Raport al P.C. din Italia asupra Tacticilor Partidului și chestiunii Frontului Unit

Internaționala a III-a (Comunistă)

Primul executiv extins – Iunie 1922

1. Istoria Tacticilor Partidului de până acum

Partidul Comunist din Italia (PCd’I), apărut într-un moment foarte dificil, a fost nevoit să-și concentreze o bună parte din atenția sa asupra sarcinii organizării interne. În timpul acestei perioade, pe când muncea și răspândea propagandă în toate câmpurile, a pus în aplicare o tactică de acțiune independentă pentru a pune stăpânire pe propriile poziții de partid împotriva tuturor celorlalte partide. 

Cu toate acestea, încă de la început concepția partidului asupra tacticii nu avea nimic de-a face cu tendințele ficționale complet voluntariste și puciste care i-au fost câteodată atribuite. Conștient de faptul că era un partid minoritar, PCd’I nu a crezut niciodată că, împreună cu forțele aflate direct sub umbrela sa, ar putea pregăti o lovitură de stat pentru cucerirea revoluționară a puterii. Faptele nu sunt datorate acestei iluzii, ci cauzate de însăși necesitatea existenței partidului și a penetrării sale în rândul maselor pe care PCd’I le-a format ca organe militare și a desfășurat, și continuă să desfășoare, lupte de gherilă împotriva forțelor burgheze. 

Tacticile PCd’I au fost complet marxiste, iar dezvoltarea lor este complet în acord cu rezoluțiile Congresului al III-lea, ce nu sunt o rectificare a tacticilor PCd’I, ci reprezintă experiența adevărată a luptelor proletare deținute de mișcarea comunistă marxistă, atât în Italia, cât și în afară și care sunt destul de diferite de evoluționismul romantic al anumitor grupări radicale. Dovadă a acestui fapt este contrastul dintre partidul nostru și sindicaliștii și anarhiștii italieni.

Partidul nostru a înțeles imediat că una dintre condițiile pentru înfăptuirea programului său revoluționar era “cucerirea marilor mase”. Prin constituirea la Livorno a “adevăratului” partid comunist, organizându-l pe baze solide, numai una dintre condițiile revoluționare a fost asigurată: era necesar să se îndeplinească și cealaltă condiție, structurarea în jurul acestui partid a marii mase de muncitori, în jurul celor mai combative straturi. 

Apropo: dacă refuzăm formula “majorității” proletariatului care urmează să fie cucerit și dacă ne privește că rolul reactiv al avangardei minoritare organizate nu ar trebui devalorizat, nu credem că prin aceasta clarificăm, fără a nega spiritul său, scopul tacticilor marxiste decise de Congresul III. 

Dovada acestei orientări tactice a partidului rezidă în faptul că încă din primul moment a desfășurat o activitate sindicală foarte intensă, în care intervenția constantă în toate chestiunile, chiar și cele contingente, care îi interesează pe muncitori, este acompaniată de directive revoluționare clare ce inspiră întreaga muncă. Tot partidul, departe de a avea un “stil K.A.P.D.” (Partidul Comunist al Muncitorilor din Germania) de tendințe separatiste în mișcarea sindicalistă, și-a creat propriul slogan de unitate al întregului proletariat italian într-o singură acțiune sindicalistă de front unit. 

Dar problema de a ajunge cu propaganda noastră la masele încă controlate de socialiști și anarhiști ne-a fost dezvăluită odată și a fost rezolvată în mod practic chiar înainte de a deține datele Congresului III și ale Congresului Sindicatelor Roșii. Studiul situației italiene ne-a dictat planul tactic, dar departe de a-l urma inconștient, așa cum tovarășul Zinoviev pretinde în mod greșit într-una dintre scrierile sale, noi am fost aceia care l-au redactat și l-au lansat către mase, luând în considerare natural dispozițiile și tendințele lor. 

Propunerea inițială, din august 1921, a COMITETULUI SINDICAL comunist către marile organizații sindicale pentru acțiunea unei alegeri generale împotriva ofensivei patronilor, concepută ca grevă națională a tuturor categoriilor conduse de o coaliție compusă din toate sindicatele. Povestea primirii propunerii noastre poate fi rezumată în câteva cuvinte: obstrucționism neîncetat din partea liderilor sindicali, simpatie tot mai mare pentru poziția noastră din partea maselor. 

Cu această propunere am devenit inițiatorii frontului unit proletar și, în același timp, noi nu am întrerupt, ci ne-am intensificat munca pentru a-i scoate pe membri din rândurile socialiste și anarhiste că să-i aducem într-ale noastre. 

Un alt aspect simplu al campaniei a fost următorul: câteodată suntem înfrânți la votarea din cadrul ședințelor și congreselor de sindicat unde însuși oficialii sunt delegați, fără a consulta masele. Dar propunerea noastră triumfă aproape mereu când este lansată la marile adunări muncitorești și, în special, la ședințele organizate în timpul agitațiunilor parțiale. 

