Natura, funcția și tacticile partidului revoluționar al clasei muncitoare

(1945)

în “Prometeo”, nr. 7, mai-iunie 1947

Chestiunea cu privire la tacticile partidului este de o importanță fundamentală și va fi clarificată în relație cu istoria dezacordurilor dintre diferitele tendințe și direcții ce s-au regăsit în Internaționalele a II-a și a III-a.

Nu trebuie să privim această problemă ca pe una de natură secundară sau derivată, în sensul în care grupurile care sunt în acord în ce privește doctrina și programul ar putea, fără să afecteze bazele înseși, să susțină și să aplice direcții de acțiune diferite, chiar și doar pentru perioade tranzitorii.

A pune problema naturii și acțiunii partidului înseamnă a te muta din câmpul interpretării critice a proceselor sociale spre cel al interpretării influenței pe care aceste procese o pot exercita asupra unei forțe angajate activ. Tranziția este cel mai important și delicat punct al întregului sistem marxist și a fost încadrată în frazele timpurii ale lui Marx astfel: „Filosofii doar au interpretat lumea în diferite feluri. Scopul, însă, este să o schimbăm” și „Fără îndoială, arma criticii nu poate înlocui critica armelor”.

Această trecere de la cunoașterea pură la intervenția activă trebuie să fie înțeleasă conform metodei materialist dialectice, într-o manieră complet diferită față de cea a discipolilor ideologiilor tradiționale. Prea des le-a fost util oponenților comunismului să exploateze fondul teoretic marxist pentru a sabota și a nega consecințele acțiunii și a luptei sau, de partea cealaltă, pentru a părea că aderă la practica partidului proletar deși, în același timp, confruntă sau resping principiile sale fundamentale. În toate aceste cazuri, deviația a fost consecința influențelor anticlasiste și contrarevoluționare și s-a exprimat în crize pe care le denumim, pentru a fi succinți, oportunism.

Principiile și doctrinele nu există în sine ca fundații apărute și stabilite înaintea acțiunii; principiile și acțiunea se formează într-un proces paralel. Interesele materiale contradictorii sunt lucrul care împinge în practică grupurile sociale să lupte, iar din acțiunea instigată de interesele materiale se naște teoria ce devine moștenirea caracteristică partidului. Dacă echilibrul de interese, motivațiile de a acționa și directivele practice pentru acțiune se schimbă, atunci doctrina partidului este de asemenea modificată și distorsionată.

Să crezi că această doctrină ar fi devenit sacră și inviolabilă datorită codificării sale într-un text programatic și printr-un aranjament organizațional și disciplinar strict al organismului de partid și că astfel pot fi adoptate diverse politici și se poate recurge la multiple manevre în sfera activității tactice, înseamnă să eșuezi în a identifica, din punct de vedere marxist, adevărata problemă care trebuie rezolvată pentru decide cum pot fi alese metodele acțiunii tactice.

Ne întoarcem la analiza deterministă. Oare evenimentele sociale se desfășoară din cauza unor forțe incontrolabile, dând naștere diverselor ideologii, teorii și opinii dintre oameni, ori pot fi acestea modificate după dorința mai mult sau mai puțin conștientă a oamenilor înșiși? Această chestiune este tratată de partidul proletar prin propria sa metodă, cu care dă la o parte, în mod radical, gândirea tradițională, ce se referă întotdeauna la individul izolat, pretinzând să rezolve chestiunea individului și apoi să deducă din aceasta soluția pentru întreaga societate, pe când, din contră, problema trebuie mutată de la individual la colectiv. “Colectivul” este înțeles mereu prin abstracția metafizică drept societatea tuturor oamenilor, pe când, marxist vorbind, noi înțelegem colectivul ca pe grupul de indivizi definit concret ce, într-o situație istorică dată, au, prin relațiile lor sociale, adică în relație cu poziția lor în producție și în economie, interese paralele – grupuri ce se numesc, de fapt, clase. 

Pentru multele clase sociale pe care istoria omenirii le prezintă, problema abilității lor de a înțelege exact procesul în care trăiesc și de a exercita un anumit grad de influență asupra lui nu este rezolvată în unul și același fel. Fiecare clasă istorică a avut propriul său partid, propriul sistem de gândire și de propagandă; fiecare a pretins, cu aceeași insistență, să interpreteze semnificația evenimentelor în mod precis și să le direcționeze spre un scop mai mult sau mai puțin vag conceput. Marxismul furnizează critica și explicația pentru toate aceste abordări și puncte de vedere, arătând că diversele generalizări ideologice au fost reflecția condițiilor și intereselor claselor antagoniste, exprimate prin opinii.

