DICTATURA PROLETARIATULUI ŞI PARTIDUL DE CLASĂ

(1951)

I

Fiecare luptă de clasă este o luptă politică (Marx).

O luptă care se limitează la obținerea unei noi distribuiri a câștigurilor economice nu este încă o luptă politică deoarece nu este îndreptată împotriva structurii sociale a relațiilor de producție. 

Întreruperea relațiilor de producție caracteristice unei anumite epoci sociale și răsturnarea dominației unei clase sociale specifice este rezultatul unei lungi, și adesea fluctuante, lupte politice. Cheia acestei lupte este chestiunea statului: problema despre “cine deţine puterea?” (Lenin).

Lupta proletariatului modern se manifestă și se extinde ca o luptă politică concomitent cu formarea și acțiunea partidului de clasă. Trăsăturile specifice ale acestui partid se regăsesc în următoarea teză: dezvoltarea completă a sistemului capitalist industrial și a puterii burgheze, care a rezultat din revoluțiile liberale și democratice, nu numai că nu exclude istoric, ci pregătește și ascute tot mai mult conflictul intereselor de clasă și dezvoltarea lui în război civil, în luptă armată. 

II

Partidul comunist, așa cum este definit de această anticipare istorică și de acest program, îndeplinește următoarele sarcini atât timp cât burghezia menține puterea:

a) elaborează și propagă teoria dezvoltării sociale a legilor economice ce caracterizează sistemul social actual al relațiilor de producție, a conflictelor de clasă care decurg din acesta, a statului și a revoluției;

b) asigură unitatea și persistența istorică a organizației proletare. Unitatea nu înseamnă gruparea materială a clasei muncitoare şi a straturilor claselor semi-muncitoare care, tocmai din cauza dominației clasei exploatatoare, se află sub influența unor conduceri politice și metode de acțiune discordante. Aceasta înseamnă, în schimb, o strânsă legătură internațională a elementelor de avangardă care sunt pe deplin orientate către linia revoluționară integrală. Persistenţa înseamnă afirmarea continuă a liniei dialectice neîntrerupte ce conectează poziţiile critice şi lupta adoptată de mişcare în perioada unor serii de condiţii în schimbare.

c) se pregăteşte în avans pentru mobilizarea şi ofensiva de clasă prin folosirea potrivită a oricărui mijloc de propagandă, agitaţie şi acţiune, în toate luptele declanşate de interese imediate. Această acţiune culminează în organizarea aparatului insurecţional şi ilegal pentru cucerirea puterii politice. 

În momentul în care condiţiile generale şi gradul solidităţii organizatorice, politice şi tactice a partidului de clasă au ajuns la un nivel unde lupta generală pentru putere este dezlănțuită, partidul care a condus clasa revoluționară la victorie prin războiul social, o conduce și în sarcina fundamentală de a sparge și demola toate organele militare și administrative care compun statul capitalist. Această demolare lovește și rețeaua de organe, oricare ar fi aceastea, care pretind că reprezintă diferitele opinii sau interese corporatiste prin intermedierea corpurilor de delegați. Statul clasei burgheze trebuie distrus, fie că se prezintă ca expresia mincinoasă interclasistă a majorității cetățenilor, fie ca dictatură, mai mult sau mai puțin făţişă, exercitată de un aparat guvernamental care pretinde că îndeplinește o misiune națională, rasială sau social-populară; În cazul în care acest lucru nu se va întâmpla, revoluţia va fi doborâtă. 

III

În etapa istorică care succede dispersarea aparatului de dominație capitalistă, sarcina partidului politic al clasei muncitoare este la fel de vitală ca întotdeauna, deoarece lupta de clasă – deși inversată dialectic – continuă.

Teoria comunistă în ceea ce privește statul și revoluția se caracterizează mai presus de toate prin faptul că exclude orice posibilitate de adaptare a mecanismului legislativ și executiv al statului burghez la transformarea socialistă a economiei (poziția social-democrată). Dar exclude în egală măsură posibilitatea de a obține, prin intermediul unei scurte crize violente, distrugerea statului și transformarea relațiilor economice tradiționale pe care statul le-a apărat până în ultimul moment (poziția anarhistă). De asemenea, ea neagă faptul că constituirea unei noi organizări a producției poate fi lăsată în seama activității spontane și dispersate a grupurilor de producători magazin cu magazin sau comerț cu comerț (poziția sindicalistă).

Orice clasă socială a cărei putere a fost răsturnată, chiar și prin teroare, supraviețuiește pentru o lungă perioadă de timp în structura organismului social. Departe de a-și abandona speranțele de răzbunare, ea caută să se reorganizeze politic și să își restabilească dominația fie într-un mod violent, fie într-un mod deghizat. Dintr-o clasă conducătoare, s-a transformat într-o clasă învinsă și dominată, însă nu a dispărut instantaneu.

Proletariatul -ce va dispărea împreună cu toate celelalte clase, odată cu realizarea comunismului- se organizează ca și clasă conducătoare (Manifestul Comunist) în prima fază din epoca postcapitalistă. După distrugerea vechiului stat, noul stat proletar este dictatura proletariatului.

Condiția prealabilă pentru depășirea sistemului capitalist este răsturnarea puterii burgheze și distrugerea statului său. Condiția pentru realizarea unei astfel de transformări sociale profunde și radicale este crearea unui nou aparat de stat proletar, capabil să utilizeze forța și coerciția, la fel ca toate celelalte state istorice.

Prezența unui astfel de aparat nu caracterizează societatea comunistă, ci stadiul construcției sale. Odată ce această construcție este asigurată, clasele și dominația de clasă nu vor mai exista. Dar organul esențial al dominației de clasă este statul – iar statul nu poate fi altceva. Prin urmare, comuniștii nu pledează pentru statul proletar ca un crez mistic, un absolut sau un ideal, ci ca un instrument dialectic, o armă de clasă care se va ofili încet (Engels) prin însăși realizarea funcțiilor sale; acest lucru se va întâmpla treptat, printr-un proces îndelungat, pe măsură ce organizarea socială se transformă dintr-un sistem de constrângere a oamenilor (așa cum a fost întotdeauna din zorii istoriei) într-o rețea cuprinzătoare, construită științific, pentru gestionarea lucrurilor și a forțelor naturale.