Esența propunerii comuniste a fost complet înțeleasă de mase; acum sunt convinse că nu mai există sorți de izbândă împotriva burgheziei prin acțiuni parțiale din partea grupurilor separate, și că este necesar să unim toate luptele încât ofensiva burgheză, cu toate formele sale multiple, forțează proletariatul să se bată într-o singură luptă a tuturor grupurilor în interesul tuturor, căci dacă înfrângerile proletare continuă, nimeni nu va fi cruțat.Totuşi, această convingere este construită exact prin luptele parțiale: comuniștii au participat mereu la acestea pentru a lua parte direct la luptă și, în același timp, să conducă masele în a forța liderii spre acțiune generală. Prin urmare, chiar și atunci când luptele parțiale nu au avut sorți de izbânda, așa cum a fost mereu cazul, influența noastră a crescut. Aceste lupte parțiale, pe de altă parte, care au continuat timp de șase sau șapte luni, pur și simplu ridică moralul proletariatului datorită existenței însăși a adevăratei mișcări de clasă. Muncitorii răspund la apelul la grevă și la acela de a duce lupta de gherilă împotriva forțelor burgheze, înțelegând că dacă aceste eforturi eșuează, este numai din cauza tacticilor folosite de liderii defetiști. 

Exemple ale acestei situații generale au fost văzute în timpul grevelor generale din orașe și regiune (Trieste, Genova, Roma, Torino, Napoli, etc.) și în greve naționale pe categorii (tipografi, docheri, etc.). Marile mase care sunt active în luptă și-au însușit cuvântul nostru general de acțiune. 

Evoluția acestei campanii a dus la formarea Alianței Muncii, compusă din sindicatele naționale majore. Inițiativa a fost luată în februarie de Sindicatul Muncitorilor Feroviari, care înainte să cheme sindicatele a preferat să convoace partidele pentru simplul scop de a le informa cu privire la formarea alianței sindicale. Am refuzat să participăm la această întâlnire. Motivul fiind unul simplu și solid: intervenția noastră ar fi dus la un contrast iremediabil de opinii fără concesii de principiu de orice substanță din partea noastră. De fapt, nu am fi putut semna comunicatul echivoc și pacifist care a apărut în urma întâlnirii dintre partide. Ne-am mărginit la trimiterea unei scrisori către muncitorii feroviari spunându-le că noi am fost inițiatorii alianței sindicale și că pot conta pe disciplina comuniștilor. 

Inițiativa muncitorilor feroviari a coincis cu criza ministerială dintre cabinetele Bonomi și Facta. Era clar că socialiștii doreau atunci să formeze un bloc proletar cu scopul de a-l folosi în promovarea unui ministru “de stânga”. 

Poziția independentă a partidului a fost menită să ne ofere ocazia de a lupta împotriva acestui plan, atacând de asemenea Alianța Muncii dacă devia de la obiectivele propuse, fără să-i distrugem, totuși, structura și disciplina coaliției organizațiilor de masă. Planul pentru “o guvernare mai bună” a Italiei nu a fost realizat decât ca propagandă defetistă printre mase, întrucât a fost prezentat ca mijloc de eliminare al fascismului și reacțiunii, invitând proletariatul să renunțe la activitatea sa de rezistență în favoarea parlamentului. Așadar, chiar dacă considerăm folositor ca acest pas să fie cu adevărat făcut, mai ales pentru a dizolva ultimele iluzii ale proletariatului cu privire la mijloacele parlamentare și a lichida astfel influența social-democraților, tactica necesară este aceea a independenței noastre de acțiune și a opoziției constante față de acest plan. 

Pe de altă parte, constituirea Alianței Muncii a fost o concesie făcută de cei de dreapta față de spiritul unității de acțiune care a cuprins masele largi, o concesie ce a fost făcută de dreapta tocmai pentru a slăbi presiunea exercitată de mase și să amâne momentul când acestea vor impune acțiunea. A trebuit să ne luptăm împotriva pericolului somnolenței maselor prin inacțiune, provocat de Alianță. Prin urmare, în cadrul frontului unit, nu am avut nevoie de o poziție de compromis reciproc conectând acțiunea noastră cu o formulă comună, ci mai degrabă libertate absolută de acțiune și propagandă FĂRĂ A FI AMENINȚAȚI DE O SCIZIUNE ÎN FIECARE ZI. 

