De la Fiecare Râu până la Oricare Mare, Dictatura Proletariatului!

Economia mondială se apropie cu pași repezi de o nouă recesiune generalizată, în timp ce noi conflicte în curs de desfășurare se intensifică și se extind, atrăgând noi actori și regiuni în vâltoarea războiului. Războiul din Ucraina, precum și conflictul din Orientul Mijlociu, continuă să verse sânge, trasând noi relații de putere între marile puteri și punând presiune pe actuala ierarhie imperialistă. În istoria capitalismului lupta seculară pentru asigurarea controlului asupra piețelor nu a dus vreodată la schimbări la nivelul vârfului piramidei fără ca acestea să fie acompaniate de un șuvoi de violență fără precedent, din care răsare o nouă hegemonie globală. Deși o asemenea schimbare nu pare a avea loc prea curând în situația de acum, contradicțiile apărute în urma declinului lent dar inevitabil al Statelor Unite continuă să se acumuleze.

În Orientul Mijlociu

Suntem conștienți de faptul că marile schimbări istorice nu iau niciodată forma unui proces gradual, liniar. Concepția noastră dialectică ne permite să observăm cum sporirea puterii economice a unui capitalism mai tânăr nu se materializează imediat într-o ridicare proporțională a influenței politice și a puterii militare. Dezvoltarea economică a Chinei, care nu a întâlnit obstacole majore timp de decenii, nu poate să nu ducă pe termen lung la impunerea unui rol strategic mai important în Orientul Mijlociu. Doar aici se poate găsi sursa sa de energie, constituind în același timp cea mai importantă rută pentru expansiunea comercială chineză.

Nu reprezintă, așadar, nicidecum o simplă coincidență faptul că Beijing dorește să schimbe foaia. Capitalismul chinez își extinde tentaculele către Orientul Mijlociu, jucând rolul de arbitru. Această activitate apare într-un moment în care China a depășit stadiul acumulării sale impetuoase inițiale. Acum, națiunea se află într-un stadiu matur, care a fost atins atât de rapid că deja și-au făcut apariția primele semne ale senilității. Totuși, chiar în anul 2024, producția industrială a Chinei va ajunge să reprezinte 31,6% din producția industrială globală, fiind aproape dublul procentajului atins de rivalul său, Statele Unite (15,9%).

Din perspectiva Statelor Unite, motivul pentru implicarea în războiul din Ucraina constă în încercarea de a reduce legăturile dintre industria europeană și sursele de energie rusești. În același timp, implicarea reprezintă o amenințare la adresa Chinei. Implicarea în războiul din Orientul Mijlociu este o consecință a ambițiilor Beijingului de a-și răspândi influența în regiunea respectivă. Această regiune se întinde peste un ocean bogat în petrol și gaze, a cărui bogăție fabuloasă s-a născut din vraja rentei. Acordul dintre Iran și Arabia Saudită, semnat în Beijing în martie 2023, a fost o lovitură pe care Statele Unite și Israel n-o puteau tolera. Tocmai din acest motiv s-a intensificat presiunea Occidentului asupra Riyadh astfel ca acesta să ajungă la un acord între Arabia Saudită și Israel, în spiritul Acordurilor Abraham. Dar posibilitatea de a ajunge la un acord a dispărut acum un an, când o explozie violentă de abur fierbinte arzător a azvârlit capacul de pe oala sub presiune în care statul Israel a sigilat Fâșia Gaza. Un conflict violent a luat astfel naștere sub conducerea unei burghezii obscurantiste care se aseamănă în multe privințe cu adversarul ei israelian.

Ingredientele pentru un carnagiu fără sfârșit au fost prezente încă înainte ca atacul de pe 7 octombrie să fi fost lansat de către așa-zisa „rezistență palestiniană”. Dacă atacul ar fi reprezentat cu adevărat o luptă de independență a unui popor asuprit, acesta probabil că nu ar fi fost atât de nemilos, lovind indiscriminatoriu atât în ținte militare, cât și civile situate de cealaltă parte a frontului, printre care proletariatul din Israel și al altor naționalități se remarcă prin număr și importanță. Cum am putea să uităm de faptul că susținătorii „de stânga” entuziaști ai războiului burghez, făcând demonstrații sub steagul fundamentalismului islamic și al unei cauze „pro-Palestina” care ar implica toate clasele societății, au ignorat complet zecile de muncitori asiatici uciși sau luați ostatici de către luptătorii Hamas?

Devastarea din Gaza, care a secerat 40.000 de palestinieni de-a lungul unui an, a fost însoțită de ceea ce ipocrizia jurnalistică numește „un război de intensitate redusă”. În Cisiordania sunt înregistrate mai bine de 600 victime din rândul palestinienilor, iar la granița dintre Israel și Liban, în jur de 450 de luptători Hezbollah au decedat. Aceste două declanșări de conflict arată din ce în ce mai mult ca o bombă cu ceas, gata să arunce în aer întreaga regiune. Forțele combinate ale Hamas, Hezbollah, Houthis și Iran constituie o amenințare la adresa existenței așa-zisului „stat evreiesc” (pentru noi, orice stat din ziua de astăzi este un stat capitalist, iar Israel nu este nicidecum un stăpân grijuliu al proletariatului israelian). Ca întotdeauna, fiecare putere capitalistă își urmărește propriile interese. În acest sens, unitatea acestui front anti-Israel este departe de a constitui un monolit.