IV

Rolul statului față de clasele sociale și organizațiile colective prezintă diferențe fundamentale, fapt dovedit de comparaţia istoriei regimurilor izvorâte din revoluția burgheză cu situația de după victoria proletariatului.

a) Ideologia burgheză revoluționară, înainte de lupta și victoria sa finală, își prezenta viitorul stat postfeudal nu ca un stat de clasă, ci ca statul poporului, bazat pe abolirea oricărei inegalități în fața legii, pe care o prezenta ca fiind suficientă pentru a asigura libertatea și egalitatea tuturor membrilor societății.

Teoria proletară afirmă în mod deschis că viitorul său stat va fi un stat de clasă, adică un instrument mânuit de o singură clasă, atât timp cât există clase. Celelalte clase vor fi excluse din stat și „scoase în afara legii” atât în fapt, cât și în principiu. Clasa muncitoare care a obținut puterea „nu o va împărți cu nimeni” (Lenin).

b) După victoria politică burgheză și în conformitate cu o campanie ideologică tenace, în diferite țări au fost proclamate solemn carte constituționale sau declarații de principii ca bază și fundament al statului. Acestea au fost considerate ca fiind imuabile în timp, o expresie definitivă a regulilor imanente ale vieții sociale, în sfârșit descoperite. De atunci încolo, întregul joc al forțelor politice trebuia să se desfășoare în cadrul insurmontabil al acestor statute.

În timpul luptei împotriva regimului existent, statul proletar nu este prezentat ca o realizare stabilă și fixă a unui set de reguli care guvernează relațiile sociale deduse dintr-o cercetare idealistă a naturii omului și a societății. În timpul vieții sale, statul clasei muncitoare va evolua continuu până în momentul în care se va dizolva definitiv: natura organizării sociale, a asocierii umane, se va schimba radical în funcție de modificările tehnologiei și ale forțelor de producție, iar natura omului va fi la fel de supusă unor modificări profunde, îndepărtându-se continuu de fiara de povară și de sclavul ce era. Orice constituție codificată și permanentă care ar urma să fie proclamată după revoluția muncitorilor este o fantasmagorie, nu îşi are locul în programul comunist. Din punct de vedere tehnic, va fi convenabil să se adopte reguli scrise, care însă nu vor fi în niciun caz intangibile și vor păstra un caracter „instrumental” și temporar, lăsând la o parte toate ghiduşiile despre etica socială și dreptul natural.

c) După ce a cucerit și chiar zdrobit aparatul feudal de putere, clasa capitalistă victorioasă nu a ezitat să folosească forța statului pentru a reprima încercările de contrarevoluție și restaurație. Cu toate acestea, cele mai hotărâte măsuri teroriste au fost justificate ca fiind îndreptate nu împotriva dușmanilor de clasă ai capitalismului, ci împotriva trădătorilor poporului, naţiunii, ţării și societăţii civile, toate aceste concepte goale fiind identificate cu statul însuși și, de fapt, cu guvernul și partidul aflat la putere.

Proletariatul victorios, folosindu-și statul pentru a „zdrobi rezistența inevitabilă și disperată a burgheziei” (Lenin), va lovi în vechii conducători și în ultimii lor susținători de fiecare dată când aceștia se vor opune, într-o apărare logică a intereselor lor de clasă, măsurile menite să dezrădăcineze privilegiul economic. Aceste elemente sociale vor păstra o poziție distantă și pasivă față de aparatul de putere: ori de câte ori vor încerca să se elibereze de pasivitatea care le este impusă, forța materială le va subjuga. Ele nu vor împărtăși niciun „contract social”, nu vor avea nicio „datorie legală sau patriotică.” Precum veritabilii prizonieri sociali de război (așa cum erau de fapt foștii aristocrați și clerici pentru burghezia iacobină), ei nu vor avea nimic de trădat, deoarece nu li se va cere să depună niciun jurământ ridicol de credință.

d) Atractivitatea istorică a adunărilor populare și a reuniunilor democratice a disimulat cu greu faptul că, la nașterea sa, statul burghez a format organe armate și o forță de poliție pentru lupta internă și externă împotriva vechiului regim și a înlocuit rapid ghilotina cu spânzurătoarea. Acest aparat executiv a fost însărcinat cu datoria de a administra forța juridică atât la nivelul marii istorii, cât și împotriva încălcărilor izolate ale regulilor de însuşire și schimb, caracteristice economiei bazate pe proprietatea privată. Acesta a acționat într-un mod perfect natural împotriva primelor mișcări proletare care amenințau, chiar dacă numai instinctiv, forma burgheză de producție. Realitatea impunătoare a noului dualism social a fost ascunsă de jocul aparatului „legislativ”, care pretindea că este capabil să aducă participarea tuturor cetățenilor și a tuturor opiniilor diferitelor partide în stat și în gestionarea statului cu un echilibru perfect și într-o atmosferă de pace socială.

Statul proletar, ca dictatură de clasă făţişă, va elimina orice distincție între nivelul executiv și cel legislativ ale puterii, ambele fiind reunite în aceleași organe. Distincția dintre legislativ și executiv este, de fapt, caracteristică unui regim care ascunde și protejează dictatura unei clase sub o mantie exterioară care este multi-clasă și multipartid. „Comuna era un organism muncitoresc, nu parlamentar” (Marx).

e) Statul burghez în forma sa clasică – în coerență cu o ideologie individualistă pe care ficțiunea teoretică o extinde universal la toți cetățenii și care este reflectarea mentală a realității unei economii fondate pe monopolul proprietății private al unei clase – a refuzat să permită existența oricărui organism intermediar, altul decât adunările constituționale elective, între subiectul individual izolat și centrul juridic al statului. Cluburile și partidele politice care au fost necesare în timpul etapei insurecționale au fost tolerate de acesta în virtutea afirmării demagogice a gândirii libere și cu condiția ca acestea să existe ca simple grupări confesionale și agenții electorale. Într-o etapă ulterioară, realitatea represiunii de clasă a obligat statul să tolereze asocierea intereselor economice, sindicatele, de care se îndoiau că ar fi precum un „stat în interiorul statului”. În cele din urmă, sindicatele au devenit o formă de solidaritate de clasă adoptată de capitaliștii înșiși pentru propriile lor scopuri și interese de clasă. În plus, sub pretextul recunoașterii legale a sindicatelor, statul și-a asumat sarcina de a le absorbi și steriliza, privându-le astfel de orice autonomie, pentru a împiedica partidul revoluționar să le preia conducerea.

