Teze asupra parlamentarismului prezentate de facțiunea comunistă abstenționistă a Partidului Socialist Italian

Parlamentarismul este forma de reprezentare politică tipică capitalismului. În sfera principiilor, critica marxiştilor cu privire la parlamentarism şi la democraţia burgheză în general arată că votul garantat tuturor cetăţenilor aparţinând orişicărei clase sociale în alegerile organelor reprezentative ale statului, nu poate preveni întreg mecanismul guvernamental al statului să constituie comitetul apărării intereselor clasei conducătoare capitaliste, nici nu poate stingheri statul din a se organiza ca instrumentul istoric al burgheziei, folosit împotriva revoluţiei proletare.

Comuniştii repudiază în mod categoric posibilitatea clasei muncitoare de a cuceri puterea prin majoritate în parlament ca alternativă a obţinerii sale printr-o luptă revoluţionară înarmată. Dobândirea puterii politice de către proletariat, punctul de plecare al muncii de construire economică comunistă, implică represiunea violentă şi imediată a organelor democratice, ce vor fi înlocuite de organele puterii proletare, de consiliile muncitoreşti. Prin deprivarea clasei exploatatoare de toate mijloacele politice, dictatura proletariatului, un sistem de clasă guvernamental şi de reprezentare, va fi realizat. Aşadar, înăbuşirea parlamentarismului este un obiectiv istoric al mişcării comuniste; în plus, prima structură burgheză ce trebuie doborâtă este întocmai democraţia reprezentativă, înaintea proprietăţii capitaliste, chiar şi înaintea aparatului de stat birocratic şi guvernamental.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru instituțiile municipale şi comunale, ce sunt în mod greşit considerate ca fiind susceptibile să se opună organelor guvernamentale. În realitate, mecanismul lor este identic cu cel al statului burghez. Acestea trebuie, de asemenea, distruse de revoluţia proletară şi substituite de soviete locale ale deputaţilor muncitorilor.

În timp ce aparatul executiv, militar și polițienesc al statului burghez organizează acțiuni directe împotriva revoluției proletare, democrația reprezentativă constituie un mijloc de apărare indirect, ce acționează prin răspândirea în rândul maselor a iluziei că emanciparea lor poate fi obținută printr-un proces pașnic și a fanteziei că forma statului proletar poate avea și o bază parlamentară cu drept de reprezentare pentru minoritatea burgheză. Rezultatul acestei influențe democratice asupra maselor proletare a fost coruperea mișcării socialiste a Internaționalei a II-a în domeniul teoriei, precum și în cel al acțiunii.

Sarcina comuniştilor la momentul actual, în munca lor de pregătire ideologică şi materială pentru revoluţie, este în primul rând de a elimina aceste iluzii şi prejudicii ale proletariatului, popularizate cu ajutorul vechilor lideri social-democrați pentru a-l abate de la calea sa istorică. În ţările unde un regim democratic a condus de mult timp şi a penetrat adânc obiceiurile şi mentalitatea maselor, precum şi ale partidelor socialiste tradiţionale, această trudă este de o importanţă nemărginită şi devine una din chestiunile prioritare în pregătirea revoluţionară.

Posibilităţile de propagandă, agitaţie şi critică ar putea fi oferite prin participarea la alegeri şi la activităţi parlamentare, într-o perioadă a mişcării proletare internaţionale când cucerirea puterii politice nu pare realizabilă în viitorul apropiat şi atunci când nu se pune încă problema organizării directe pentru realizarea dictaturii proletare. În altă ordine de idei, într-o ţară unde revoluţia burgheză este în desfăşurare şi creează noi instituții, intervenţia comunistă în organele reprezentative poate oferi şansa de a exercita o influenţă asupra dezvoltării evenimentelor cu scopul de a închide revoluţia cu victoria proletariatului.

