burgheză. În mod similar, proletariatul internațional ar trebui să cunoască faptul că orice instituție internațională suprastatală este înființată pentru a fi o forță represivă cu scopul conservării capitalismului iar forțele ei armate nu sunt nimic altceva decât o poliție de clasă și o gardă contra-revoluționară.

Comunismul internațional real este deci caracterizat printr-o respingere totală a oricărei propagande ambigue bazată pe apărarea pacifismului și a formulei stupide a condamnării și pedepsirii „agresorului”.

4. Condamnarea Programelor Sociale Comune și a Fronturilor Politice cu Clase Nemuncitoare

Există o tradiție printre opoziția de stânga a multor grupuri, care datează din timpul primelor greșeli tactice ale Internaționalei a Treia, de a respinge ca și incorecte așa-numitele metode de agitație „bolșevice”.

După eliminarea completă și irevocabilă a tuturor instituțiilor feudale în special, nu putem ajunge la confruntarea finală dintre proletariat și clasa conducătoare pentru formarea unui stat muncitoresc și a unei dictaturi roșii mondiale – una ce implică teroare politică și exproprierea tuturor claselor privilegiate – dacă, la anumite momente și în anumite locuri, omitem să menționăm aceste scopuri care reprezintă precis programul comunismul și doar al comunismului.

Este o iluzie a considera că masele pot fi cucerite mai rapid prin înlocuirea pozițiilor de clasă cu ordine pentru agitarea maselor. Este o iluzie zadarnică în aceeași măsură și presupunerea încrezătoare că liderii unei astfel de manevre nu sunt și ei prinși de aceasta; chiar dacă acest lucru este proclamat, în cel mai bun caz este un nonsens.

Oricând un front unit cu partidele oportuniste a fost principalul conținut (mereu afirmat a fi tranzitoriu) al unei manevre politice, sau a existat o revendicare pentru democrație, pace, popularism fără conținut de clasă, sau chiar mai rău, pentru solidaritate națională și patriotică, nu a fost niciodată o chestiune de înfrumusețare bruscă a peisajului – după slăbirea frontului inamic cu acest camuflaj ingenios – pentru a dezvălui apoi o armată de soldați ai revoluției pregătiți să deschidă focul împotriva aliaților temporari de ieri la momentul decisiv.

S-a întâmplat chiar contrariul. Masele, împreună cu militanții și liderii, au devenit incapabili de acțiune de clasă iar organizațiile și soldații lor, dezarmați și domesticiți treptat de o astfel de pregătire ideologică și funcțională, au ajuns să fie instrumentele preferate ale burgheziei conducătoare.

Aceste concluzii istorice nu mai sunt bazate doar pe critică doctrinară, ele sunt concluzia unei experiențe istorice teribile, pentru care s-a plătit atât de scump, a unor treizeci de ani de eforturi falimentare.

Un partid revoluționar, deci, nu va mai încerca niciodată să obțină susținerea maselor cu revendicări specifice claselor neproletare și social hibride și pe care acestea sunt foarte înclinate să le facă.

Acest criteriu particular de bază nu se aplică revendicărilor intermediare și specifice care apar din antagonisme concrete de interese dintre muncitori salariați și patroni în sfera economică. Este totuși în poziție cu revendicările fără caracter de clasă, în special cele politice, chiar dacă sunt făcute la scară națională sau internațională. Acest criteriu, ce își face apariția dintr-o critică împotriva frontului unit proletar, al lozincilor guvernului muncitoresc, și a fronturilor populare și democratice, stabilește o graniță între mișcarea susținută de către noi și cea care își spune Internaționala a Patra a troțkiștilor. Mișcarea noastră este separată în același fel de toate versiunile asemănătoare care, sub un alt nume, reînvie sloganul degenerării revizioniste „scopul nu înseamnă nimic, mișcarea este totul”, și care inevitabil ajung să susțină agitația superficială fără niciun conținut.

5. Proclamarea Caracterului Capitalist al Structurii Sociale din Rusia

Modul în care s-au dezvoltat în ultimii treizeci de ani economia, legislația și administrația Uniunii Sovietice oferă dovada istorică a revoluției muncitorești care poate fi scufundată nu doar într-un război civil sângeros, cum a fost cazul în Paris în 1871, dar și de către degenerarea progresivă. Acest lucru poate fi ilustrat la fel de represiunea nemiloasă și exterminarea nucleului revoluționar bolșevic, care a plătit scump pentru faptul că a permis partidului să se transforme
dintr-o avangardă de oțel într-o masă amorfă, îngreunată în vârf, incapabilă de a exercita control asupra corpurilor sale legislative și executive. Caracterul monetar și mercantil al celei mai mari părți a economiei Rusiei, care nu este nicicum contrazis de prezența controlului statului asupra serviciilor și industriilor vitale, care există și în câteva mari țări capitaliste, nu ne arată un stat muncitoresc amenințat de degenerare, sau în proces de degenerare, ci un stat care deja a degenerat și în care proletariatul nu mai deține puterea.

