DICTATURA PROLETARIATULUI ŞI PARTIDUL DE CLASĂ Pt.3

V

Concepția marxistă, aceea de a înlocui adunările parlamentare cu organismele muncitorești, nu ne conduce nici ea înapoi la „democrația economică”, adică la un sistem care ar adapta organele de stat la locurile de muncă, la unitățile de producție sau comerciale etc., excluzându-i de la orice funcție reprezentativă pe patronii rămași și pe indivizii economici încă proprietari. Eliminarea angajatorului și a proprietarului definește doar jumătate din socialism; cealaltă jumătate, cea mai semnificativă, constă în eliminarea anarhiei economice capitaliste (Marx). Pe măsură ce noua organizație socialistă apare și se dezvoltă, cu partidul și statul revoluționar în prim-plan, ea nu se va limita la a lovi doar foștii angajatori și lacheii lor, ci mai ales va redistribui sarcinile și responsabilitățile sociale ale indivizilor într-un mod cu totul nou și original.

Prin urmare, rețeaua de întreprinderi și servicii, cum a fost moștenită de la capitalism, nu va fi luată ca bază a unui aparat al așa-numitei „suveranități”, mai precis al delegaţiei de puteri în cadrul statului și până la nivelul organelor sale centrale. Tocmai prezența statului format dintr-o clasă unică și existenţa partidului solid și calitativ unitar și omogen oferă condițiile cele mai favorabile pentru remodelarea mecanismului social, care trebuie să fie condus cât mai puțin posibil de presiunile intereselor limitate ale grupurilor mici și cât mai mult posibil de datele generale și de studiul lor științific aplicat intereselor bunăstării colective. Schimbările în mecanismul de producție vor fi enorme; să ne gândim doar la programul de inversare a relațiilor dintre oraș și țară, asupra căruia Marx și Engels au insistat atât de mult și care este exact antiteza tendințelor actuale în toate țările cunoscute.

Prin urmare, rețeaua modelată după locul de muncă este o expresie inadecvată care repetă vechile poziții proudhoniste și lassalleene pe care marxismul le-a respins și depășit cu mult timp în urmă. 

VI

Definirea tipului de legături dintre organele statului de clasă și baza sa depinde în primul rând de rezultatele dialecticii istorice și nu poate fi dedusă din „principii eterne”, din „dreptul natural” sau dintr-o cartă constituțională sacră și inviolabilă. Orice detaliu în această privință ar fi o simplă utopie. Nu există nici un grăunte de utopie în Marx, a declarat Engels. Ideea însăși a celebrei delegări a puterii de către individul izolat (elector) grație unui act platonic emanat din libera sa opinie trebuie lăsată pe tărâmurile cețoase ale metafizicii; opiniile nu sunt în realitate decât o reflectare a condițiilor materiale și a formelor sociale, iar puterea constă în intervenția forței fizice.

Caracterizarea negativă a dictaturii muncitorești este clar definită: burghezii și semiburghezii nu vor mai avea drepturi politice, vor fi împiedicați prin forță să se reunească în grupuri cu interese comune sau în asociații pentru agitație politică; nu li se va permite niciodată să voteze public, să aleagă sau să delege pe alții în orice „post” sau funcție. Dar nici măcar relația dintre muncitor – un membru recunoscut și activ al clasei aflate la putere – și aparatul de stat nu va mai păstra acea caracteristică fictivă și înșelătoare a unei delegaţii de putere, a unei reprezentări prin intermediul unui deputat, al unui bilet electoral sau prin intermediul unui partid. Delegaţia înseamnă de fapt renunțarea la posibilitatea acțiunii directe. Pretinsa „suveranitate” a dreptului democratic nu este decât o abdicare și, în majoritatea cazurilor, este o abdicare în favoarea unui ticălos.

Membrii activi ai societății vor fi grupați în organe teritoriale locale în funcție de locul lor de reședință și, în anumite cazuri, în funcție de deplasările impuse de participarea lor la un mecanism de producție în plină transformare. Datorită acțiunii lor neîntrerupte și continue, va fi asigurată participarea tuturor elementelor sociale active la mecanismul aparatului de stat și, prin urmare, la gestionarea și exercitarea puterii de clasă. Schițarea acestor mecanisme este imposibilă înainte de realizarea concretă a raporturilor de clasă din care ele vor izvorî.