Sindicatele vor fi încă prezente în statul proletar atât timp cât vor mai exista angajatori sau cel puțin întreprinderi impersonale în care lucrătorii rămân salariați plătiți în bani. Funcția lor va fi de a proteja nivelul de trai al clasei muncitoare, acțiunea lor fiind paralelă în acest punct cu cea a partidului și a statului. Sindicatele care nu aparțin clasei muncitoare vor fi interzise. De fapt, în problema repartizării veniturilor între clasa muncitoare și clasele neproletare sau semi-proletare, situația muncitorului ar putea fi amenințată de alte considerente decât nevoile superioare ale luptei revoluționare generale împotriva capitalismului internațional. Dar această posibilitate, care va subzista mult timp, justifică rolul secundar al sindicatelor în raport cu partidul politic comunist, avangarda revoluționară internațională, care formează un tot unitar cu partidele care luptă în țările încă capitaliste și, ca atare, conduce statul proletar.

Statul proletar nu poate fi animat decât de un singur partid și ar fi lipsit de sens să cerem ca acest partid să organizeze în rândurile sale o majoritate statistică și să fie susținut de o astfel de majoritate în „alegeri populare” – această veche capcană burgheză. Una dintre posibilitățile istorice este existența unor partide politice compuse în aparență de proletari, dar în realitate influențate de tradiții contrarevoluționare sau de capitalismul străin. Această contradicție, cea mai periculoasă dintre toate, nu poate fi rezolvată prin recunoașterea unor drepturi formale și nici prin procesul de votare în cadrul unei „democrații de clasă” abstracte. Și aceasta va fi o criză care trebuie lichidată prin raporturi de forță. Nu există niciun artificiu statistic care să poată asigura o soluție revoluționară satisfăcătoare; aceasta va depinde exclusiv de gradul de soliditate și claritate atins de mișcarea comunistă revoluționară din întreaga lume. Cu un secol în urmă în Occident și cu cincizeci de ani în urmă în Imperiul Țarist, marxiștii au argumentat pe bună dreptate împotriva democraților simpli la minte că burghezii și proprietarii sunt o minoritate și, prin urmare, singurul guvern adevărat al majorității este guvernul clasei muncitoare. Dacă cuvântul democrație înseamnă puterea majorității, democrații ar trebui să fie de partea clasei noastre. Dar acest cuvânt, atât în sensul său literal („puterea poporului”), cât și în utilizarea murdară care se face din ce în ce mai mult, înseamnă „puterea aparține nu uneia, ci tuturor claselor”. Din acest motiv istoric, la fel cum respingem „democrația burgheză” și „democrația în general” (așa cum a făcut și Lenin), trebuie să excludem politic și teoretic, ca o contradicție în termeni, „democrația de clasă” și „democrația muncitorilor”.

Dictatura, susținută în mod deschis de către marxism, este necesară întrucât e imposibil să fie acceptată în unanimitate și, în plus, nu va avea naivitatea de a abdica din cauza lipsei unei majorități a voturilor, dacă un astfel de lucru ar putea fi constatat; atunci nu va risca să fie confundată cu o dictatură a oamenilor sau a grupurilor de oameni care preiau controlul guvernului și se substituie clasei muncitoare. Revoluția necesită o dictatură, deoarece ar fi ridicol să subordonăm revoluția unei acceptări de 100% sau unei majorități de 51%. Oriunde sunt afișate aceste cifre, înseamnă că revoluția a fost trădată.

În concluzie, partidul comunist va guverna singur și nu va renunța niciodată la putere fără o luptă fizică. Această declarație îndrăzneață de a nu ceda înșelăciunii cifrelor și de a nu se folosi de ele va ajuta la lupta împotriva degenerării revoluționare.

În stadiul superior al comunismului – un stadiu care nu cunoaște producția de mărfuri, nici banii, nici națiunile și care va asista, de asemenea, la moartea statului – sindicatele vor fi lipsite de „rațiunea lor de a fi”. Partidul ca organizație de luptă va fi necesar atâta timp cât rămășițele capitalismului vor supraviețui în lume. În plus, el poate avea întotdeauna sarcina de a fi depozitarul și propagatorul doctrinei sociale, care oferă o viziune generală asupra dezvoltării relațiilor dintre societatea umană și natura materială.

V

Concepția marxistă, aceea de a înlocui adunările parlamentare cu organismele muncitorești, nu ne conduce nici ea înapoi la „democrația economică”, adică la un sistem care ar adapta organele de stat la locurile de muncă, la unitățile de producție sau comerciale etc., excluzându-i de la orice funcție reprezentativă pe patronii rămași și pe indivizii economici încă proprietari. Eliminarea angajatorului și a proprietarului definește doar jumătate din socialism; cealaltă jumătate, cea mai semnificativă, constă în eliminarea anarhiei economice capitaliste (Marx). Pe măsură ce noua organizație socialistă apare și se dezvoltă, cu partidul și statul revoluționar în prim-plan, ea nu se va limita la a lovi doar foștii angajatori și lacheii lor, ci mai ales va redistribui sarcinile și responsabilitățile sociale ale indivizilor într-un mod cu totul nou și original.