Puterea a trecut în mâinile unei coaliții hibride și fără formă a intereselor interne ale claselor de mijloc inferioare și superioare, a oamenilor de afaceri semi-independenți și a claselor capitaliste internaționale. O astfel de combinație este contrazisă doar în aparență de existența unei cortine de fier polițienească și comercială.

CONCLUZIE: Renegarea oricărei susțineri a Militarismului Imperialist Rusesc, Defetism deschis contra celui American

Ca și consecință, un război care din exterior pare să împiedice cooperarea dintre stratele privilegiate ale diferitelor țări pentru administrarea lumii (cum e cazul cu toate războaiele) nu va fi un război revoluționar în sensul Leninist, acesta fiind: un război pentru protejarea și răspândirea puterii proletare în întreaga lume. O astfel de eventualitate istorică, care astăzi nu este pe ordinea de zi, nu ar implica niciodată născocirea justificărilor pentru complexul politic și militar al oricărei țări; mai presus de toate pentru că statele revoluționare, dacă astfel de state există, nu ar găsi aliați în tabăra capitalistă (cum a fost limpede cazul de la finalul Primului Război Mondial). Mergând mai departe cu această eventualitate ipotetică, un partid comunist internațional puternic ar da atacurile împotriva puterilor burgheze la momentul potrivit, astfel încât să le oprească expedițiile militare „represive” împotriva țărilor revoluționare și să determine muncitorii care au fost înarmați și mobilizați pentru aceste scopuri să-și întoarcă armele împotriva celor care i-au înarmat.

Există cu atât mai multe motive pentru orice mișcare revoluționară de a-și menține constant o orientare cuprinzător anti-capitalistă și anti-stat în toate cazurile când ofensiva este mai puțin dezvoltată iar lupta are mai puțin potențial. Comuniștii cunosc faptul că există o singură cale de a opri capitaliștii din a se deda la expedițiile represive împotriva proletariatului: ei trebuie să elimine clasa capitalistă, iar acest lucru nu poate fi realizat decât dacă avangarda clasei muncitoare este pretutindeni pregătită de război.

Până și o dezarmare temporară a conștiinței de clasă, fie ea ideologică, organizațională sau materială, este deci o trădare oriunde și oricând are loc. Centrul mișcării comuniste nu trebuie niciodată să cedeze acestei dezarmări, chiar dacă este o disciplină bine stabilită ca Centrul să fie responsabil pentru alegerea momentelor și formelor în care partidul acționează. Orice partid sau grup care acceptă dezarmarea în acest fel, în special dacă își spun muncitori, comuniști sau socialiști, este primul inamic care trebuie înfruntat și subjugat, căci este precis existența lui și funcția pe care o îndeplinește aceea care ține în urmă răsturnarea sistemului capitalist, prevăzută de Marx și Engels și anticipată cu convingere de către toți marxiștii revoluționari.

Strategia complet opusă, care a fost pusă în practică în timpul ultimului război de către reziduurile internaționalei comuniste și care a dus la această auto-lichidare rușinoasă, a fost întreprinsă cu scopul de a „împiedica eforturile de război ale guvernelor occidentale”, dar nu a avut decât efectul de a întări puterea imperialistă occidentală. Guvernul și cercurile militare din Rusia au recunoscut prea târziu că aceasta din urmă era un pericol mai mare împotriva obiectivelor lor decât Germania, obiective care atunci deja erau în mod fățiș naționale.

Oricum ar fi, noua metodă de a recurge la a arunca cu acuzații de barbarie și fascism nu este mai puțin falsă și sinistră (acuzații întoarse cu nerușinare în egală măsură de către „lumea liberă”), iar muncitorii revoluționari ai avangardei trebuie să urmărească obiectivul de a-și aduna împreună forțele pentru o luptă pentru care să nu se aștepte nici la ajutor, nici la muniție din partea forțelor militare opuse de astăzi. Ei trebuie să continue munca cu speranța și siguranța crizei și prăbușirii capitalismului, așteptată în zadar de 150 de ani, care va lovi direct în inima statelor puternic industrializate: gărzile negre ale lumii, până acum neînvinse.