Forțându-i pe socialiști și anarhiști să facă pasul irevocabil pentru Alianța Sindicalistă, care este exprimată în chemări de comitete și adunări de masă, am stabilit directiva de propagandă într-o manieră sistematică, încercând să întărâtăm adevăratul conținut al acțiunii care, conform comuniștilor, trebuie dat Alianței. Într-un manifest din martie, i-am rezumat bazele. Ca SCOPURI, am prezentat o serie de revendicări concrete împotriva manifestărilor economice și politice ale ofensivei patronilor, incluzând încă din primul paragraf ceea ce socialiștii nu au acceptat: respingerea tăierilor de salarii – ca MIJLOC, am chemat pentru o grevă generală națională – pentru ORGANIZAREA Alianței am cerut ca aceasta să fie extinsă în baza reprezentării directe a maselor, cu comitete locale extinse unde toate sindicatele sunt reprezentate și cu convocarea unui Congres Național al Alianței Muncii. În Comitetul Național actual am cerut atunci, chiar și direct, prin Comitetul Sindical Comunist că delegațiile fiecărui corp sindical național nu ar trebui să fie compuse doar din oficiali centrali, ci ar trebui numite într-o bază proporțională cu fracțiunile în care fiecare sindicat este împărțit. Dacă propunerea era acceptată, minoritatea comunistă a Confederalei, minoritatea comunistă a Sindicatului Muncitorilor Feroviari, minoritatea sindicalistă pro-Moscova a sindicatului ar fi intrat în acel comitet: consecința ar fi fost că putea exista o majoritatea împotriva socialiștilor din Alianța Muncii, compusă din comuniști, sindicaliști și anarhiști. 

Respingerea acestei propuneri ne-a permis să facem campanie împotriva sectarianismului celorlalți și a muncii lor, care a avut un efect dezastruos asupra unității proletariatului. Cu toate acestea, o poziție precum cea pe care am cerut-o ar fi dat libertate completă de acțiune centrului politic al partidului, permițându-i în același timp să conducă de aproape și cu certitudine absolută de executare munca micului grup comunist din Comitetul de Alianță. Același rezultat este obținut în comitetele locale, care au fost acceptate, și vor continua să fie obținute mult mai multe în contextul în care baza Alianței este extinsă la masele largi. 

Social-democrații au fost respinși în această poziție: recunoscând impotența simplei acțiuni limitate a sindicatelor izolate. Dar cum masele cer irezistibil o nouă soluție, ei răspund că soluția constă în lupta politică: prin acțiune politică se referă fățiș la colaborarea parlamentară a proletariatului cu burghezia ce trebuie înțeleasă: nu este o expresie vagă, ci o soluție concretă și nu este concepută în nicio altă manieră decât ca un guvern susținut prin parlament de socialiști, populiști și burghezi democrați de stânga (Nitti, De Nicola). 

Folosirea puterii politice a proletariatului într-o criză ministerială: acesta este obiectivul reformiștilor. Ei se opun disciplinei majorității Partidului Socialist, care este maximalist; dar acesta din urmă se află într-un impas, fiind incapabil să contraatace formula reformiștilor măcar cu un singur cuvânt de acțiune independentă, contrazicând tot ceea ce s-a auzit în propaganda lor, ce a apelat la lupta directă a maselor împotriva reacțiunii, iar astfel este capabil de o intransigență sterilă și negativă. 

Reformiștii au înaintat soluția colaboraționistă mai ales pentru că ar pierde popularitatea maselor dacă nu ar fi propus o soluție, iar ei au evitat în mod disperat acțiunea proletară generală. 

Ei nu vor să piardă contactul cu masele și le-ar urma până la punctul unei greve generale naționale pentru a se pregăti, ca întotdeauna, pentru eșecul său numai ca să conducă proletariatul schilodit înapoi la metodele colaboraționiste. În acest joc, care a avut precedente tragice în Italia, reformiștii s-au folosit de complicitatea demagogiei revoluționare a maximaliștilor, speculând de asemenea foarte inteligent asupra revoluționarismului naiv al sindicaliștilor, anarhiștilor și a multor alte elemente pestrițe subversive din politica italiană. 

Așadar, formula reformiștilor este: pasaj către acțiunea politică. O coaliție politică a forțelor proletare ar fi fost utilă pentru ei, dacă s-ar fi format fără a-i stabili clar limitele și obiectivele. Din această coaliție ar fi apărut o mișcare completă a maselor italiene, care ar fi avut două obiective: fie soluția ministerială pe care am menționat-o sau prăbușirea coaliției când acțiunea sa devine de neoprit, sfărâmând coaliția proletară și ajungându-se la răsturnarea dibace a responsabilității, dând vina pe elementele extremiste prin prestidigitație. 

Acest joc a fost dezvăluit recent în propunerea unei conferințe (secrete) de partid făcută de Alianța Muncii, după ce reprezentanții ultra-reformiști ai C.G.L. au fost de acord cu ceilalți în privința inevitabilității grevei generale: cu toate acestea, au spus că o asemenea grevă “poate fi doar insurecțională și să tindă spre o criză politică a regimului”. De aici și intervenția partidelor politice. 

Asta ar fi putut duce la o coaliție controlată de reformiști sau la eșecul unui acord din cauza refuzului comuniștilor, în ambele cazuri ar fi avut un motiv bun să contraatace campania noastră de acțiune generală spunând că am făcut-o să fie nerealizabilă. 

Felul în care ne-am comportat în acest moment al luptei este evident din documentele atașate aici. Am intervenit la ședință. Am afirmat că putem ajunge la o coaliție politică, dar cu condiții precise. Condițiile acestea erau de așa natură încât dacă ar fi fost acceptate ar fi dus, pentru socialiști și C.G.L, la eșecul întregului lor plan de a deturna mișcarea, iar dacă ar fi refuzat [planul], ne-ar fi dat o bună oportunitate pentru a arată maselor corectitudinea condițiilor propuse de noi, care sunt echivalente cu protejarea proletariatului de trădări și dezamăgiri teribile precum cele care sunt încă vii în memoria lor. 