Prin urmare, rețeaua de întreprinderi și servicii, cum a fost moștenită de la capitalism, nu va fi luată ca bază a unui aparat al așa-numitei „suveranități”, mai precis al delegaţiei de puteri în cadrul statului și până la nivelul organelor sale centrale. Tocmai prezența statului format dintr-o clasă unică și existenţa partidului solid și calitativ unitar și omogen oferă condițiile cele mai favorabile pentru remodelarea mecanismului social, care trebuie să fie condus cât mai puțin posibil de presiunile intereselor limitate ale grupurilor mici și cât mai mult posibil de datele generale și de studiul lor științific aplicat intereselor bunăstării colective. Schimbările în mecanismul de producție vor fi enorme; să ne gândim doar la programul de inversare a relațiilor dintre oraș și țară, asupra căruia Marx și Engels au insistat atât de mult și care este exact antiteza tendințelor actuale în toate țările cunoscute.

Prin urmare, rețeaua modelată după locul de muncă este o expresie inadecvată care repetă vechile poziții proudhoniste și lassalleene pe care marxismul le-a respins și depășit cu mult timp în urmă. 

VI

Definirea tipului de legături dintre organele statului de clasă și baza sa depinde în primul rând de rezultatele dialecticii istorice și nu poate fi dedusă din „principii eterne”, din „dreptul natural” sau dintr-o cartă constituțională sacră și inviolabilă. Orice detaliu în această privință ar fi o simplă utopie. Nu există nici un grăunte de utopie în Marx, a declarat Engels. Ideea însăși a celebrei delegări a puterii de către individul izolat (elector) grație unui act platonic emanat din libera sa opinie trebuie lăsată pe tărâmurile cețoase ale metafizicii; opiniile nu sunt în realitate decât o reflectare a condițiilor materiale și a formelor sociale, iar puterea constă în intervenția forței fizice.

Caracterizarea negativă a dictaturii muncitorești este clar definită: burghezii și semiburghezii nu vor mai avea drepturi politice, vor fi împiedicați prin forță să se reunească în grupuri cu interese comune sau în asociații pentru agitație politică; nu li se va permite niciodată să voteze public, să aleagă sau să delege pe alții în orice „post” sau funcție. Dar nici măcar relația dintre muncitor – un membru recunoscut și activ al clasei aflate la putere – și aparatul de stat nu va mai păstra acea caracteristică fictivă și înșelătoare a unei delegaţii de putere, a unei reprezentări prin intermediul unui deputat, al unui bilet electoral sau prin intermediul unui partid. Delegaţia înseamnă de fapt renunțarea la posibilitatea acțiunii directe. Pretinsa „suveranitate” a dreptului democratic nu este decât o abdicare și, în majoritatea cazurilor, este o abdicare în favoarea unui ticălos.

Membrii activi ai societății vor fi grupați în organe teritoriale locale în funcție de locul lor de reședință și, în anumite cazuri, în funcție de deplasările impuse de participarea lor la un mecanism de producție în plină transformare. Datorită acțiunii lor neîntrerupte și continue, va fi asigurată participarea tuturor elementelor sociale active la mecanismul aparatului de stat și, prin urmare, la gestionarea și exercitarea puterii de clasă. Schițarea acestor mecanisme este imposibilă înainte de realizarea concretă a raporturilor de clasă din care ele vor izvorî.

VII

Comuna din Paris a stabilit principiile cele mai importante (vezi Marx, Engels, Lenin) faptul că membrii și funcționarii săi vor putea fi rechemați în orice moment și că salariul lor nu va depăși salariul unui muncitor mediu. Orice separare între producătorii de la periferie și birocrații de la centru este astfel eliminată prin rotații sistematice. Funcția publică va înceta să mai fie o carieră și chiar o profesie. Fără îndoială, atunci când vor fi puse în practică, aceste controale vor crea dificultăți enorme, dar cu mult timp în urmă Lenin și-a exprimat disprețul față de toate planurile de revoluții care trebuie să se desfășoare fără dificultăți! Conflictele inevitabile nu vor fi complet rezolvate prin elaborarea unor grămezi de reguli și reglementări: ele vor constitui o problemă istorică și politică și vor exprima unor relații reale de forțe. Revoluția bolșevică nu s-a oprit în fața Adunării Constituante, ci a dispersat-o. Consiliile muncitorilor, țăranilor și soldaților se înfiinţaseră. Acest nou tip de organe de stat care au izbucnit în flăcările războiului social (și care erau deja prezente în revoluția din 1905) s-au extins de la sat la întreaga țară printr-o rețea de unități teritoriale de diferite niveluri; formarea lor nu a răspuns niciuneia dintre prejudecățile privind „drepturile omului” sau votului „universal, liber, direct și secret”!

Partidul comunist declanșează și câștigă războiul civil, ocupă pozițiile importante din punct de vedere militar și social, își multiplică de o mie de ori mijloacele de propagandă și agitație prin confiscarea clădirilor și instituțiilor publice. Și, fără a pierde timpul și fără capricii procedurale, înființează „corpurile armate ale muncitorilor” despre care vorbea Lenin, garda roșie, poliția revoluționară. În cadrul reuniunilor sovietice, câștigă o majoritate pentru sloganul: „Toată puterea pentru soviete!”. Este această majoritate un eveniment pur legal sau un fapt numeric rece și clar? Nicidecum! Dacă cineva – fie el spion sau muncitor bine intenționat, dar indus în eroare – votează pentru ca Sovietul să renunțe sau să compromită puterea cucerită grație sângelui luptătorilor proletari, va fi dat afară de tovarășii săi. Și nimeni nu va pierde timpul cu numărarea lui în „minoritatea legală”, această ipocrizie criminală de care revoluția se poate lipsi și din care contrarevoluția nu poate decât să se hrănească.

I

Fiecare luptă de clasă este o luptă politică (Marx).

O luptă care se limitează la obținerea unei noi distribuiri a câștigurilor economice nu este încă o luptă politică deoarece nu este îndreptată împotriva structurii sociale a relațiilor de producție. 

Întreruperea relațiilor de producție caracteristice unei anumite epoci sociale și răsturnarea dominației unei clase sociale specifice este rezultatul unei lungi, și adesea fluctuante, lupte politice. Cheia acestei lupte este chestiunea statului: problema despre “cine deţine puterea?” (Lenin).