VII

Comuna din Paris a stabilit principiile cele mai importante (vezi Marx, Engels, Lenin) faptul că membrii și funcționarii săi vor putea fi rechemați în orice moment și că salariul lor nu va depăși salariul unui muncitor mediu. Orice separare între producătorii de la periferie și birocrații de la centru este astfel eliminată prin rotații sistematice. Funcția publică va înceta să mai fie o carieră și chiar o profesie. Fără îndoială, atunci când vor fi puse în practică, aceste controale vor crea dificultăți enorme, dar cu mult timp în urmă Lenin și-a exprimat disprețul față de toate planurile de revoluții care trebuie să se desfășoare fără dificultăți! Conflictele inevitabile nu vor fi complet rezolvate prin elaborarea unor grămezi de reguli și reglementări: ele vor constitui o problemă istorică și politică și vor exprima unor relații reale de forțe. Revoluția bolșevică nu s-a oprit în fața Adunării Constituante, ci a dispersat-o. Consiliile muncitorilor, țăranilor și soldaților se înfiinţaseră. Acest nou tip de organe de stat care au izbucnit în flăcările războiului social (și care erau deja prezente în revoluția din 1905) s-au extins de la sat la întreaga țară printr-o rețea de unități teritoriale de diferite niveluri; formarea lor nu a răspuns niciuneia dintre prejudecățile privind „drepturile omului” sau votului „universal, liber, direct și secret”!

Partidul comunist declanșează și câștigă războiul civil, ocupă pozițiile importante din punct de vedere militar și social, își multiplică de o mie de ori mijloacele de propagandă și agitație prin confiscarea clădirilor și instituțiilor publice. Și, fără a pierde timpul și fără capricii procedurale, înființează „corpurile armate ale muncitorilor” despre care vorbea Lenin, garda roșie, poliția revoluționară. În cadrul reuniunilor sovietice, câștigă o majoritate pentru sloganul: „Toată puterea pentru soviete!”. Este această majoritate un eveniment pur legal sau un fapt numeric rece și clar? Nicidecum! Dacă cineva – fie el spion sau muncitor bine intenționat, dar indus în eroare – votează pentru ca Sovietul să renunțe sau să compromită puterea cucerită grație sângelui luptătorilor proletari, va fi dat afară de tovarășii săi. Și nimeni nu va pierde timpul cu numărarea lui în „minoritatea legală”, această ipocrizie criminală de care revoluția se poate lipsi și din care contrarevoluția nu poate decât să se hrănească.

VIII

Fapte istorice deosebite de cele prezente în Rusia anului 1917 (colapsul despotismului feudal, un război dezastruos, rolul jucat de către liderii oportuniști) pot crea, menținând aceleași linii esențiale, alte forme practice ale aparatului de stat. De pe vremea când mișcarea proletară a lăsat utopismul în urmă, și-a croit cu succes calea mulțumită nu numai experienței oferite de către modul curent de producție și de structura actuală a statului, ci și datorită experienței greșelilor strategice ale revoluției proletare, comise atât pe frontul „fierbinte” al războiului civil pe care comunarzii anului 1871 și-au dat viața glorios, cât și pe tărâmul „rece” pierdut în perioada 1917-1926. Aceasta a fost ultima mare bătălie în Rusia dată între Internaționala lui Lenin și capitalismul mondial susținut pe întreg frontul de către complicii mizerabili ai oportunismului.

Comuniștii nu propun nicio constituție bătută în cuie. Au o lume plină de minciuni și constituții – cristalizate în lege și în forța clasei dominante – de zdrobit. Comuniștii sunt conștienți de faptul că numai un aparat totalitar și revoluționar, care nu se dă în lături de la niciun mijloc pentru a își impune forța, va fi capabil să prevină o altă ascensiune a vestigiilor infame ale unei epoci barbare – doar un asemenea aparat va putea să prevină monstrul privilegiului social, însetat de răzbunare și servitute, din a-și ridica iarăși capul și a se avânta în luptă a mia oară cu al său apel înșelător la libertate.