Tezele Caracteristice ale Partidului

Întocmite la o întâlnire de Partid ținută la Florența între 8-9 decembrie 1951.

I. TEORIE

Doctrina partidului este fondată pe principiile materialismului istoric al comunismului critic prezentat de Marx și Engels în Manifestul Comunist, în Capital și în celelalte lucrări fundamentale ale acestora, ce au format baza Internaționalei Comuniste constituite în 1919 și a Partidului Comunist Italian fondat la Livorno în 1921 (secțiune a Internaționalei Comuniste).

1. În actualul regim social capitalist se dezvoltă un contrast crescând între forțele productive și relațiile de producție. Acest contrast se dezvăluie în interesele contradictorii și în lupta de clasă dintre proletariat și burghezia conducătoare.

2. Relațiile de producție actuale sunt protejate de către Statul burghez. Chiar și când sunt folosite alegerile democratice, și oricare ar fi forma sistemului reprezentativ, statul este întotdeauna organul exclusiv al clasei capitaliste.

3. Proletariatul nu poate distruge sau modifica mecanismul relațiilor de producție capitaliste – sursă a exploatării sale – fără a zdrobi puterea burgheză prin violență.

4. Partidul de clasă este organul indispensabil al luptei revoluționare proletare. Partidul Comunist constă din cea mai avansată și fermă parte a proletariatului, unește forțele maselor muncitoare, transformând luptele lor pentru interese de grup și probleme contingente în lupta generală pentru emanciparea revoluționară a proletariatului. Propagarea teoriei revoluționare în mijlocul maselor, organizarea mijloacelor materiale pentru acțiune, conducerea clasei muncitoare pe tot parcursul luptei sale, protejarea continuității istorice și a unității internaționale a mișcării sunt toate datorii ale Partidului.

5. După ce a doborât puterea Statului capitalist, proletariatul trebuie să distrugă complet vechiul aparat de stat, pentru a se organiza pe sine drept clasă conducătoare și a-și stabili propria dictatură. Acesta va refuza orice funcție și drept politic oricărui individ din clasa burgheză, atât timp cât aceasta mai supraviețuiește social, bazând organele noului regim în mod exclusiv pe clasa productivă. Acesta este programul pe care Partidul Comunist și-l setează și care-i este caracteristic. Numai Partidul este deci cel care reprezintă, organizează și dirijează dictatura proletară. Defensiva necesară a statului proletar împotriva tuturor încercărilor contrarevoluționare poate fi asigurată numai luând de la burghezie și de la toate celelalte partide, dușmani ai dictaturii proletariatului, orice mijloace de agitație și propagandă politică și prin organizarea armată a proletariatului, capabilă să îndepărteze toate atacurile interne și externe.

6. Numai forța Statului proletar va fi capabilă să pună în practică sistematic măsurile necesare pentru a interveni în relațiile economiei sociale, prin care gestionarea colectivă a producției și a distribuției va lua locul sistemului capitalist.

7. Această transformare a economiei și, în consecință, a întregii vieți sociale, va duce la eliminarea graduală a necesității unui stat politic, ce va deveni în mod progresiv un aparat pentru administrarea rațională a activităților umane.

* * *

În fața lumii capitaliste și a mișcării muncitorești de după Al Doilea Război Mondial, poziția Partidului este fondată pe următoarele puncte:

8. În cursul primei jumătăți a secolului al XX-lea, sistemul social capitalist s-a dezvoltat, pe plan economic, prin crearea de trusturi monopoliste ale patronilor și prin încercarea de a controla și gestiona producția și schimburile conform unor planuri de control prin gestionarea de către Stat a unor întregi sectoare ale producției. Pe plan politic, a existat o creștere a potențialului militar și polițienesc al Statului, toate guvernele adoptând o formă mai totalitară. Toate acestea nu sunt nici noi tipuri de organizare sociale ca tranziție de la capitalism la socialism, nici readucerea la viață a unor regimuri politice pre-burgheze. Din contră, ele sunt forme bine definite ale unei gestionări din ce în ce mai directe și mai exclusive a puterii și a statului de către cele mai dezvoltate forțe ale capitalului.