Lupta proletariatului modern se manifestă și se extinde ca o luptă politică concomitent cu formarea și acțiunea partidului de clasă. Trăsăturile specifice ale acestui partid se regăsesc în următoarea teză: dezvoltarea completă a sistemului capitalist industrial și a puterii burgheze, care a rezultat din revoluțiile liberale și democratice, nu numai că nu exclude istoric, ci pregătește și ascute tot mai mult conflictul intereselor de clasă și dezvoltarea lui în război civil, în luptă armată. 

II

Partidul comunist, așa cum este definit de această anticipare istorică și de acest program, îndeplinește următoarele sarcini atât timp cât burghezia menține puterea:

a) elaborează și propagă teoria dezvoltării sociale a legilor economice ce caracterizează sistemul social actual al relațiilor de producție, a conflictelor de clasă care decurg din acesta, a statului și a revoluției;

b) asigură unitatea și persistența istorică a organizației proletare. Unitatea nu înseamnă gruparea materială a clasei muncitoare şi a straturilor claselor semi-muncitoare care, tocmai din cauza dominației clasei exploatatoare, se află sub influența unor conduceri politice și metode de acțiune discordante. Aceasta înseamnă, în schimb, o strânsă legătură internațională a elementelor de avangardă care sunt pe deplin orientate către linia revoluționară integrală. Persistenţa înseamnă afirmarea continuă a liniei dialectice neîntrerupte ce conectează poziţiile critice şi lupta adoptată de mişcare în perioada unor serii de condiţii în schimbare.

c) se pregăteşte în avans pentru mobilizarea şi ofensiva de clasă prin folosirea potrivită a oricărui mijloc de propagandă, agitaţie şi acţiune, în toate luptele declanşate de interese imediate. Această acţiune culminează în organizarea aparatului insurecţional şi ilegal pentru cucerirea puterii politice. 

În momentul în care condiţiile generale şi gradul solidităţii organizatorice, politice şi tactice a partidului de clasă au ajuns la un nivel unde lupta generală pentru putere este dezlănțuită, partidul care a condus clasa revoluționară la victorie prin războiul social, o conduce și în sarcina fundamentală de a sparge și demola toate organele militare și administrative care compun statul capitalist. Această demolare lovește și rețeaua de organe, oricare ar fi aceastea, care pretind că reprezintă diferitele opinii sau interese corporatiste prin intermedierea corpurilor de delegați. Statul clasei burgheze trebuie distrus, fie că se prezintă ca expresia mincinoasă interclasistă a majorității cetățenilor, fie ca dictatură, mai mult sau mai puțin făţişă, exercitată de un aparat guvernamental care pretinde că îndeplinește o misiune națională, rasială sau social-populară; În cazul în care acest lucru nu se va întâmpla, revoluţia va fi doborâtă. 

III

În etapa istorică care succede dispersarea aparatului de dominație capitalistă, sarcina partidului politic al clasei muncitoare este la fel de vitală ca întotdeauna, deoarece lupta de clasă – deși inversată dialectic – continuă.

Teoria comunistă în ceea ce privește statul și revoluția se caracterizează mai presus de toate prin faptul că exclude orice posibilitate de adaptare a mecanismului legislativ și executiv al statului burghez la transformarea socialistă a economiei (poziția social-democrată). Dar exclude în egală măsură posibilitatea de a obține, prin intermediul unei scurte crize violente, distrugerea statului și transformarea relațiilor economice tradiționale pe care statul le-a apărat până în ultimul moment (poziția anarhistă). De asemenea, ea neagă faptul că constituirea unei noi organizări a producției poate fi lăsată în seama activității spontane și dispersate a grupurilor de producători magazin cu magazin sau comerț cu comerț (poziția sindicalistă).

Orice clasă socială a cărei putere a fost răsturnată, chiar și prin teroare, supraviețuiește pentru o lungă perioadă de timp în structura organismului social. Departe de a-și abandona speranțele de răzbunare, ea caută să se reorganizeze politic și să își restabilească dominația fie într-un mod violent, fie într-un mod deghizat. Dintr-o clasă conducătoare, s-a transformat într-o clasă învinsă și dominată, însă nu a dispărut instantaneu.

Proletariatul -ce va dispărea împreună cu toate celelalte clase, odată cu realizarea comunismului- se organizează ca și clasă conducătoare (Manifestul Comunist) în prima fază din epoca postcapitalistă. După distrugerea vechiului stat, noul stat proletar este dictatura proletariatului.

Condiția prealabilă pentru depășirea sistemului capitalist este răsturnarea puterii burgheze și distrugerea statului său. Condiția pentru realizarea unei astfel de transformări sociale profunde și radicale este crearea unui nou aparat de stat proletar, capabil să utilizeze forța și coerciția, la fel ca toate celelalte state istorice.

Prezența unui astfel de aparat nu caracterizează societatea comunistă, ci stadiul construcției sale. Odată ce această construcție este asigurată, clasele și dominația de clasă nu vor mai exista. Dar organul esențial al dominației de clasă este statul – iar statul nu poate fi altceva. Prin urmare, comuniștii nu pledează pentru statul proletar ca un crez mistic, un absolut sau un ideal, ci ca un instrument dialectic, o armă de clasă care se va ofili încet (Engels) prin însăși realizarea funcțiilor sale; acest lucru se va întâmpla treptat, printr-un proces îndelungat, pe măsură ce organizarea socială se transformă dintr-un sistem de constrângere a oamenilor (așa cum a fost întotdeauna din zorii istoriei) într-o rețea cuprinzătoare, construită științific, pentru gestionarea lucrurilor și a forțelor naturale.

IV

Rolul statului față de clasele sociale și organizațiile colective prezintă diferențe fundamentale, fapt dovedit de comparaţia istoriei regimurilor izvorâte din revoluția burgheză cu situația de după victoria proletariatului.

a) Ideologia burgheză revoluționară, înainte de lupta și victoria sa finală, își prezenta viitorul stat postfeudal nu ca un stat de clasă, ci ca statul poporului, bazat pe abolirea oricărei inegalități în fața legii, pe care o prezenta ca fiind suficientă pentru a asigura libertatea și egalitatea tuturor membrilor societății.