În această schimbare perpetuă, ale cărei motoare sunt interesele materiale, ai cărei protagoniști sunt grupările în partide de clasă și organisme guvernamentale și ale cărei aparențe exterioare sunt școlile politice și filosofice, clasa proletară modernă, odată ce condițiile sociale pentru formarea sa s-au maturizat, se prezintă cu abilități noi și superioare, atât în termenii posesiunii unei interpretări nesuperficiale ale mișcării istorice în întregimea sa, cât și în ceea ce privește eficiența concretă a acțiunii sale în lupta politică și socială de a influența desfășurarea generală a acestei mișcări.

Alt concept fundamental a fost stabilit de marxiști prin frazele clasice și notabile: “Odată cu revoluția proletară, umanitatea iese din preistorie” și “Revoluția socialistă constituie trecerea de la lumea necesității la lumea libertății”.

Nu este, deci, o chestie de a pune, în banalii termeni tradiționali, întrebarea dacă omul are liber arbitru sau dacă este determinat de mediul înconjurător, dacă o clasă și partidul său sunt conștiente de misiunea lor istorică și, din această conștiință teoretică, derivă puterea de o implementa, cu scopul de a îmbunătăți societatea, sau dacă sunt atrase în luptă, spre succes sau spre ruină, de forțe preaînalte ori necunoscute. Trebuie, mai întâi, să ne întrebăm despre ce clase și partide este vorba, care sunt relațiile lor pe câmpul forțelor productive și al puterilor de stat, care este calea istorică pe care acestea o urmează deja și care este calea ce urmează a fi urmată, conform concluziilor analizei critice.

Conform doctrinei școlilor religioase, cauza evenimentelor stă în afara omului, în Dumnezeul Creator, ce a decis totul și a hotărât de asemenea să cedeze un grad de libertate de acțiune individului, pentru care acesta va trebui să dea socoteală în viața de apoi. Este binecunoscut faptul că analiza socială marxistă a abandonat complet o astfel de rezoluție la problema liberului arbitru și a determinismului.

Dar și soluția oferită de filosofia burgheză, cu pretinsa sa critică iluminată și iluziile cum că ar fi eliminat orice presupunere arbitrară sau revelată, rămâne la fel de înșelătoare, deoarece chestiunea acțiunii este redusă mereu la relația dintre subiect și obiect, iar în versiunile antice, cât și recente, ale variilor sisteme idealiste, punctul de plecare este căutat în subiectul individual, în “Eu”, tocmai în mecanismul gândirii sale ce mai apoi se reflectă succesiv în intervenția Eului asupra mediului natural și social. De aici decurge minciuna politică și legală a sistemului burghez conform căreia omul este liber și, în calitate de cetățean, are dreptul să guverneze binele comun conform părerilor zămislite în mintea sa și, deci, conform intereselor sale. 

Astfel, precum s-a debarasat de orice influență transcendentală și revelație divină, interpretarea marxistă a istoriei acțiunii umane a răsturnat cu aceeași hotărâre schema burgheză a libertății și a voinței individuale, arătând că nevoile și interesele individului sunt cele care îi explică mișcarea și acțiunea, iar opiniile și credințele sale și ceea ce se numește conștiință nu sunt determinate decât ca ultim efect al celor mai complicate influențe.

Într-adevăr, abia atunci când trecem de la conceptul metafizic al conștiinței și al voinței Eului la conceptul real și științific al conștiinței teoretice și al acțiunii politice și istorice a partidului de clasă problema poate fi pusă în mod clar și soluția poate fi adresată.

Această soluție are o consecință inedită pentru mișcare și pentru partidul proletariatului modern, prin aceea că apare o clasă socială care este determinată nu doar să zdrobească vechile sisteme și vechile forme politice și legale ce împiedică dezvoltarea forțelor de producție (o sarcină revoluționară pe care au avut-o și clasele precedente), ci, pentru prima oară, duce lupta sa nu doar pentru a clădi o nouă clasă dominantă, ci pentru a stabili relații de producție ce permit eliminarea presiunii economice și a exploatării unei clase de către alta.

Astfel, proletariatul are la dispoziția sa o claritate istorică superioară și, ghidând societatea, exercită o influență mai directă asupra evenimentelor decât o puteau face clasele precedente.

Această atitudine istorică și facultate nouă a partidului de clasă al proletariatului trebuie urmărită în procesul complex al manifestării sale în succesiunea evenimentelor istorice cu care mișcarea proletară s-a confruntat până în prezent.

Revizionismul Internaționalei a II-a, ce a făcut loc oportunismului prin colaborarea cu guvernele burgheze, atât pe timp de război, cât și pe timp de pace, a fost manifestarea influenței pe care perioada de pace și aparent progres a lumii burgheze a avut-o asupra proletariatului spre finalul secolului XIX. La acea vreme, părea că expansiunea capitalistă nu ducea, după cum arătase schema clasică a lui Marx, la ascuțirea inexorabilă a antagonismelor dintre clase și a exploatării sau la pauperizarea proletariatului. Părea, atât timp cât limitele lumii capitaliste încă mai puteau fi împinse fără a stârni crize violente, că nivelul de trai al claselor muncitoare putea crește treptat în cadrul sistemului burghez. Din punct de vedere teoretic, reformismul a elaborat schema unei evoluții lipsite de ciocniri sau conflicte de la o economie capitalistă la una proletară; din punct de vedere practic, și în concordanță cu teoria, afirma că partidul proletar poate exercita o influență pozitivă, câștigând avansuri parțiale prin activitatea sindicală, cooperativă, administrativă și legislativă de zi cu zi, lucru ce ar crește numărul de nuclee ale viitorului sistem socialist în interiorul sistemului prezent, ceea ce l-ar transforma, treptat, în întregime.