Totuși, guvernul israelian este îndreptățit să ia o asemenea amenințare în serios, din moment ce statul său ar avea de suferit de pe urma unei modificări produse în raportul dintre puterile imperialiste. Trebuie să menționăm aici un fapt important. În cea de-a treia săptămână a lunii septembrie, Israel a lansat un atac mortal, luând prin surprindere întregul stat major al organizației militare a Hezbollah. În cadrul acestui atac, au fost detonate echipamentele de comunicații și radiourile furnizate miliției șiite libaneze. Deși nu putem estima cât de dăunător a fost, atacul a reprezentat în orice caz o lovitură teribilă asupra puterii militare a Hezbollah. Israel a încercat să vânture iarăși mitul invincibilității prin a face referire la succesul înregistrat pe 5 iunie 1967. În acea zi, forțele israeliene au lansat o lovitură militară preventivă împotriva Egiptului, Siriei și Iordaniei, inițiind un blitzkrieg care a devenit cel mai mare triumf din istoria militară a Israelului.

Dar există un element pe care noi contăm pentru a pune capăt carnagiului din Orientul Mijlociu: puterea proletariatului sătul de război. În Iran și Israel, care sunt actorii cei mai importanți ai tragediei în curs de desfășurare, cel mai probabil ceva a început să miște sub greutatea apăsătoare care oprimă proletariatul fiecărei națiuni. În Iran, au avut loc greve și demonstrații de stradă în mai multe orașe și zone industriale ale țării. Orașul Arak, considerat capitala industrială a țării, a reprezentat epicentrul acestor lupte. De-a lungul țării, pensionarii au demonstrat împotriva costului ridicat de trai care taie din ce în ce mai mult din pensiile lor și așa mici. Mai mult decât atât, aceștia se împotrivesc războiului proxy alimentat de tendințele expansioniste ale guvernului de la Teheran.

În Israel, opoziția față de politica guvernului față de Gaza încă ia forma unui spectacol de fațadă interclasist. Dar proletariatul israelian este cel care a plătit un preț scump: mai bine de 1.600 de decese, peste 13.000 răniți, precum și 200.000 evacuați (numărul acesta fiind redus acum la 60.000). Nemulțumirea muncitorilor se va aprinde inevitabil sub cenușa interclasismului, având în vedere că Histadrut, cea mai importantă federație sindicală din Israel, într-o încercare de a redirecționa furia muncitorilor într-o direcție pașnică, a declanșat o grevă generală la începutul lunii septembrie.

În Europa de Est

Evenimentele recente de pe frontul războiului Ruso-Ucrainean par să sugereze o escalare și mai mare a conflictului ca rezultat al escalării confruntărilor imperialiste. Agravarea acestei confruntări e bine ilustrată de problema care domină dezbaterea publică din mijlocul lunii septembrie: dezbaterea dintre susținătorii Kievului, dacă ucrainenii ar trebui să aibă voie să atace adânc în teritoriul rus. Ucraina caută să obțină undă verde pentru a lansa rachete de distanță mare (peste 300 km) peste pământ rusesc: Statele Unite s-au abținut până acum din a le satisface cerințele, dar au lăsat alți membri NATO să folosească aceste arme așa cum consideră de bună cuviință. Folosirea acestor rachete, din cauza caracteristicilor tehnice și operaționale, ar necesita intervenția directă a specialiștilor din Occident. Drept răspuns, Putin a afirmat recent într-un discurs public că, din perspectiva Rusiei, autorizarea folosirii lor ar fi echivalentul unei intervenții directe a NATO, ceea ce ar transforma NATO într-un combatant activ.

Propaganda puterilor burgheze implicate în război e de obicei departe de realitate. Indiferent de ce ar crede sau spune Putin, realitatea constă în faptul că acesta este un război proxy. Un război în care marile puteri s-ar vedea nevoite să îi urmărească neputincios extinderea peste granițele acestora.

Într-un context caracterizat de ruptura graduală față de orice barieră intermediară care ar putea separa războaiele regionale de războiul general al capitalului, Uniunea Europeană afirmă și ea că ar avea ceva de zis. Dar în timp ce numeroasele țări se mișcă într-o ordine (împrăștiată) și declară că au anumite poziții, această unitate e una pur cosmetică. Chiar și inutilul și impotentul Parlament European, într-o rezoluție neobligatorie adoptată pe 19 septembrie, „cere țărilor UE să ridice toate restricțiile care previn Ucraina de la a folosi sisteme de armament occidentale împotriva țintelor legitime militare din Rusia”. Indiferent de cât de puțin ar conta un vot din Parlamentul European, acest moment de pericol înalt trebuie să fie înțeles de proletarii europeni: reprezentanții partidelor burgheze acceptă riscul de a fi atrași într-un război cu Rusia pentru că muncitorii vor fi carne de tun!