Perioada istorică actuală a fost deschisă de sfârşitul războiului mondial, împreună cu consecinţele sale asupra organizării sociale burgheze, de către Revoluţia Rusă, ca primă realizare a cuceririi politice de către proletariat, şi de constituirea unei noi Internaţionale, în opoziţie cu social-democraţia trădătorilor. În această epocă istorică, și în acele țări în care regimul democratic și-a realizat formarea cu mult timp în urmă, nu există nicio posibilitate de a folosi tribuna parlamentară pentru munca revoluționară comunistă, iar claritatea propagandei, nu mai puțin decât eficiența pregătirii pentru lupta finală pentru dictatură, au ca precondiţie comuniștii să conducă o muncă de agitație pentru boicotarea alegerilor de către muncitori.

În aceste condiţii istorice, unde problema principală a mişcării este câştigarea revoluţionară a puterii, întreaga activitate politică a partidului de clasă trebuie devotată acestui scop. Este necesară distrugerea minciunii burgheze conform căreia orice confruntare între partide politice opuse, orice luptă pentru putere, trebuie neapărat să aibă loc în cadrul mecanismului democratic, prin alegeri şi dezbateri parlamentare. Nu putem izbuti în nimicirea acestei minciuni fără a ne rupe de metoda tradiţională de a îndruma muncitorii să voteze în alegeri, cot la cot cu membrii burgheziei, şi fără ispravirea spectacolului unde delegaţii proletariatului acţionează pe acelaşi teren cu exploatatorii săi.

Concepţia periculoasă că acţiunea politică se rezumă la acţiune electorală şi parlamentară a fost răspândită excesiv de practica ultraparlamentară a partidelor socialiste tradiţionale. Pe de altă parte, repugnanţa proletarilor pentru această tactică perfidă a oferit teren favorabil greșelilor sindicalismului și anarhismului, care neagă orice valoare a acțiunii și a rolului politic al partidului. Din acest motiv, partidele comuniste nu vor obține niciodată un mare succes în propagarea metodei revoluționare marxiste dacă ruperea tuturor contactelor cu mecanismele democrației burgheze nu este pusă la baza muncii lor pentru dictatura proletariatului și consiliile muncitorilor.

În ciuda tuturor discursurilor publice şi ale declaraţiilor teoretice, importanța deosebită care se acordă în practică campaniei electorale și rezultatelor sale, precum și faptul că, pentru o perioadă îndelungată, partidul trebuie să consacre acestei cauze toate mijloacele și toate resursele sale în oameni, în presă și chiar în bani, contribuie la consolidarea sentimentului că aceasta este adevărata activitate centrală pentru realizarea obiectivelor comunismului; pe de altă parte, duce la încetarea completă a activității de organizare și pregătire revoluționară. Ea conferă organizației de partid un caracter tehnic, în totală opoziție cu cerințele muncii revoluționare, atât legale cât și ilegale.

Pentru partidele care au trecut, printr-o rezoluție majoritară, la Internaționala a III-a, permiterea continuării acțiunii electorale împiedică sortarea și eliminarea necesară a elementelor social-democrate, fără de care Internaționala a III-a ar eșua în rolul său istoric și nu ar mai fi o armată disciplinată și omogenă a revoluției mondiale.

Însăşi natura dezbaterilor care folosesc ca teatru parlamentul sau alte organe democratice, exclude orice posibilitate de a trece de la o critică a politicii partidelor adverse la o propagandă împotriva principiului însuși al parlamentarismului și la o acțiune care ar depăși regulile parlamentare – la fel cum nu am putea obține dreptul la cuvânt dacă am refuza să ne supunem tuturor formalităților stabilite de procedura electorală. Succesul în scrima parlamentară va depinde întotdeauna doar de abilitatea de a mânui arma comună a principiilor pe care se bazează instituția însăși și de a face față trucurilor procedurii parlamentare – la fel cum succesul în lupta electorală va fi întotdeauna judecat doar după numărul de voturi sau de locuri obținute. Orice efort al partidelor comuniste de a da un caracter complet diferit practicii parlamentarismului nu poate decât să ducă la eșec energiile cheltuite în această muncă de Sisif, în timp ce cauza revoluției comuniste cheamă fără întârziere aceste energii pe terenul atacului direct împotriva regimului de exploatare capitalistă.