Ideea sarcinii partidului nu mai era aceea a unei mișcări ce ar face totul dependent de pregătirea unui efort final pentru a-și atinge scopul, ci s-a transformat într-o idee esențialmente voluntaristă și pragmatică, în sensul în care munca de zi cu zi era prezentată drept o realizare solidă și definitivă, pusă în contrast cu goliciunea așteptării pasive a unui succes viitor grozav ce se va fi ridicat din lupta revoluționară.

Nu mai puțin voluntaristă a fost școala de gândire sindicalistă, ce adera declarat unor filosofii burgheze mai recente. Chiar dacă vorbeau de conflict de clasă deschis și de desființarea însuși aparatului de stat burghez pe care reformiștii voiau să-l îmbibe cu socialism, în realitate, localizand lupta și transformarea socială la companii individuale, sindicalismul credea, de asemenea, că proletarii puteau stabili succesiv poziții victorioase în interiorul unor insule ale lumii capitaliste. Teoria consiliilor de fabrică înaintată de mișcarea italiană Ordine Nuovo, în care unitatea internațională și istorică a mișcării de clasă și a transformării sociale este fragmentată într-o serie de câștiguri de posturi în cadrul unor elemente ale economiei producției, în numele unei pregătiri concrete și analitice pentru acțiune, nu era de fapt decât o derivație a conceptului sindicalist.

Întorcându-ne la revizionismul gradualist, este clar că, de vreme ce realizarea programatică maximală a acțiunii partidului a fost pusă pe locul secundar, în timp ce cuceririlor zilnice și parțiale le-a fost acordat rolul principal, tactica binecunoscută a devenit cea a susținerii alianțelor și coalițiilor cu grupuri și partide ce din când în când acceptau să susțină cererile parțiale și reformele înaintate de partidul proletar. 

Chiar și atunci, exista o obiecțiune substanțială la această abordare, aceea că alianța dintre partid și alte entități, într-un front pe care lumea politică îl împarte în două pe baza unor probleme specifice ce se ridică la un moment dat, distorsionează partidul, învăluind în ceață claritatea sa teoretică, slăbindu-i organizarea și împiedicându-i abilitatea de a încadra lupta maselor proletare în faza revoluționară a cuceririi puterii.

Lupta politică este de așa natură încât alianța unor forțe din două tabere diferite ce se separă prin soluții contradictorii la aceeași problemă contingentă, îndreptând toate acțiunile grupului spre un interes vremelnic, un scop imediat și înăbușind orice propagandă programatică și orice coerență cu principiile tradiționale, va determina anumite orientări în cadrul grupurilor militante ce vor reflecta și traduce direct cerințele pentru care luptă într-o manieră neșlefuită.

Sarcina partidului, ce era aparent una pașnică pentru socialiștii epocii clasice, trebuia să fie aceea de a reconcilia intervenția sa în probleme specifice și victorii contingente cu păstrarea fizionomiei sale programatice și a abilității sale de a se mișca pe terenul propriei sale lupte spre țelul general și final al clasei proletare. De fapt, practica reformistă, nu doar că a făcut proletarii să dea uitării pregătirea revoluționară de clasă , dar a și condus tocmai liderii și teoreticienii mișcării să se debaraseze de ea, proclamând că nu mai era nevoie să ne facem griji cu privire la obiective maximale, că criza finală revoluționară prezisă de marxism nu e în sine decât o utopie și ceea ce contează sunt cuceririle zilnice. Deviza comună a reformiștilor și a sindicaliștilor era: “scopul nu înseamnă nimic, mișcarea este totul’.

Criza acestei metode s-a manifestat din plin odată cu războiul. Aceasta a distrus presupunerea istorică a unei conduceri capitaliste ce devine mai tolerabilă cu timpul, căci resursele colective acumulate de burghezie, în mică parte îndreptate spre aparenta îmbunătățire a nivelului de trai al maselor, au fost aruncate în cuptorul de foc al războiului, astfel încât, nu doar că rezultatele câștigurilor reformiste s-au dus pe apa sâmbetei odată cu criza economică, ci, pe deasupra, viețile a milioane de proletari au fost sacrificate. În același timp, cât secțiunea încă sănătoasă a mișcării socialiste s-a înșelat crezând că o așa violentă reprezentare a barbariei capitaliste ar provoca întoarcerea grupurilor proletare de la poziția colaboraționismului la cea a luptei generale deschise pe chestiunea centrală a distrugerii sistemului burghez, din contră, ceea ce s-a întâmplat a fost criza și colapsul tuturor, sau aproape al tuturor, organizațiilor proletare internaționale.