Teoria proletară afirmă în mod deschis că viitorul său stat va fi un stat de clasă, adică un instrument mânuit de o singură clasă, atât timp cât există clase. Celelalte clase vor fi excluse din stat și „scoase în afara legii” atât în fapt, cât și în principiu. Clasa muncitoare care a obținut puterea „nu o va împărți cu nimeni” (Lenin).

b) După victoria politică burgheză și în conformitate cu o campanie ideologică tenace, în diferite țări au fost proclamate solemn carte constituționale sau declarații de principii ca bază și fundament al statului. Acestea au fost considerate ca fiind imuabile în timp, o expresie definitivă a regulilor imanente ale vieții sociale, în sfârșit descoperite. De atunci încolo, întregul joc al forțelor politice trebuia să se desfășoare în cadrul insurmontabil al acestor statute.

În timpul luptei împotriva regimului existent, statul proletar nu este prezentat ca o realizare stabilă și fixă a unui set de reguli care guvernează relațiile sociale deduse dintr-o cercetare idealistă a naturii omului și a societății. În timpul vieții sale, statul clasei muncitoare va evolua continuu până în momentul în care se va dizolva definitiv: natura organizării sociale, a asocierii umane, se va schimba radical în funcție de modificările tehnologiei și ale forțelor de producție, iar natura omului va fi la fel de supusă unor modificări profunde, îndepărtându-se continuu de fiara de povară și de sclavul ce era. Orice constituție codificată și permanentă care ar urma să fie proclamată după revoluția muncitorilor este o fantasmagorie, nu îşi are locul în programul comunist. Din punct de vedere tehnic, va fi convenabil să se adopte reguli scrise, care însă nu vor fi în niciun caz intangibile și vor păstra un caracter „instrumental” și temporar, lăsând la o parte toate ghiduşiile despre etica socială și dreptul natural.

c) După ce a cucerit și chiar zdrobit aparatul feudal de putere, clasa capitalistă victorioasă nu a ezitat să folosească forța statului pentru a reprima încercările de contrarevoluție și restaurație. Cu toate acestea, cele mai hotărâte măsuri teroriste au fost justificate ca fiind îndreptate nu împotriva dușmanilor de clasă ai capitalismului, ci împotriva trădătorilor poporului, naţiunii, ţării și societăţii civile, toate aceste concepte goale fiind identificate cu statul însuși și, de fapt, cu guvernul și partidul aflat la putere.

Proletariatul victorios, folosindu-și statul pentru a „zdrobi rezistența inevitabilă și disperată a burgheziei” (Lenin), va lovi în vechii conducători și în ultimii lor susținători de fiecare dată când aceștia se vor opune, într-o apărare logică a intereselor lor de clasă, măsurile menite să dezrădăcineze privilegiul economic. Aceste elemente sociale vor păstra o poziție distantă și pasivă față de aparatul de putere: ori de câte ori vor încerca să se elibereze de pasivitatea care le este impusă, forța materială le va subjuga. Ele nu vor împărtăși niciun „contract social”, nu vor avea nicio „datorie legală sau patriotică.” Precum veritabilii prizonieri sociali de război (așa cum erau de fapt foștii aristocrați și clerici pentru burghezia iacobină), ei nu vor avea nimic de trădat, deoarece nu li se va cere să depună niciun jurământ ridicol de credință.

d) Atractivitatea istorică a adunărilor populare și a reuniunilor democratice a disimulat cu greu faptul că, la nașterea sa, statul burghez a format organe armate și o forță de poliție pentru lupta internă și externă împotriva vechiului regim și a înlocuit rapid ghilotina cu spânzurătoarea. Acest aparat executiv a fost însărcinat cu datoria de a administra forța juridică atât la nivelul marii istorii, cât și împotriva încălcărilor izolate ale regulilor de însuşire și schimb, caracteristice economiei bazate pe proprietatea privată. Acesta a acționat într-un mod perfect natural împotriva primelor mișcări proletare care amenințau, chiar dacă numai instinctiv, forma burgheză de producție. Realitatea impunătoare a noului dualism social a fost ascunsă de jocul aparatului „legislativ”, care pretindea că este capabil să aducă participarea tuturor cetățenilor și a tuturor opiniilor diferitelor partide în stat și în gestionarea statului cu un echilibru perfect și într-o atmosferă de pace socială.

Statul proletar, ca dictatură de clasă făţişă, va elimina orice distincție între nivelul executiv și cel legislativ ale puterii, ambele fiind reunite în aceleași organe. Distincția dintre legislativ și executiv este, de fapt, caracteristică unui regim care ascunde și protejează dictatura unei clase sub o mantie exterioară care este multi-clasă și multipartid. „Comuna era un organism muncitoresc, nu parlamentar” (Marx).

e) Statul burghez în forma sa clasică – în coerență cu o ideologie individualistă pe care ficțiunea teoretică o extinde universal la toți cetățenii și care este reflectarea mentală a realității unei economii fondate pe monopolul proprietății private al unei clase – a refuzat să permită existența oricărui organism intermediar, altul decât adunările constituționale elective, între subiectul individual izolat și centrul juridic al statului. Cluburile și partidele politice care au fost necesare în timpul etapei insurecționale au fost tolerate de acesta în virtutea afirmării demagogice a gândirii libere și cu condiția ca acestea să existe ca simple grupări confesionale și agenții electorale. Într-o etapă ulterioară, realitatea represiunii de clasă a obligat statul să tolereze asocierea intereselor economice, sindicatele, de care se îndoiau că ar fi precum un „stat în interiorul statului”. În cele din urmă, sindicatele au devenit o formă de solidaritate de clasă adoptată de capitaliștii înșiși pentru propriile lor scopuri și interese de clasă. În plus, sub pretextul recunoașterii legale a sindicatelor, statul și-a asumat sarcina de a le absorbi și steriliza, privându-le astfel de orice autonomie, pentru a împiedica partidul revoluționar să le preia conducerea.