Când vine vorba de eficacitatea atacurilor directe asupra teritoriului rusesc, prin intermediul rachetelor de distanța mare, mai mulți analiști sunt sceptici față de puterea reală a acestora. Însă, semnificația politică a relaxării acestei restricții nu ar trebui să fie subestimată, deoarece aceasta aduce cu ea riscul de a întrece limita proverbială dintre război regional și război total. O asemenea mișcare ar putea fi dictată de gradul de disperare al conducerii militare a Ucrainei. Atacul din 18 septembrie asupra orașului Toropeț din regiunea rusească Tver, care a lovit un depou uriaș de rachete și obuze de artilerie, reflectă starea frontului ucrainean și marchează un pas mai aproape către război total.

Într-un efort de a întoarce cursul războiului, care în acest moment este favorabil Rusiei, Ucraina are un interes foarte mare în a escala conflictul prin participarea activă a susținătorilor ei în război. Operațiunea militară pe teritoriul rusesc din regiunea Kursk poate fi dedusă în acest fel.

Rațiunea din spatele unei asemenea operațiuni, briliantă din punct de vedere strict tactic, dar prost înțeleasă dintr-un punct de vedere strategic, ar putea fi dictată precis de dorința de a arăta că armata ucraineană nu e dezorganizată. Această acțiune demonstrează că expansiunea războiului până la țările NATO e o posibilitate reală.

Pe 6 august o ofensivă puternică a armatei ucrainene a început în Sumi și a avansat cu impetuozitate zeci de kilometri în teritoriul Kursk, trecând prin zonele cele mai slab apărate ale forțelor de graniță rusești. Acest lucru a dus la o schimbare totală a situației. Cele mai bune trupe disponibile cu cel mai bun echipament de război au fost folosite în acest atac. Zona foarte rar populată e bogată în păduri, care au permis ca forțele ocupante să fie dispersate destul de mult. Acest atac a fost un succes clar în termeni de morală și propagandă. A fost o lovitură clară împotriva armatei ruse, care nu a reușit să anticipeze asaltul și să oprească avansul Ucrainei.

Putem să presupunem că această operațiune a avut drept scop reducerea presiunii asupra frontului din Donbas prin forțarea trupelor atacatoare într-o poziție defensivă. Acest lucru nu pare însă să fi funcționat. Pe de o parte, presiunea asupra frontului nu a scăzut. Pe de altă parte, atacurile Rusiei asupra zonelor de interes strategice nu au scăzut în intensitate. Acestea includ bombardarea Poltavei prin folosirea rachetelor supersonice, care au distrus o bază militară în centrul orașului, casă a unui contingent mare de soldați și instructori veniți din afara țării.

Între timp, avansul forțelor ruse a continuat în Donbas. În februarie, trupele Rusiei au capturat zona Avdiivka, un punct defensiv veritabil care proteja rutele logistice în regiunea Donețk și o cale spre recapturarea teritoriile pierdute din estul regiunii. În ultimele săptămâni, avansul a fost concentrat în nord-vest. A avansat până la urmă până la un punct strategic important ucrainean, Pokrovsk. Acest oraș, împreună cu Kramatorsk situat la nord-est, reprezintă coloana vertebrală a logisticii Ucrainei pe frontul de est. Ambele armate se confruntă cu aceeași problemă: au nevoie de mai multă carne de tun. De partea Rusiei, un decret recent a dus la o sporire a numărului de soldați de la 1.320.000 la 1,5 milioane prin adăugarea la contingent a încă 180.000 de oameni. E a treia măsură de acest tip de la începutul războiului. Alegerea de a păstra forțele în Donbas poate fi văzută ca un semn al eforturilor crescute de recrutare de soldați, printre care se află și adolescenți. Situația Ucrainei e și mai rea, deoarece aceasta a ajuns până în punctul răpirii bărbaților de vârstă potrivită luptei de pe străzi și orașe pentru a înlocui pierderile semnificative de pe front.

Deși aceste știri sunt ascunse bine în spatele unei perdele de informații irelevante, dezertările, evitarea serviciului militar, refuzurile la luptă și sabotajele au luat o amploare uluitoare. Reacția instinctivă împotriva continuării măcelului rămâne limitată în număr și dezorganizată. Dar aceste reacții anti-militariste țin în viață speranța colapsului ambelor armate și a frontului.

În Ucraina, ca în Orientul Mijlociu și peste tot, singura șansă de a opri războaiele capitalului constă în nedorința muncitorilor de a se supune sistemului militar impus de burghezie pentru a-și reafirma rolul de clasă conducătoare. Acest lucru va fi posibil doar dacă proletariatul tuturor națiunilor se unește pentru interesele sale imediate și pentru sarcina sa istorică de a dărâma burghezia și de a realiza programul integral al comunismului, sub conducerea Partidului Comunist Internațional.