Amânarea frontului de agitație și a acțiunii imediate ce a avut loc în anii practicii reformiste s-a dovedit a fi o slăbiciune fatală, având în vedere că obiectivele maximale ale clasei proletare au ajuns să fie date uitării și să fie de neînțeles pentru proletarii înșiși.  Metoda tactică de acceptare a aranjamentului partidelor în două coaliții opuse, în funcție de țară și de contingență, folosind cele mai diverse sloganuri (pentru o mai mare libertate de organizare, pentru extinderea dreptului de vot, pentru naționalizarea unor sectoare economice, etc. ) a fost amplu exploatată de clasa dominantă cu efecte nefaste, încurajând acele formațiuni politice din cadrul conducerii proletariatului care reprezentau degenerarea social-patriotică.

Folosind inteligent popularitatea postulatelor propagandistice non-clasiste ale marilor partide ale Internaționalei a II-a cu organizațiilor lor de masă puternice, abaterea de la pregătirea politică s-a dovedit ușoară, demonstrând că era în interesul proletariatului, și chiar al drumului său spre socialism, să apere în același timp alte obiective, cum ar fi civilizația germană împotriva țarismului feudal și teocratic, sau democrația occidentală împotriva militarismului teuton.

Riposta mișcării muncitorești la trădarea Internaționalei a II-a a constituit-o formarea Internaționalei a III-a, prin Revoluția Rusă. Trebuie spus, totuși, că deși restaurarea adusă de noua Internațională valorilor revoluționare în ceea ce privește principiile doctrinare, abordarea teoretică și chestiunea centrală a puterii de stat a fost magnifică și atotcuprinzătoare, aranjamentele sale organizaționale și abordarea cu privire la propriile tactici și cele ale partidelor membre nu au fost la fel de cuprinzătoare.

Critica sa la adresa oportuniștilor Internaționalei a II-a a fost, totuși, completă și lipsită de ambiguitate, nu doar cu privire la părăsirea totală a principiilor marxiste a acestora, ci și la tactica lor de coaliție și colaborare cu guverne și partide burgheze.

A făcut clar faptul că linia particularistică și contingentă adoptată de vechile partide socialiste nu a garantat muncitorilor mici beneficii și îmbunătățiri materiale în schimbul renunțării la pregătirea pentru un atac total asupra instituțiilor și a puterii burgheze, ci a dus la o situație chiar mai rea, compromițând atât obiectivele minime cât și pe cele maximale, mai exact la situația în care organizațiile proletare, energia și combativitatea, viețile proletarilor au fost folosite nu pentru a realiza țelurile politice și sociale ale clasei lor, ci pentru a consolida imperialismul capitalist. Cu ajutorul războiului, imperialismul a reușit deci să depășească, pentru cel puțin o perioadă istorică, amenințarea inerentă a contradicțiilor din cadrul sistemului său de producție și apoi să depășească criza politică creată de război și de repercusiunile sale prin supunerea la propria voință a formațiunilor politice și sindicale ale inamicului său de clasă, prin politicile de coaliții naționale.

Aceasta, conform criticii leniniste, a fost totuna cu pervertirea completă a rolului și funcției partidului clasei proletare, care nu sunt acelea de a proteja patria burgheză sau de a apăra așa-zisa libertate burgheză aflată la ananghie, ci de a menține forțele muncitorești pe linia istorică generală a mișcării, a cărei punct culminant inevitabil este cucerirea completă a puterii politice prin răsturnarea statului burghez.

În perioada imediat următoare războiului, a apărut o situație în care condițiile subiective pentru revoluție păreau nefavorabile (spre exemplu, eficiența organizațiilor proletare și a partidelor politice), în timp ce condițiile obiective păreau favorabile – datorită manifestării unei crize în toată regula în lumea burgheză – pentru a redresa principala deficiență printr-o reorganizare rapidă a internaționalei revoluționare.

Procesul a fost dominat, și lucrurile nu ar fi putut decurge altfel, de grozava realizare istorică a primei victorii revoluționare a muncitorilor din Rusia, ce a permis marilor directive comuniste să fie readuse la lumină. Dar au dorit ca tacticile partidelor comuniste, ce în alte țări erau o fuziune dintre grupurile socialiste opuse oportunismului de război, să fie modelate spre a reproduce direct tacticile aplicate cu succes în Rusia de către partidul bolșevic în timpul preluării puterii în lupta istorică din perioada februarie-noiembrie a lui 1917.