Sindicatele vor fi încă prezente în statul proletar atât timp cât vor mai exista angajatori sau cel puțin întreprinderi impersonale în care lucrătorii rămân salariați plătiți în bani. Funcția lor va fi de a proteja nivelul de trai al clasei muncitoare, acțiunea lor fiind paralelă în acest punct cu cea a partidului și a statului. Sindicatele care nu aparțin clasei muncitoare vor fi interzise. De fapt, în problema repartizării veniturilor între clasa muncitoare și clasele neproletare sau semi-proletare, situația muncitorului ar putea fi amenințată de alte considerente decât nevoile superioare ale luptei revoluționare generale împotriva capitalismului internațional. Dar această posibilitate, care va subzista mult timp, justifică rolul secundar al sindicatelor în raport cu partidul politic comunist, avangarda revoluționară internațională, care formează un tot unitar cu partidele care luptă în țările încă capitaliste și, ca atare, conduce statul proletar.

Statul proletar nu poate fi animat decât de un singur partid și ar fi lipsit de sens să cerem ca acest partid să organizeze în rândurile sale o majoritate statistică și să fie susținut de o astfel de majoritate în „alegeri populare” – această veche capcană burgheză. Una dintre posibilitățile istorice este existența unor partide politice compuse în aparență de proletari, dar în realitate influențate de tradiții contrarevoluționare sau de capitalismul străin. Această contradicție, cea mai periculoasă dintre toate, nu poate fi rezolvată prin recunoașterea unor drepturi formale și nici prin procesul de votare în cadrul unei „democrații de clasă” abstracte. Și aceasta va fi o criză care trebuie lichidată prin raporturi de forță. Nu există niciun artificiu statistic care să poată asigura o soluție revoluționară satisfăcătoare; aceasta va depinde exclusiv de gradul de soliditate și claritate atins de mișcarea comunistă revoluționară din întreaga lume. Cu un secol în urmă în Occident și cu cincizeci de ani în urmă în Imperiul Țarist, marxiștii au argumentat pe bună dreptate împotriva democraților simpli la minte că burghezii și proprietarii sunt o minoritate și, prin urmare, singurul guvern adevărat al majorității este guvernul clasei muncitoare. Dacă cuvântul democrație înseamnă puterea majorității, democrații ar trebui să fie de partea clasei noastre. Dar acest cuvânt, atât în sensul său literal („puterea poporului”), cât și în utilizarea murdară care se face din ce în ce mai mult, înseamnă „puterea aparține nu uneia, ci tuturor claselor”. Din acest motiv istoric, la fel cum respingem „democrația burgheză” și „democrația în general” (așa cum a făcut și Lenin), trebuie să excludem politic și teoretic, ca o contradicție în termeni, „democrația de clasă” și „democrația muncitorilor”.

Dictatura, susținută în mod deschis de către marxism, este necesară întrucât e imposibil să fie acceptată în unanimitate și, în plus, nu va avea naivitatea de a abdica din cauza lipsei unei majorități a voturilor, dacă un astfel de lucru ar putea fi constatat; atunci nu va risca să fie confundată cu o dictatură a oamenilor sau a grupurilor de oameni care preiau controlul guvernului și se substituie clasei muncitoare. Revoluția necesită o dictatură, deoarece ar fi ridicol să subordonăm revoluția unei acceptări de 100% sau unei majorități de 51%. Oriunde sunt afișate aceste cifre, înseamnă că revoluția a fost trădată.

În concluzie, partidul comunist va guverna singur și nu va renunța niciodată la putere fără o luptă fizică. Această declarație îndrăzneață de a nu ceda înșelăciunii cifrelor și de a nu se folosi de ele va ajuta la lupta împotriva degenerării revoluționare.

În stadiul superior al comunismului – un stadiu care nu cunoaște producția de mărfuri, nici banii, nici națiunile și care va asista, de asemenea, la moartea statului – sindicatele vor fi lipsite de „rațiunea lor de a fi”. Partidul ca organizație de luptă va fi necesar atâta timp cât rămășițele capitalismului vor supraviețui în lume. În plus, el poate avea întotdeauna sarcina de a fi depozitarul și propagatorul doctrinei sociale, care oferă o viziune generală asupra dezvoltării relațiilor dintre societatea umană și natura materială.

V

Concepția marxistă, aceea de a înlocui adunările parlamentare cu organismele muncitorești, nu ne conduce nici ea înapoi la „democrația economică”, adică la un sistem care ar adapta organele de stat la locurile de muncă, la unitățile de producție sau comerciale etc., excluzându-i de la orice funcție reprezentativă pe patronii rămași și pe indivizii economici încă proprietari. Eliminarea angajatorului și a proprietarului definește doar jumătate din socialism; cealaltă jumătate, cea mai semnificativă, constă în eliminarea anarhiei economice capitaliste (Marx). Pe măsură ce noua organizație socialistă apare și se dezvoltă, cu partidul și statul revoluționar în prim-plan, ea nu se va limita la a lovi doar foștii angajatori și lacheii lor, ci mai ales va redistribui sarcinile și responsabilitățile sociale ale indivizilor într-un mod cu totul nou și original.

Prin urmare, rețeaua de întreprinderi și servicii, cum a fost moștenită de la capitalism, nu va fi luată ca bază a unui aparat al așa-numitei „suveranități”, mai precis al delegaţiei de puteri în cadrul statului și până la nivelul organelor sale centrale. Tocmai prezența statului format dintr-o clasă unică și existenţa partidului solid și calitativ unitar și omogen oferă condițiile cele mai favorabile pentru remodelarea mecanismului social, care trebuie să fie condus cât mai puțin posibil de presiunile intereselor limitate ale grupurilor mici și cât mai mult posibil de datele generale și de studiul lor științific aplicat intereselor bunăstării colective. Schimbările în mecanismul de producție vor fi enorme; să ne gândim doar la programul de inversare a relațiilor dintre oraș și țară, asupra căruia Marx și Engels au insistat atât de mult și care este exact antiteza tendințelor actuale în toate țările cunoscute.

Prin urmare, rețeaua modelată după locul de muncă este o expresie inadecvată care repetă vechile poziții proudhoniste și lassalleene pe care marxismul le-a respins și depășit cu mult timp în urmă. 