Atitudinea noastră a fost pur tactică: în realitate suntem pentru greva generală sindicală, de unde lupta politică se dezvoltă, care este de fapt un episod al ei, dar cu un proces mai îndelungat, în care munca noastră de înlocuire a influenței socialiștilor și anarhiștilor cu a noastră trebuie să fie inserată dacă succesul se întrevede. 

Suntem împotriva oricărei posibilități de conducere a acţiunii insurecţionale şi a mişcării revoluţionare a maselor de către o coaliție a partidelor, acţiuni despre care ceilalți vorbesc numai cu rea-credință sau cu nepăsare și cu o teribilă incompetenţă generală. În orice caz, tacticile noastre le-au pus pe celelalte în poziții foarte rușinoase: până acum nici nu au acceptat, nici nu au refuzat propunerilor noastre; nu le pot accepta și le este teamă să se compromită prin a le respinge, întrucât se folosesc, împotriva impulsului de a lupta, de argumentul demagogic că aceasta nu poate însemna decât “revoluție”. 

Dată fiind situația, nu ne putem gândi la o soluție intermediară între colaborarea burgheză fățișă pe care reformiștii o pregătesc și propunerea noastră de acțiune directă a maselor. Simplul fapt că elementele echivoce ale mișcării muncitorești vorbesc despre răsturnarea regimului demonstrează că nu mai rămâne nimic altceva de discutat. 

Acceptând că este încă absurd să ne gândim la lansarea lozincii: pentru cucerirea dictaturii cu Partidul Comunist conducând masele, nu există altă platformă de agitare și acțiune decât propunerea noastră la acțiune generală condusă de sindicate. Dreptacii nu au alte contraargumente pentru mase, iar acceptarea planului ar reprezenta un pas sigur pe drumul cuceririi maselor de către Partidul Comunist. 

Trebuie reținut că în această campanie suntem însoțiți constant de alte forțe: sindicaliștii pro-Moscova din U.S.I. (facțiunea Vecchi) și socialiștii din facțiunea Lazzari, Mafii și Riboldi. Cum nu avem nicio responsabilitate politică față de ei ca partid, colaborarea cu ei este folositoare pentru noi, deoarece noi suntem cei care-i controlează consistent. Cu celelalte elemente, pericolele sunt destul de evidente: dacă i-am lăsa să fie considerați ca prieteni ai unității frontului și luptei proletare, după aceea exact acest lucru ar fi distrus tot de către ei, iar înfrângerea ar fi rezolvată prin mutarea responsabilității pe umerii comuniștilor, pretinzând că planul lor a fost prea extrem și prea radical pentru coaliție. 

Așa se prezintă situația la momentul actual. 

2. Evoluțiile și perspectivele Tacticilor Partidului Comunist din Italia

Nu suntem aici pentru a dezvolta argumentele folosite de PCd’I pentru a critica tacticile frontului unit prin maniera în care au fost aprobate de Executivul Central Extins al Internaționalei, ci pentru a dezvolta chestiunea generală și internațională. Ne vom mărgini la câteva considerații care explică și apără acțiunea întreprinsă de PCd’I și să răspundem la obiecțiile făcute la adresa acestora. 

Spiritul tacticilor frontului unit îl reprezintă cucerirea maselor întreprinsă prin folosirea circumstanțelor produse de ofensiva burgheză și prin punerea noastră în contact cu aceea parte a proletariatului care urmează alte partide politice. 

Este o chestiune a creării unei platforme de agitație care merge mai departe decât orice altceva făcut prin simpla propaganda a programului și principiilor noastre politice. Fără niciun dubiu, este de asemenea o chestiune de influențare a evoluțiilor reale ale situației chiar și în momentele în care vor trebui să preceadă lupta finală pentru cucerirea puterii de către proletariat, fără să se renunțe în vreun fel la pregătirea condițiilor pentru succesul luptei finale, unde P.C. va trebui să fie protagonistul. Fundamentul esențial pentru cucerirea marilor mase este recunoașterea faptului că propaganda și pregătirea revoluționară pot fi realizate numai pe terenul luptelor pe care proletariatul le poartă în vederea intereselor sale imediate, din care dobândește experiența necesară pentru sarcina viitoare. Înțelegerea perfectă a acestui aspect de către partidul nostru este demonstrată de activitatea sa extremă, intensă în sindicate și în luptele economice ale proletariatului italian. Punerea într-o manieră concretă a chestiunii trecerii de la luptele economice individuale la unirea lor într-o acțiune comună a întregii mase proletare fără diferențe de categorie sau regiune, care este de fapt procesul marxist prin care fiecare luptă economică își dezvăluie conținutul politic, este demonstrată de campania pentru propunerea unui acțiuni generale proletare, bazată pe interesele imediate ale maselor și folosită pentru difuzarea și extinderea cercului de influență al partidului nostru. Această campanie ne-a permis să intrăm în contact cu acea parte a proletariatului controlată de alte partide politice și pentru a dobândi împotriva acestor partide o serie de poziții, demonstrând în ochii fiecărui muncitor că ei nu sunt numai inamicii revoluției comuniste, ci și ai luptei pentru interesele concrete și evidente ale maselor. 