Implementarea acestei politici a stârnit de îndată dezbateri importante cu privire la tacticile Internaționalei, și mai ales la cea cunoscută drept Front Unit, ce consta în invitații emise frecvent spre alte partide socialiste sau proletare spre acțiune și agitație unite, cu scopul de a demonstra inadecvarea metodelor acelor partide, pentru a muta influența lor tradițională asupra maselor spre avantajul comuniștilor.

Totuși, în ciuda avertismentelor sincere ale Stângii Italiene și ale altor grupuri de opoziție, liderii Internaționalei nu au luat în considerare faptul că tacticile Frontului Unit, prin care organizațiile revoluționare au fost forțate alături de cele social-democrate, social-patriotice și oportuniste de care tocmai se despărțiseră în opoziție implacabilă, nu doar că au dezorientat masele prin a face imposibil avantajul pe care această tactică era menită să îl aducă, dar, de asemenea, – și mai grav – ar contamina înseși partidele revoluționare. Este adevărat că partidul este cel mai bun și cel mai puțin constrâns factor din istorie, dar în mod egal, acesta nu se oprește din a fi produsul acesteia, rămânând subiect la transformare și schimbare de fiecare dată când are loc o modificare a forțelor sociale. Chestiunea tacticii nu ar trebui să fie gândită precum mânuirea deliberată a unei arme, care, indiferent unde țintești, rămâne la fel; tacticile partidului influențează și modifică partidul în sine. Dacă este adevărat că nici o tactică nu ar trebui condamnată în numele unor dogme a priori, în mod egal fiecare tactică ar trebui să fie analizată și discutată în lumina unei întrebări ca aceasta: în dobândirea unei eventuale mai mari influențe a partidului asupra maselor, nu se riscă oare o compromitere a caracterului partidului și a capacității acestuia de a conduce aceste mase către obiectivul final?

Adoptarea tacticii Frontului Unit de către Internaționala a III-a a arătat, de fapt, că și Internaționala Comunistă era pe același drum spre oportunism care a dus Internaționala a II-a către lichidare și înfrângere. Caracteristic tacticii oportunismului fusese sacrificarea victoriei finale, totale, la succese parțiale și contingente; tactica Frontului Unit s-a dovedit a fi și ea oportunistă, tocmai în măsura în care a sacrificat și garanția primară, indispensabilă a victoriei finale, totale (capacitatea revoluționară a partidului de clasă) în favoarea unor acțiuni sporadice care ar fi asigurat proletariatului anumite momente și avantaje parțiale (creșterea influenței partidului asupra maselor și o mai mare coeziune proletară în lupta pentru îmbunătățirea treptată a condițiilor materiale și menținerea eventualelor avantaje).

În circumstanțele perioadei de după Primul Război Mondial, care părea obiectiv revoluționară, conducerea Internaționalei a fost motivată de îngrijorarea – nu cu totul nefondată – că ar putea fi luată prin surprindere și cu un sprijin insuficient în rândul maselor atunci când ar izbucni o mișcare europeană generală, cu potențialul de a prelua puterea în unele dintre marile țări capitaliste. Posibilitatea unei prăbușiri rapide a lumii capitaliste a fost atât de importantă pentru Internaționala Leninistă încât astăzi putem înțelege cum, în speranța de a conduce mase din ce în ce mai mari în lupta pentru revoluția europeană, au relaxat criteriile de admitere făcând loc unor mișcări care nu erau partide comuniste autentice; și cum au încercat, cu tacticile flexibile ale Frontului Unit, să păstreze contactul cu masele care se aflau în spatele ierarhiilor partidelor ce oscilau între revoluție și conservatorism.

Dacă circumstanță favorabilă s-ar fi întâmplat, impactul acesteia asupra politicii și economiei primei puteri proletare din Rusia ar fi fost atât de mare încât ar fi permis o recuperare extrem de rapidă a organizațiilor naționale și internaționale ale mișcării comuniste.

Dar cum în schimb s-a ajuns la un rezultat mai puțin favorabil, acela al redresării relative a capitalismului, proletariatul revoluționar a trebuit să reia lupta și să meargă mai departe cu o mișcare care își sacrificase abordarea politică clară și omogenitatea structurală și organizațională, iar acum era expusă la noi degenerări oportuniste.