Acest curs exclude interpretările progresiste, pacifiste și evoluționiste ale transformării regimului burghez și confirmă previziunea concentrării și a aranjamentului antagonist al forțelor de clasă. Proletariatul, pentru a confrunta potențialul crescând al inamicilor săi cu o energie revoluționară întărită, trebuie să respingă reînvierea iluzorie a liberalismului democratic și a garanțiilor constituționale. Partidul nu trebuie să le accepte nici măcar ca mijloace de agitație: trebuie să se lepede istoricește, odată pentru totdeauna, de practica alianțelor, chiar și în chestiunile tranzitorii, cu clasa mijlocie și cu partidele pseudo-proletare și reformiste.

9. Războaiele imperialiste mondiale arată că este inevitabilă criza dezintegrării capitalismului, dat fiind faptul că acesta a intrat în faza în care expansiunea sa, în loc să însemne o continuă dezvoltare a forțelor productive, este, din contră, condiționată de repetate și tot mai multe distrugeri. Aceste războaie au cauzat repetate crize adânci în organizația mondială a muncitorilor, deoarece clasele dominante puteau impune asupra lor solidaritate militară și națională cu unul sau altul dintre beligeranți. Singura alternativă istorică ce poate înfrunta o astfel de situație este trezirea luptei de clasă interne, până la războiul civil al maselor muncitoare cu scopul de a răsturna puterea tuturor statelor burgheze și a coalițiilor mondiale, prin reconstituirea Partidului Comunist Internațional ca forță autonomă, independentă de orice putere politică sau militară organizată.

10. Statul proletar, fiind aparatul, instrumentul și o armă a proletariatului pentru luptă într-o perioadă istorică de tranziție, nu își trage puterea din canoane constituționale și sisteme reprezentative. Cel mai complet exemplu istoric al unui astfel de Stat este până în prezent cel al Sovietelor (consilii muncitorești) ce au fost create în timpul Revoluției Ruse din Octombrie 1917, când clasa muncitoare s-a înarmat sub singura conducere a Partidului Bolșevic; în timpul acaparării totalitare a puterii, destrămând Ansamblul Constituant, luptând pentru a respinge atacurile externe ale guvernelor burgheze și pentru a zdrobi rebeliunea internă a claselor învinse, a stratelor mijlocii și mic-burgheze și a partidelor oportuniste, aliați inevitabili ai contrarevoluției în momentul decisiv.

11. Realizarea integrală a socialismului în limitele unei singure țări este de neconceput, iar transformarea socialistă nu ar putea fi purtată fără eșecuri și piedici de moment. Apărarea regimului proletar împotriva pericolelor ubicue ale degenerării este posibilă numai dacă Statul proletar este în continuă coordonare cu lupta internațională a clasei muncitoare a fiecărei țări împotriva propriei sale burghezii, a statului și a armatei sale; această luptă nu lasă timp de răgaz nici în război. Această coordonare poate fi protejată numai dacă Partidul comunist mondial controlează politicile și programul statelor unde clasa muncitoare a învins.

II. SARCINILE PARTIDULUI COMUNIST

1. Proletariatul se poate elibera de exploatarea capitalistă numai dacă luptă sub stindardul unui organ politic revoluționar: Partidul Comunist.

2. Aspectul principal al luptei politice în sens marxist este războiul civil și revolta armată prin care o clasă răstoarnă puterenea clasei dominante opozante și își stabilește propria putere. O astfel de luptă poate reuși numai dacă este condusă de organizația de partid.

3. Nici lupta împotriva puterii clasei exploatatoare și nici ulterioara dezrădăcinare a structurilor economice capitaliste nu pot fi realizate în lipsa partidului politic revoluționar: dictatura proletară este indispensabilă pe tot parcursul perioadei istorice în care asemenea schimbări enorme vor avea loc, exercitate deschis de către Partid.

4. Partidul apără și propagă teoria mișcării pentru revoluția socialistă; acesta își apără și își întărește organizarea internă propagând teoria și programul comunist și fiind constant activ în cadrul proletariatului orișicând acesta este forțat să lupte pentru interesele sale economice; acestea sunt sarcinile sale înainte, în timpul și după lupta proletariatului înarmat pentru puterea de Stat.

5. Partidul nu este alcătuit din toți membrii proletariatului, nici măcar din majoritatea lor. El este organizația minorității care a atins și și-a însușit, colectiv, tacticile revoluționare în teorie și în practică; cu alte cuvinte, care vede limpede obiectivele generale ale mișcării istorice a proletariatului din toată lumea și pentru întregul drum istoric ce separă perioada formării sale de victoria sa finală.