Pentru a obține acest rezultat – care astăzi s-a concretizat în ALIANȚA MUNCII, un organ al cărui obiectiv este să adune marile mase muncitorești și să le pună în mișcare, așa cum au demonstrat multe acțiuni locale și demonstrații de 1 Mai – partidul nostru nu a trebuit să recurgă la niciun sacrificiu, nu a fost nevoit să-și slăbească critica și polemicile față de ceilalți, nu și-a arogat vreo responsabilitate, nici nu a semnat vreo declarație comună care să conțină o linie ambiguă și intermediară între principiile noastre și ale celorlalte partide. În ședințele Alianței am venit cu principiile noastre, care nu conțin tezele teoretice ale doctrinei comuniste sau programul politic al partidului, ci au fost pregătite de noi fără niciun fel de considerație care ar fi putut să le atenueze; de foarte multe ori aceste rezoluții, acceptate de masele largi, în special în timpul agitațiilor, sunt reproduse verbatim în presa celorlalte partide, pentru că sunt rezoluțiile oficiale ale ALIANȚEI.

În același timp, nu numai că nu am renunțat la munca noastră de cucerirea a sindicatelor, mai mult de atât, o susținem zilnic prin campania noastră pentru frontul unit proletar, social-democrații fiind obligați să renunțe la pozițiile lor din sindicate atunci când, în ochii maselor, opoziția lor față de propunerile noastre pentru acțiune comună rămân în minoritate. Așadar, rețeaua noastră de infiltrare și încadrare sindicală este extinsă, rețea pe care se bazează influența partidului nostru și care aderă tot mai mult la toate secțiunile mișcării sindicale și la alte forme de organizare muncitorească, de asemenea (cooperative etc.). În ziua în care ramura principală a alianței sindicale, în timpul mișcării, era pe cale să trădeze cauza proletară, iar partidul a considerat posibilă împingerea luptei la extrem, ar fi putut să preia conducerea printr-o lovitură de stat în ramurile principale sindicale prin organizația sa de sindicat, disciplinată îndeaproape de partid. Dacă, pe de altă parte, acțiunea decisivă mânată doar de Partidul Comunist nu este posibilă, iar mișcarea va fi oprită de liderii săi în timp ce încă se poate dezvolta, sau va fi sabotată și trădată, P.C. va fi capabil să-și plaseze întreaga responsabilitate pe umerii lor, transformând acest fapt într-un punct de susținere pentru extinderea influenței sale și pregătirea altor lupte. 

Experiența circumstanțelor în care proletariatul italian a fost trădat și sabotat în mișcările sale mânate pe o bază unitară, demonstrează necesitatea adevăraților revoluționari de a apărea în fața maselor într-o poziție constantă de independență față de politicile oportuniștilor. Căci până acum, comuniștii erau uniți cu Partidul Socialist, iar sindicaliștii și anarhiștii sunt dornici să accepte responsabilitatea pentru mișcările comune cu Partidul Socialist și Confederația reformistă, munca acestor elemente de dreapta a dus mișcarea la eșec prin compromisuri cu burghezii și după, marea masă de proletari demoralizați a întors spatele elementelor de stânga, crezând că ele au fost responsabile pentru înfrângere. Ceea ce spunem despre anarhiști servește pentru a demonstra că pentru a evita o atare capcană nu este destul să ai o organizație de partid independentă, ci este de asemenea necesar să ai independență față de responsabilitățile comune în direcționarea luptei. Pe de-o parte, este necesar să iei parte la luptă și să fii în prima linie alături de cei care agită și promovează desfășurarea tuturor forțelor proletare; această problemă practică ni se pare că este rezolvată de tacticile noastre prin cea mai bună cale oferită de situația italiană. Pe de altă parte, în fața maselor, partidul nu va spune într-un mod nonșalant că nu poate împărtăși responsabilitatea conducerii acțiunii împreună cu socialiștii, deoarece un asemenea argument nu este comprehensibil pentru masele care îi urmează pe socialiști; dar va creea condiții de acțiune comună de așa natură încât masele proletare însele le vor considera convenabile, împotrivindu-se social-democraților întrucât nu dispun de o platformă politică și o organizație capabilă să le accepte, adică să fie capabili să se pună ei înșiși pe teren de luptă pentru apărarea clasei muncitoare. 