Cu toate acestea, eroarea care a deschis ușile Internaționalei a III-a noului val oportunist, mai mortal, nu a fost doar o eroare de calcul cu privire la probabilitatea ca proletariatul să devină revoluționar; a fost o eroare de abordare istorică și de interpretare, consecventă cu dorința de a generaliza experiențele și metodele bolșevismului rus, aplicându-le în țări în care civilizația burgheză, capitalistă progresase mult, mult mai mult. Înainte de februarie 1917, Rusia era încă o țară feudală în care forțele de producție capitaliste erau îngrădite de relații de producție învechite. În această situație, similară Franței în 1789 și Germaniei în 1848, era evident că partidul proletar trebuia să lupte împotriva țarismului, chiar dacă instaurarea unui regim capitalist burghez, odată ce țarismul ar fi fost răsturnat, părea imposibil de evitat; în consecință, era la fel de evident că partidul bolșevic trebuia să intre în contact cu alte grupări politice, contacte devenite necesare prin lupta împotriva țarismului. În perioada februarie-octombrie 1917, partidul bolșevic s-a confruntat cu condiții obiective care au favorizat un plan mult mai ambițios: acela de a suprapune răsturnării țarismului o victorie revoluționară proletară ulterioară. În consecință, pozițiile sale tactice au devenit mai rigide, adoptând o poziție de luptă deschisă și nemiloasă împotriva tuturor celorlalte formațiuni politice, de la susținătorii reacționari ai unei restaurări feudale țariste la socialiștii revoluționari și menșevici. Și totuși, faptul că o posibilitate reală de restaurare a absolutismului și a absolutismului teocratic era încă temută și faptul că, într-o situație extrem de fluidă și instabilă, formațiunile politice și statale controlate sau influențate de burghezie nu aveau încă nicio soliditate sau capacitate de a atrage și absorbi forțele proletare autonome; aceasta a pus partidul bolșevic într-o poziție în care a putut accepta nevoia de contacte și acorduri provizorii cu alte organizații care aveau adepți proletari, așa cum s-a întâmplat în timpul episodului Kornilov.

Prin realizarea frontului unit împotriva lui Kornilov, partidul Bolșevic se lupta, de fapt, împotriva unei restaurări reacționare feudale; mai mult, bolșevicii nu trebuiau să-și facă griji că organizațiile menșevice și socialiste revoluționare erau mai bine organizate, ceea ce le-ar fi permis să exercite o influență asupra partidului, și nici că nivelul de soliditate și consistență al puterii de stat era de așa natură încât să-i fi permis acesteia din urmă să obțină vreun avantaj din alianța contingentă cu bolșevicii, întorcând-o ulterior împotriva lor.

Cu toate acestea, circumstanțele și relațiile de forțe din țările în care civilizația burgheză era mai avansată erau complet diferite. În aceste țări nu mai exista nicio perspectivă de restaurare reacționară a feudalismului (și cu atât mai mult astăzi!) și, prin urmare, rațiunea de a fi a unor posibile acțiuni comune cu alte partide lipsea cu desăvârșire. Mai mult, în aceste țări, puterea de stat și grupările burgheze erau atât de bine ancorate în putere și atât de obișnuite să o exercite încât se putea prezice în mod rezonabil că organizațiile autonome ale proletariatului, dacă erau împinse în contact frecvent și strâns cu acestea prin tactica Frontului Unit, ar fi fost aproape inevitabil influențate și absorbite progresiv de acestea.

Odată ce a ignorat această profundă diferență de circumstanțe și a ales să aplice metodele tactice ale bolșevicilor în țările avansate, tactici care erau adaptate la situația regimului burghez în formare din Rusia, Internaționala Comunistă s-a clătinat de la un dezastru la altul, conducând în cele din urmă la tragica sa lichidare.

Tactica Frontului Unit a fost extinsă până la a lansa sloganuri care se îndepărtau de cele programatice ale partidului cu privire la problema statului, susținând instalarea unor guverne muncitorești, adică: guverne compuse dintr-un amestec de reprezentanți comuniști și social-democrați, capabile să ajungă la putere prin mijloace parlamentare normale, fără a fi nevoite să distrugă violent mașinăria de stat burgheză. Acest slogan al „guvernului muncitorilor” va fi prezentat la cel de-al Cincilea Congres al Internaționalei Comuniste ca fiind rezultatul firesc și logic al tacticii Frontului Unit, ulterior ajungând să fie aplicat în Germania, ducând la o gravă înfrângere pentru proletariatul german și partidul său comunist.

Odată cu degenerarea deschisă și progresivă a Internaționalei după Congresul al IV-lea, cuvântul de ordine al Frontului Unit a servit la introducerea tacticii perverse de a forma blocuri electorale cu partide care nu erau doar necomuniste, ci chiar neproletare, de a crea fronturi populare, de a sprijini guvernele burgheze, cu alte cuvinte – și aici apare cea mai recentă provocare – de a proclama că în situațiile în care contraofensiva fascistă burgheză a obținut monopolul puterii, partidul muncitorilor, suprimând lupta pentru scopurile sale specifice, trebuia să formeze aripa stângă a unei coaliții antifasciste care să nu mai cuprindă doar partidele proletare, ci și partidele burgheze și liberale, cu obiectivul de a combate regimurile totalitare burgheze și de a pune în aplicare guverne de coaliție ale tuturor partidelor burgheze și proletare opuse fascismului. Începând de la Frontul Unit al clasei proletare, ajungem astfel la unitatea națională a tuturor claselor, burgheze și proletare, dominante și dominate, exploatatoare și exploatate. Cu alte cuvinte, pornind de la o mișcare tactică discutabilă și contingentă, având ca precondiție declarată autonomia absolută a organizațiilor comuniste și revoluționare, ajungem la lichidarea efectivă a acestei autonomii și la negarea nu numai a intransigenței revoluționare bolșevice, ci și a conceptului marxist de clasă în sine.