VI

Definirea tipului de legături dintre organele statului de clasă și baza sa depinde în primul rând de rezultatele dialecticii istorice și nu poate fi dedusă din „principii eterne”, din „dreptul natural” sau dintr-o cartă constituțională sacră și inviolabilă. Orice detaliu în această privință ar fi o simplă utopie. Nu există nici un grăunte de utopie în Marx, a declarat Engels. Ideea însăși a celebrei delegări a puterii de către individul izolat (elector) grație unui act platonic emanat din libera sa opinie trebuie lăsată pe tărâmurile cețoase ale metafizicii; opiniile nu sunt în realitate decât o reflectare a condițiilor materiale și a formelor sociale, iar puterea constă în intervenția forței fizice.

Caracterizarea negativă a dictaturii muncitorești este clar definită: burghezii și semiburghezii nu vor mai avea drepturi politice, vor fi împiedicați prin forță să se reunească în grupuri cu interese comune sau în asociații pentru agitație politică; nu li se va permite niciodată să voteze public, să aleagă sau să delege pe alții în orice „post” sau funcție. Dar nici măcar relația dintre muncitor – un membru recunoscut și activ al clasei aflate la putere – și aparatul de stat nu va mai păstra acea caracteristică fictivă și înșelătoare a unei delegaţii de putere, a unei reprezentări prin intermediul unui deputat, al unui bilet electoral sau prin intermediul unui partid. Delegaţia înseamnă de fapt renunțarea la posibilitatea acțiunii directe. Pretinsa „suveranitate” a dreptului democratic nu este decât o abdicare și, în majoritatea cazurilor, este o abdicare în favoarea unui ticălos.

Membrii activi ai societății vor fi grupați în organe teritoriale locale în funcție de locul lor de reședință și, în anumite cazuri, în funcție de deplasările impuse de participarea lor la un mecanism de producție în plină transformare. Datorită acțiunii lor neîntrerupte și continue, va fi asigurată participarea tuturor elementelor sociale active la mecanismul aparatului de stat și, prin urmare, la gestionarea și exercitarea puterii de clasă. Schițarea acestor mecanisme este imposibilă înainte de realizarea concretă a raporturilor de clasă din care ele vor izvorî.

VII

Comuna din Paris a stabilit principiile cele mai importante (vezi Marx, Engels, Lenin) faptul că membrii și funcționarii săi vor putea fi rechemați în orice moment și că salariul lor nu va depăși salariul unui muncitor mediu. Orice separare între producătorii de la periferie și birocrații de la centru este astfel eliminată prin rotații sistematice. Funcția publică va înceta să mai fie o carieră și chiar o profesie. Fără îndoială, atunci când vor fi puse în practică, aceste controale vor crea dificultăți enorme, dar cu mult timp în urmă Lenin și-a exprimat disprețul față de toate planurile de revoluții care trebuie să se desfășoare fără dificultăți! Conflictele inevitabile nu vor fi complet rezolvate prin elaborarea unor grămezi de reguli și reglementări: ele vor constitui o problemă istorică și politică și vor exprima unor relații reale de forțe. Revoluția bolșevică nu s-a oprit în fața Adunării Constituante, ci a dispersat-o. Consiliile muncitorilor, țăranilor și soldaților se înfiinţaseră. Acest nou tip de organe de stat care au izbucnit în flăcările războiului social (și care erau deja prezente în revoluția din 1905) s-au extins de la sat la întreaga țară printr-o rețea de unități teritoriale de diferite niveluri; formarea lor nu a răspuns niciuneia dintre prejudecățile privind „drepturile omului” sau votului „universal, liber, direct și secret”!

Partidul comunist declanșează și câștigă războiul civil, ocupă pozițiile importante din punct de vedere militar și social, își multiplică de o mie de ori mijloacele de propagandă și agitație prin confiscarea clădirilor și instituțiilor publice. Și, fără a pierde timpul și fără capricii procedurale, înființează „corpurile armate ale muncitorilor” despre care vorbea Lenin, garda roșie, poliția revoluționară. În cadrul reuniunilor sovietice, câștigă o majoritate pentru sloganul: „Toată puterea pentru soviete!”. Este această majoritate un eveniment pur legal sau un fapt numeric rece și clar? Nicidecum! Dacă cineva – fie el spion sau muncitor bine intenționat, dar indus în eroare – votează pentru ca Sovietul să renunțe sau să compromită puterea cucerită grație sângelui luptătorilor proletari, va fi dat afară de tovarășii săi. Și nimeni nu va pierde timpul cu numărarea lui în „minoritatea legală”, această ipocrizie criminală de care revoluția se poate lipsi și din care contrarevoluția nu poate decât să se hrănească.

VIII

Fapte istorice deosebite de cele prezente în Rusia anului 1917 (colapsul despotismului feudal, un război dezastruos, rolul jucat de către liderii oportuniști) pot crea, menținând aceleași linii esențiale, alte forme practice ale aparatului de stat. De pe vremea când mișcarea proletară a lăsat utopismul în urmă, și-a croit cu succes calea mulțumită nu numai experienței oferite de către modul curent de producție și de structura actuală a statului, ci și datorită experienței greșelilor strategice ale revoluției proletare, comise atât pe frontul „fierbinte” al războiului civil pe care comunarzii anului 1871 și-au dat viața glorios, cât și pe tărâmul „rece” pierdut în perioada 1917-1926. Aceasta a fost ultima mare bătălie în Rusia dată între Internaționala lui Lenin și capitalismul mondial susținut pe întreg frontul de către complicii mizerabili ai oportunismului.

Comuniștii nu propun nicio constituție bătută în cuie. Au o lume plină de minciuni și constituții – cristalizate în lege și în forța clasei dominante – de zdrobit. Comuniștii sunt conștienți de faptul că numai un aparat totalitar și revoluționar, care nu se dă în lături de la niciun mijloc pentru a își impune forța, va fi capabil să prevină o altă ascensiune a vestigiilor infame ale unei epoci barbare – doar un asemenea aparat va putea să prevină monstrul privilegiului social, însetat de răzbunare și servitute, din a-și ridica iarăși capul și a se avânta în luptă a mia oară cu al său apel înșelător la libertate.