Fascismul, planta ce înflorește în orice climat. “Garda Nouă” Australiană.

În 1931, la apogeul crizei sociale cauzată de Marea Criză Economică, o grupare armată, reacționară, paramilitară cunoscută ca “Garda Nouă” a luat naștere în Australia.

Înființată de Locotenent-colonelul Eric Campbell, veteran din primul război mondial, avocat și ideolog mic-burghez, “Garda Nouă” fuzionat la Sydney ca un apărător deschis al capitalismului împotriva valului tot mai mare de tulburări ale clasei muncitoare și a spectrului schimbării revoluționare. Deși adesea prezentată în istoriografia burgheză ca un moment „ciudat” al extremismului politic, Noua Gardă, ca și alte mișcări fasciste ale perioadei, trebuie înțeleasă nu ca o anomalie, ci ca o expresie concentrată a terorii clasei burgheze în fața prăbușirii sistemului capitalist.

The 1920s and early 1930s marked a historic turning point throughout the capitalist world. The collapse of post-World War I stabilisation efforts gave way to a new global crisis: overproduction, financial chaos, mass unemployment and political unrest.

Perioada anilor 1920 și începutul anilor 1930 a marcat o turnură eroică prin întreaga lume capitalistă. Căderea stabilizării post Primul război mondial care a dat cale unei noi crize de supraproducție la nivel global, haos financiar, șomajul și tulburările politice.

În Australia, un apendice al sistemului imperialist de capital britannic, au fost puse la iveală limitările modelului său economic protejat și dependența sa de materii prime. Când sistemul financiar internațional sa prăbușit și cererea de lână, grâu și minerale s-a prăbușit, temeliile fragile ale economiei sale au explodat. În doi ani, șomajul a atins aproape o treime din forța de muncă. Toate iluziile despre prosperitatea liberală au fost sparte.

Garda nouă a spus (și punem accent pe “a spus”) de a avea de 50,000 de membri, mare parte din zone amenințate de mica burghezie ți lumea bună a clasei muncitoare. Baza sa era din foști ofițeri, funcționari publici, mici proprietari de terenuri, negustori, meșteșugari calificați și funcționari, adică cei a căror stabilitate anterioară fusese direct subminată de criză. Aceste pături, suspendate între burghezie și proletariat, nu au o traiectorie istorică independentă. În perioade de expansiune capitalistă, ei se pot identifica cu democrația liberală. În perioade de criză totuși, frica de revoluția proletară îi transformă în trupe ale reacției; Ura lor față de socialism este ura egalității proletare; dorința lor de “ordine”  este dorința de a prezerva privilegiile lor din ierarhia capitalistă.

Golul spurs de această organizație era de o “guvernare loială, monarhică și constituțională”, uintate națională și eradicarea “Bolșevismului” prin care se înțelegea orice amenințare la adresa proprietății, ierarhiei și statului imperialist. A dezvoltat o ierarhie de comandă foarte structurată, a condus exerciții în stil militar și a desfășurat acte de violență împotriva reuniunilor de stânga și a demonstrațiilor sindicale.
În timp ce spuneau că apărau constituționalismul, în practică arătau o dorință contra revoluționară de a călca în picioare legea când statul șovaia.

Asta nu e o contradicție, dar esența democrației burgheze, ce menține maska legalității doar când balansul de clasă îî permite.

Programul Noii Gărzi – monarhist, naționalist, anti-parlamentar, dar virulent anti-comunist – reprezenta sinteza fascistă clasică: o ligă ideologică formată din panica clasei de mijloc și din nevoia de disciplină a capitalului în diferitele sale componente.

La fel ca predecesorii săi italieni și germani, Noua Gardă nu a oferit niciodată o concepție originală despre lume, ci doar a regurgitat resturile istorice ale unei societăți burgheze aflate în declin. Campbell însuși l-a privit în mod explicit pe Mussolini ca model și a lăudat „statul corporatist” al Duce-lui, sperând să importe modelul său organizațional în Australia.

Încercarea sa ulterioară de a forma “Partidul de Centru” în 1933, după o vizită în Italia fascistă, demonstrează importul ideologic conștient al modelului italian în Australia, deși adaptat condițiilor parlamentare locale.

Cea mai spectaculoasă acțiune a sa a avut loc în martie 1932, când Francis De Groot, membru al Noii Gărzi, a tăiat panglica călare la inaugurarea Podului Sydney Harbour, un act menit să îl împiedice pe premierul laburist Jack Lang și să „restabilească” simbolic autoritatea Coroanei.