Această evoluție progresivă, pe de o parte, duce la un contrast gratuit cu tezele tactice ale primelor congrese ale Internaționalei înseși și cu soluțiile clasice susținute de Lenin în „Stângismul“ — boala copilăriei comunismului, iar pe de altă parte, după experiența a mai bine de douăzeci de ani de viață a Internaționalei, este declarat să credem că abaterea enormă de la primul scop propus a rezultat, în paralel cu evenimentele nefavorabile ale luptei revoluționare anticapitaliste, dintr-o abordare inițială inadecvată a problemei sarcinilor tactice ale partidului.

Astăzi se poate concluziona, fără a reaminti totalitatea argumentelor-cheie din textele discuțiilor contemporane, că bilanțul tacticilor supra-elastice și supra-manipulate nu numai că a avut rezultate negative, ci a fost absolut ruinător.

Este adevărat că, între anii 1928 și 1934, a avut loc o fază în care Cominternul a revenit la sloganul pozițiilor autonome și al luptei independente, revenind dintr-o dată la frontul polemic și opozant împotriva curentelor burgheze de stânga și social-democrate. Dar această bruscă întoarcere tactică a produs doar cea mai absolută dezorientare în partidele comuniste și nu a oferit niciun succes istoric în anihilarea contraofensivei fasciste sau a acțiunilor comune ale coalițiilor burgheze împotriva proletariatului.

Planurile tactice ale partidului, dimpotrivă, chiar dacă prevăd o varietate de situații și conduite, nu pot și nu trebuie să devină monopolul ezoteric al cercurilor de conducere; ele trebuie să fie strict coordonate și coerente cu teoria, cu conștiința politică a militanților, cu tradițiile mișcării, și trebuie să pătrundă în organizație astfel încât aceasta să fie întotdeauna pregătită în avans și capabilă să prevadă cum va răspunde structura unitară a partidului față de evenimentele favorabile și nefavorabile din cursul luptei. A te aștepta la mai mult și la lucruri diferite de la partid, și a crede că acesta nu va fi „scufundat” de lovituri neașteptate aduse cârmei sale tactice, nu înseamnă a avea un concept al partidului mai complet și mai revoluționar, dar clar înseamnă, după cum faptele istorice ne dovedesc, procesul clasic definit de termenul oportunism, care ori duce partidul revoluționar la dizolvare și ruină sub influența defetistă a politicii burgheze, ori se găsește mai vulnerabil și dezarmat în fața represiunii.

Atunci când nivelul de dezvoltare al societății și cursul evenimentelor determină proletariatul să slujească unor scopuri care nu sunt ale sale, constând în falsele revoluții de care burghezia aparent are nevoie din când în când, oportunismul este cel care învinge; partidul de clasă intră în criză, direcția sa trece sub influența burgheză, iar revenirea pe calea proletariatului nu poate avea loc decât prin separarea de vechile partide, formarea de noi nuclee și reconstrucția națională și internațională a organizației politice proletare.

În concluzie, tactica pe care o va aplica partidul proletar internațional, pentru a-și realiza reconstrucția în toate țările, va trebui să se bazeze pe următoarele directive.

Experiențele tactice ale crizelor oportuniste și ale luptelor duse de marxiști de stânga împotriva revizioniștilor Internaționalei a II-a și împotriva devierilor continue ale Internaționalei a III-a a demonstrat că nu poți păstra intacte programul partidului, tradiția politică și soliditatea organizației dacă partidul aplică o tactică care, chiar dacă numai formal, implică atitudini și sloganuri care sunt acceptabile pentru mișcările politice oportuniste.

În mod similar, toate incertitudinile și indulgențele ideologice se reflectă într-o tactică și acțiune oportunistă.

Prin urmare, partidul se diferențiază de toți ceilalți, indiferent dacă sunt dușmani declarați sau pretinse suflete pereche, și chiar de cei care pretind că își recrutează adepții din rândurile clasei muncitoare, deoarece praxisul său politic respinge manevrele, alianțele și blocurile care sunt formate în mod tradițional pe baza unor postulate și sloganuri comune mai multor partide.

Această poziție a partidului are o valoare esențialmente istorică, care îl deosebește în domeniul tactic de toate celelalte, la fel ca și viziunea sa originală asupra perioadei prin care trece în prezent societatea capitalistă.

Partidul revoluționar de clasă este singurul care înțelege că postulatele economice, sociale și politice ale liberalismului și democrației sunt astăzi antiistorice, iluzorii și reacționare și că lumea se află acum în faza în care, în țările mari, organizarea liberală dispare și face loc unui sistem mai modern, fascist.