În ceea ce privește situația concretă și dezvoltarea relațiilor sociale și a regimului politic în Italia, am menționat deja că două propuneri sunt înaintate către mase astăzi: cea a reformiștilor, care propun colaborarea cu stânga burgheziei ca un mijloc de ușurare a ofensivei fasciste și reacționare, și cea a comuniștilor, care propun acțiunea generală pentru lupta directă, înțelegând-o ca pe o platformă pentru a opri aroganța ofensivei burgheze și de a intensifica mai departe pregătirea revoluționară pentru luptele în care P.C. va avea o implicare mai proeminentă. 

Comuniștii italieni au o poziţie fermă: că este folositor ca politica colaboraționistă a socialiștilor să fie pe deplin pusă în aplicare. Astfel, proletariatul va fi capabil să vadă că soluția este iluzorie și va abandona iluziile social-democrate și social-reformiste mult mai rapid decât ar putea s-o facă propagandă noastră. 

Nu este recomandabil, pentru a obține acest rezultat și să devină obligaţi socialiștii reformiști să-și asume responsabilitatea pentru eșecurilor lor, să se bată în cuie un ordin privind forma de guvernare, intermediară între cea a colaborării burgheze și cea a puterii proletare în baza dictaturii? Nu ne reconsiderăm principiile. Nu notăm decât că jocul trădării reformiste în Italia este posibil din cauza complicității pseudo-revoluționarismului maximalist al serratiștilor și naivității revoluționarismului mic-burghez al anarhiștilor și al multor ale mișcări dubioase, fiecare dintre ele având formule gata făcute pentru schimbarea politică a regimului. Speculând asupra a tot, reformiștii lasă să se desfășoare hipnotizarea maselor cu toată această frazeologie revoluționară, în spatele cărei își țes complotul de dedicare pură și simplă față de dominația burgheză. Nu trebuie să uităm că înșiși reformiștii au propus, propun și vor propune ordine pentru schimbarea regimului politic (în 1919, adunare constituantă a uniunii și republica Modigliani, astăzi avem etapele spre D’Annunzio și propunerea despre care am vorbit referitoare la greva insurecțională votată de Alianța Muncii, etc.). În această situație, sarcina P.C. este să lucreze pentru unirea tuturor forțelor proletare, dar, în același timp, pentru distrugerea confuziei politice. Dacă am fi propus o formulă pentru un guvern muncitoresc, lăsând la o parte faptul că este greu de înțeles care este semnificația concretă acestor două cuvinte, socialiștii de stânga și anarhiștii ne-ar fi sufocat sub demagogia lor pentru revoluție fără adjective și ultra-revoluție. 

Pentru a reacționa la defetismul acestei demagogii există numai formularea programelor de luptă care în ochii maselor apar total concrete și realizabile în situația actuală. Propunerea reformiștilor este de aşa natură  pentru că este posibilă în practica parlamentară, dată fiind compoziția actuală a Camerei. Cea a comuniștilor este tot la fel de practică și concretă. Întrucât maximaliștii serratiști nu au și nu pot avea o formulă pozitivă, fiind foarte intransigenți în cuvinte și pacifiști și inamici ai luptei în acțiuni, este necesar să ieșim din această dilemă cu scopul de a sfărâma toate neînțelegerile și pentru a polariza atenția proletariatului în termenii clari ai chestiunii. 

Apoi apare problema luptei împotriva fascismului. Propunerea reformiștilor pentru colaborare s-a bazat în întregime pe propagandă printre mase împotriva principiului rezistenței directe și armate, pentru a le da iluzia că există mijloace pașnice și legale de eradicare a fascismului. Acum socialiștii de stânga nu sunt pentru colaborare, în cuvinte, dar sunt colaboratori efectivi prin supunere, non-rezistență și temperarea pacifismului, întrucât și ei fac propagandă în favoarea pasivismului. Acest cuvânt devine din ce în ce mai popular, întrucât indignarea proletară împotriva fasciștilor crește pe zi ce trece: este doar o chestiune de a o organiza. Un cuvânt de ordine ce oferă maselor o idee referitoare la posibilitatea puterii deținute prin orice alte mijloace decât cele armate nu ar favoriza decât jocul comun al reformiștilor și maximaliștilor, iar, într-un anumit sens, munca negativă a anarhiștilor, care fac propagandă împotriva unei organizații armate a forțelor proletare intenționată să constituie o putere politică bazată pe clasă, împotriva “militarismului roșu”.  

Prin urmare, noțiunea de guvern muncitoresc este exclusă din această situație din cauza mai multor motive concrete, ceea ce arată nu numai că nu ar servi la polarizarea în jurul nostru a maselor mai largi, ci ar compromite rezultatele obținute până acum și poziția pe care P.C. le-a obținut deja, fiind cel dintâi susținător al acelei acțiuni directe unite mult dorită de către mase, în timp ce este dificilă de realizat din cauza influenței tuturor felurilor de oportuniști. 