Dar Garda Noua nu a apărut ca un fenomen izolat. Creșterea sa a corespuns direct intensificării contradicțiilor capitalismului. Criza economică din Australia aruncase sute de mii de oameni (în principal proletari) în șomaj și sărăcie, în timp ce aparatul de stat încerca să impună o austeritate brutală prin „Planul Premierilor”.

Guvernele laburiste, compromise de mult timp prin rolul lor de administratori ai capitalismului, se clătinau în pragul colapsului. Grevele de masă, consiliile muncitorilor șomeri și agitația condusă de comuniști se răspândeau în centrele urbane.

Pe acest fundal reacția fascistă a găsit un teren fertil, nu într-o mișcare muncitorească puternică, ci în momentul ei de dezorientare temporară și în ezitările conducerii sale politice.

PCA (Partidul Comunist Australian)  a fost în stare de a impune un picior în sindicatele industriale și ligi ale șomerilor. Partidul a ajutat de a conduce reve în Broken Hill, Newcastle și minele de cărbune și de a organiza demonstrații antifasciste în centre urbane. Pentru burghezie, asta a reprezentat o mică inconveniență,dar o problemă structurală. Deși modest în numere, PCA a reușit încadrând criza capitalistă în termeni de clasă și începând să lege nemulțumirea spontană a muncitorilor de o viziune revoluționară mai amplă.
În absența unei victorii decisive proletare, clasa conducătoare a pregătit un răspuns, nu doar prin legi și cabine de vot, dar cu bastoane și organizații paramilitare. În diferență, PMA (Partidul Muncitoresc Australian), legat de stat și de clasa conducătoare prin loialitatea sa față de parlament, nu avea nici voința, nici mijloacele de a conduce o luptă revoluționară. Opoziția sa pasivă a creat vidul în care a pășit fascismul.

Stânga Comunistă a susținut întotdeauna, în conformitate cu doctrina marxistă, că fascismul nu este produsul „extremismului” ideologic sau al urii iraționale, ci o metodă de dominație de clasă. Așa cum am afirmat în 1921 și am reiterat în 1926, fascismul apare atunci când burghezia nu mai poate guverna prin mecanisme liberale. El este o adaptare defensivă la crizele revoluționare, menită să păstreze economia capitalistă, să dezarmeze proletariatul și să mobilizeze clasele de mijloc în forme reacționare. Garda Noua a îndeplinit toate aceste trei roluri:

1. A servit la apărarea producției capitaliste într-un moment în care grevele și tulburările sociale amenințau disciplina la locul de muncă.

2. A reprimat violent expresiile luptei de clasă ale proletariatului, vizând reuniuni comuniste și sindicale, sindicaliști și consilii ale șomerilor.

3. A fost creată și dirijată de marele capital, mobilizând secțiuni ale micii burghezii, o clasă de mijloc istoric oscilantă, mereu gata să se alieze cu cel mai puternic.

Deși Garda Nouă nu a reușit să preia puterea de stat sau să se consolideze ca un partid fascist de masă după modelul italian sau german, acest lucru nu s-a datorat unei lipse de intenție sau de caracter de clasă. Mai degrabă, a reflectat profunzimea limitată a crizei australiene și capacitatea clasei conducătoare de a continua să își conducă treburile prin mijloace parlamentare și prin aparatul laburist. Campbell însuși, după ce a cochetat cu fascismul deschis, a fost abandonat de burghezie odată ce utilitatea sa s-a încheiat. Reacțiunea își atinsese scopul: mișcarea muncitorească fusese fragmentată, sindicatele fuseseră ținute sub control, iar ordinea burgheză fusese păstrată.

În acest sens, Garda Nouă nu ar trebui privită ca o curiozitate eșuată a istoriei politice australiene, ci ca un episod real din istoria internațională a contrarevoluției burgheze.

Lecțiile sale rămân actuale. Atâta timp cât capitalismul rămâne intact și atâta timp cât proletariatul nu are propriul său partid revoluționar, formele fasciste – fie marginale, fie dominante – vor reveni oriunde clasa conducătoare se confruntă cu o criză și are nevoie de un baston pentru a-și asigura dominația.

Singura cale împotriva fascismului, la fel ca împotriva liberalismului, este revoluția proletară: distrugerea statului capitalist, abolirea muncii salariate și dictatura clasei muncitoare, condusă de partidul său comunist.