În mod contrar, în perioada în care clasa capitalistă nu își începuse încă ciclul liberal, aceasta trebuia încă să răstoarne vechea putere feudală sau chiar în unele țări importante trebuia să treacă prin etape și faze notabile de expansiune, încă laissez-faire în ceea ce privește procesele economice și democratic în ceea ce privește statul; în aceste cazuri, o alianță tranzitorie a comuniștilor cu aceste partide era de înțeles și acceptabilă: în primul caz, cu partide care erau în mod deschis revoluționare, antilegale și organizate pentru lupta armată, iar în al doilea, cu partide care încă mai jucau un rol în asigurarea unor condiții utile și cu adevărat „progresiste”, permițând regimului capitalist să accelereze ciclul care trebuie să conducă la căderea sa.

Această schimbare în tactica comunistă, care corespunde trecerii de la o perioadă istorică la alta, nu poate fi redusă la un studiu de caz local și național și nici nu poate fi dispersată în analiza incertitudinilor complexe pe care evoluția istorică a capitalismului le prezintă fără îndoială, fără a duce la practica deplânsă de Lenin în Un pas înainte, doi pași înapoi.

Politica partidului proletar a fost, înainte de toate, internațională (și acest lucru îl deosebește de toate celelalte) încă de când programul său a fost formulat pentru prima dată și de când a apărut necesitatea istorică a organizării sale eficiente. După cum afirmă Manifestul, comuniștii, care susțin pretutindeni orice mișcare revoluționară împotriva ordinii sociale și politice existente, prezintă și afirmă, alături de problema proprietății, interesele comune ale întregului proletariat, care sunt independente de orice naționalitate.

Iar strategia revoluționară a comuniștilor, până când a fost coruptă de stalinism, a inspirat o tactică internațională care urmărea să realizeze ruptura frontului burghez în țara în care apar cele mai bune oportunități, mobilizând toate resursele mișcării în acest scop.

Prin urmare, tactica alianțelor insurecționale împotriva vechilor regimuri se încheie din punct de vedere istoric cu marele eveniment al revoluției ruse, care a eliminat ultimul mare aparat de stat și militar cu caracter non-capitalist.

După această fază, posibilitatea, chiar și teoretică, a blocurilor tactice trebuie să fie denunțată în mod formal și central de către mișcarea revoluționară internațională.

Importanța excesivă dată, în primii ani ai Internaționalei a III-a, aplicării tacticii rusești în țări cu un regim burghez stabil, cât și în țări înafara Europei și în colonii, a fost prima manifestare a reapariției primejdiului revizionist.

Cel de-al doilea război imperialist, împreună cu consecințele sale evidente, sunt caracterizate de influența preponderentă, extinsă în toate regiunile din lume, chiar și în zonele în care cele mai înapoiate forme ale societății indigene există, nu atât a formelor economice capitaliste puternice, cât a controlului politic și militar inexorabil exercitat de marele centru imperial al capitalismului, reunit acum într-o coaliție gigantică, care include statul rus.

În consecință, tacticile locale nu pot fi decât aspecte ale strategiei revoluționare generale, care trebuie să fie, înainte de toate, restaurarea clarității programatice a partidului proletar global, iar apoi reconstruirea rețelei de organizare a acestuia în fiecare țară.

Această luptă se desfășoară într-un cadru în care iluziile și seducțiile oportunismului domină într-o măsură maximă: propaganda în favoarea cruciadei pentru libertate împotriva fascismului în domeniul ideologic și în politica practică a coalițiilor, blocurilor, fuziunilor și cererilor iluzorii prezentate unanim de către conducerile a nenumărate partide, grupuri și mișcări.

Masele proletare vor putea înțelege necesitatea reconstrucției partidului revoluționar într-un singur mod, substanțial diferit de toate celelalte: proclamând respingerea irevocabilă din punct de vedere istoric a practicii acordurilor între partide nu ca o reacție contingentă la saturnaliile oportuniste și la combinațiile acrobatice ale politicienilor, ci mai degrabă ca o directivă fundamentală și centrală.

Chiar și în fazele tranzitorii, niciuna dintre mișcările la care participă partidul nu trebuie să fie dirijată de un „supra-partid” sau de o mișcare superioară care se află deasupra unui grup de partide afiliate.

În faza istorică modernă a politicii globale, masele proletare se vor putea mobiliza pentru obiective revoluționare numai prin realizarea unității lor de clasă în jurul unui partid unic, solid în teoria sa, în acțiunea sa, în pregătirea pentru asaltul insurecțional și în gestionarea puterii.

Această soluție istorică trebuie, în orice manifestare a partidului, chiar și limitată, să apară în fața maselor ca singura alternativă posibilă pentru a se opune consolidării dominației economice și politice internaționale a burgheziei și formidabilei sale capacități – nu eterne, dar astăzi din ce în ce mai puternice – de a controla contradicțiile și convulsiile care amenință existența regimului său.