Am vrea să argumentăm acum împotriva noianului de obiecții ridicate, ce sunt lipsite în mare parte de cunoaștere concretă a faptelor, împotriva partidului și tacticilor sale. Dar ceea ce am înaintat este un răspuns îndestulător și merită să demontăm două critici bizare și contradictorii: cea dintâi, că partidul nostru este un partid devotat speculării teoretice și mai puțin pe acțiune practică; cea de-a doua, că este preocupat cu munca sindicală și nu cu munca politică. Luptele sindicale și problemele de astăzi din Italia sunt, peste putință, extrem de politice și când propunem formule de organizare și unitate pe câmpul sindical nu o facem pentru a pune deoparte propriile noastre obiective politice, ci pentru a-i aborda cu spiritul tacticii frontului unit, adică prin aducerea la viață a politicii noastre împotriva politicilor celorlalte partide, după ce le-am mânat înspre a-și plasa forțele pe un teren comun cu al nostru. Împotriva acestei serii de motive concrete, care coincid cu dezvoltarea teoretică a tezelor noastre tactice, despre care nu vom discuta acum, nu există decât o singură motivare a priori care întrevede o contradicție formală între cele două practici ale “frontului unit sindical” și “frontului unit politic”. Ar fi o contradicție pentru partidul italian, și pentru toate celelalte partide, de a nu fi creat o sciziune în sindicate așa cum ei au făcut pe partea politică, să fii pentru unitatea organizațională a sindicatelor, dar împotriva unității organizaționale politice? Aceste argumente nu merită decât câteva rânduri pentru a fi eliminate corespunzător din subiectul discuției. 

Comuniștii, credem noi, fac acțiune politică nu prin valorificarea “partidelor”, ci prin valorificarea propriului lor partid, ce a luat ființă tocmai pentru că numai directivele sale pot aduce fundamentul pentru o politică bazată pe clasă. Înlocuind forțele celorlalte partide și încercând să le influențeze jocul este o sarcină tactică a P.C. și a politicii sale, dar nimeni nu poate concluziona din aceasta că este acțiune politică să faci compromis cu socialiștii, de pildă, și acțiune apolitică să-i ataci zilnic și să-i pui în fața unei propuneri pentru acțiune sindicală unită cu scopul de a extinde influența noastră politică asupra sindicatelor prin sfărâmarea influențelor lor. 

Este de asemenea clar din ceea am spus deja că nu avem niciun fel de scrupule sentimentale privind apropierea de socialiști sau alți lideri politici și să stăm la aceeași masă cu ei, ceva ce am făcut și vom continua să facem din nou atunci când necesitatea răsare, și nu doar atunci când reprezintă sindicatele, dar și în unele momente când reprezintă partidul. Punem problema pe un teren destul de diferit decât ce este dat de aceste trivialități, după cum se poate vedea din cele mai sus menționate. În sarcinile sale dificile, PCd’I a trecut și trece prin situații mult mai dificile, iar tovarășii noștri lucrează chiar și în organizații catolice și fasciste. Credem că obiecțiile circulate referitoare la tacticile noastre se bazează exclusiv pe ignoranța asupra chestiunii, ceva pentru care nu-i acuzăm pe tovarășii noștri din alte țări și pentru care suntem și noi responsabili. Discuțiile și schimburile directe de idei nu pot decât să clarifice situație și să rectifice evaluarea directivelor urmate de partidul nostru, totul în acord cu spiritul dinamic al doctrinei și organizării noastre comune. 

3. Congresul și relațiile dintre PCd’I și Comintern

Tezele pregătite pentru congresul național al partidului nostru au fost aprobate de către toții tovarașii. Dacă discuția a fost lipsită de pasiune, asta se datorează faptului că PCd’I este dedicat nu speculării și polemicilor interne, ci muncii și acțiunii. Disciplina strictă care prevalează în sânul partidului, a insuflat maselor de tovarăși să aibă încredere în conducerea tactică a partidului. 

Centrul nu a făcut nimic pentru a restricționa nici discuția, nici cunoașterea de către partid a tuturor materialelor referitoare la poziția adoptată de Internațională în problema frontului unit.

Când deciziile Comitetului Executiv Extins ne-au fost transmise, făcute împotriva votului delegației noastre și împotriva rezoluției înaintate de delegație și inspirată de tezele noastre tactice, partidele deja au avut pentru tezele C.C. 

O anumită opoziție s-a format la congres. Această opoziție s-a ridicat nu pentru că ideile I.C. asupra frontului unit i-au convins pe câțiva tovarăși care tocmai aflaseră despre ele, ci numai pentru că acești tovarăși – cu toate excepțiile onorabile cuvenite – au găsit în această situație curajul de a se angaja într-o polemică împotriva executivului dictatorial.

Opoziția a ajuns să se confrunte cu campania dubioasă de perturbare a partidului desfășurată de celebrul Ambrosini, care, datorită conștiinței tovarășilor și energiei Centrului, nu a suferit nicio repercusiune. În opoziției existau anumite persoane, care nu dispuneau încă de pregătirea pentru militarea în P.C. prezervând vechiul spirit al politicianismului P.S.I, ce au dorit să-și exprime dorința de a avea mai multă autoritate și influență în sânul partidului. 

Această opoziție nu au știut să-și construiască o platformă respectabilă proprie de discuție, cu excepția declarațiilor sensibile ale tovarășilor Tasca și Graziadei și încercările lui Presutti, care au fost totuși inadecvate. Opoziția a început să lucreze pe coridoare, răspândind zvonuri echivoce și defetiste și folosind strâmb numele Internaționalei cu inexactități și minciuni. Prevalența acestor metode ar fi pregătit degenerarea partidului nostru și am considerat necesară sfărâmarea oponenților într-o discuție deschisă și totală. Prin urmare, în comportamentul nostru au existat și motive didactice și de formare a partidului. 

Cât despre chestiune disciplinară, am considerată rezolvată în mod satisfăcător prin formula moțiunii votată înainte discutării tezelor, acceptată de delegații C.E., fără a contrazice vreo cerere oficială a Internaționalei de care să fi știut. Orice neînțelegeri care ar fi putut apărea în această privință sunt clarificate într-o scrisoare de la Radek și într-o alta de la Terracini către prezidiu. 

După votul unanim asupra moțiunii, opoziția, în loc să polemizeze meritele tezelor noastre, a încercat “să le ocolească” prin repropunerea problemei disciplinare și procedurale care a fost depășită într-o manieră preliminară și speculând asupra opiniei deja date a Internaționalei – numai cu scopul de a muta voturile și de a crea incertitudini în rândul delegaților. Deja am spus că în fața manifestărilor de parlamentarism vulgar, a fost necesar să procedăm viguros, să fim intransigenți și să cerem votul asupra tezelor tactice fără rezerve, dar nu din intransigență față de Internațională, opinia sa și disciplina pe care trebuie să o menținem, ci pentru a rupe piedicile opoziției fără să ne înjosim la nivelul pescuitului de voturi ale indecișilor prin îndulcirea poziției noastre, așa cum face acel tip de oportunism tactic pe care-l considerăm dăunător în cadrul partidului. 

După vot, cei mai autoritari tovarăși din majoritate au fost de acord cu compoziția noului Centru. Nu au vrut să creeze o tendință centrală, ci au vrut să excludă elementele care s-au dovedit a fi incapabile sau neloiale. 

Faptul că majoritatea nu a dorit să facă un subiect din tendințe sau cercuri este demonstrat de criteriile adoptate de fapt: un tovarăș care la Livorno era la dreapta partidului a rămas în C.C.; câțiva tovarăși de la stânga care au fost mai mult sau mai puțini activi, în timp ce se regăseau pentru cei mai favorabili punctului de vedere al E.C. au fost excluși. Dintre membrii noi, câțiva oameni serioși cu credință dovedită au fost aleși, iar printre aceștia se regăseau câțiva care au simpatizat în mod clar cu tezele Internaționalei. Nu au urmat un criteriu politici, ci, am spune noi, un criteriu “moral”: cuvântul potrivit este criteriu tehnic. Ne-am uitat după cei mai potriviți, excluzându-i pe cei care, din cauza unei lipse de seriozitate și/sau conștiință, privesc partidul ca pe un piedestal pentru proclamare personală sau ca un teren fertil pentru bârfă și conspirații pe holul parlamentar, dar și pe cei care, în ciuda faptului că dispuneau de talente, se fereau de pozițiile de responsabilitate. Am ales cei mai capabili și mai dornici oameni pentru munca noastră, pentru care miliția comunistă nu este un sport sau o poziție estetică și care nu se tem de riscuri.

4. Propunerile concrete făcute de C.E. al PCd’I către Comintern

1. PCd’I nu va lua inițiativa de a se întâlni cu alte partide politice. 

2. PCd’I va continua să își desfășoare programul actual în cadrul Alianței Muncii, cu perspectiva că va găsi consens printe sindicaliști și anarhiști, punându-i pe socialiști în minoritate în cadrul AM. 

3. PCd’I, cu excepția opiniilor sale asupra congresului internațional muncitoresc, va propune în mod oficial Alianței Muncii din Italia să participe în campania pentru convocarea sa. În această campanie, PCd’I are dreptul să prezinte congresul internațional ca o adunare contingentă pentru un acord asupra acțiunii, dar nu și ca fundamentul pentru o singură organizație mondială proletară, nici ca premisă necesară pentru emergența în toate țările a unei coaliții de partide proletare. 

4. PCd’I va participa la conferințele la care participă și alte partide politice, în baza invitațiilor primite de la P.S.I. și alte organe proletare. PCd’I va pune drept condiție pentru un acord o serie de puncte, precum excluderea celorlalți de la posibilitatea de a realiza propagandă și acțiune care ar deturna proletariatul de la acțiune directă și armată și de la debușeul luptelor sale, în caz de victorie, în puterea proletară. Vezi condițiile prezentate la conferința de la Roma. Condițiile sunt prejudiciabile pentru acord și nu pot fi modificate pentru a face acordul posibil. În cazul unei rupturi, PCd’I se va declara mereu, fără condiții, în favoarea unei greve generale naționale condusă de Alianța Muncii și își va continua campania în acest sens. 

5. Orice coaliție sau acord cu P.S.I în domeniul electoral, parlamentar sau guvernamental este absolut exclusă.