Partidul nu este format pe baza conștiinței individuale: nu doar că nu este posibil ca fiecare proletar să devină conștient, și cu atât mai puțin să stăpânească doctrina de clasă într-un mod cultural, dar nu este posibil nici pentru fiecare militant individual, nici măcar pentru liderii Partidului. Conștiința constă numai din unitatea organică a Partidului.

În același fel, deci, în care respingem noțiuni bazate pe acțiuni individuale sau chiar de masă – când nu sunt legate de cadrul partidului -, trebuie să respingem și orice concepție a partidului drept un grup de academicieni iluminați și indivizi conștienți. Din contră, Partidul este țesutul organic al cărei funcție în mijlocul clasei muncitoare este de a purta sarcina sa revoluționară în toate aspectele sale și în toate stadiile sale complexe.

6. Marxismul a respins din totdeauna energic teoria care propune proletariatului numai asociații de fabrică, de meserie sau de industrie, teorie ce consideră că aceste asociații pot, prin ele însele, să ducă lupta de clasă la țelul său istoric: cucerirea puterii și transformarea societății. Incapabil de a înfrunta sarcina imensă a revoluției sociale de unul singur, sindicatul este, însă, indispensabil pentru mobilizarea proletariatului la un nivel politic și revoluționar. Acest lucru este posibil, totuși, numai dacă Partidul Comunist este prezent și influența sa în cadrul sindicatului crește. Partidul poate lucra numai în cadrul sindicatelor exclusiv proletare, unde apartenența este voluntară și unde nu există anumite opinii politice, religioase sau sociale forțate asupra membrilor săi. Acesta nu e cazul cu sindicatele confesionale, cu cele unde apartenența este obligatorie și cu cele ce au devenit parte integrantă a sistemului de stat.

7. Partidul nu va înființa niciodată asociații economice care să excludă pe acei muncitori care nu îi acceptă principiile și conducerea. Dar Partidul recunoaște fără rezerve că nu doar situația ce precede lupta insurecțională, ci toate fazele de creștere substanțială a influenței Partidului în mijlocul maselor, nu pot apărea fără extinderea între Partid și clasa muncitoare a unei serii de organizații cu obiective economice de scurtă durată și cu un număr mare de participanți. În interiorul unor asemenea organizații partidul va pregăti o rețea de celule și grupuri comuniste, cât și o facțiune comunistă a sindicatului. 

În perioadele în care clasa muncitoare este pasivă, Partidul trebuie să anticipeze formele de organizare adecvate și să promoveze constituirea organizațiilor cu scopuri economice imediate. Acestea pot fi sindicate grupate pe bază de comitete de fabrică, meserie, industrie sau orice alt tip de grupare cunoscut sau chiar unul nou. Partidul încurajează întotdeauna organizații ce favorizează contactul dintre muncitorii din diferite localități și de diferite meserii și acțiunea lor comună. Respinge orice formă de organizații închise.

8. În orice situație, Partidul refuză în același timp punctul de vedere idealist și utopic ce face transformarea socială dependentă de un cerc de apostoli și eroi “aleși”, punctul de vedere libertarian conform căruia aceasta e dependentă de revolta indivizilor și a maselor neorganizate, punctul de vedere sindicalist sau economist care încredințează transformarea socială unor organizații apolitice, fie că predică folosirea violenței sau nu, și punctul de vedere voluntarist și sectant care nu conștientizează că rebeliunea de clasă reiese dintr-o serie de acțiuni colective mult înaintea unei conștiințe teoretice clare sau chiar a unei acțiuni hotărâte și care, drept consecință, recomandă formarea unei mici “elite” izolate de clasa muncitoare și de sindicate sau, ceea ce duce la același lucru, bazându-se pe sindicate ce exclud non-comuniștii. Această ultimă greșeală, ce a caracterizat istoric K.A.P.D.-ul german și Tribuniștii olandezi [Membrii partidului K.A.P.D. – Kommunistische Arbeiterpartei Deutschlands din Germania și a grupului ziarului “Tribuna”, condus de Gorter și Pannekoek, care au abandonat definitiv Internaționala Comunistă în 1921], a fost mereu combătută de către stânga marxistă italiană.

Diferențele din motive de strategie și tactică ce au dus curentul nostru la ruptura față de Internaționala a III-a nu pot fi discutate fără referirea la diferitele faze istorice ale mișcării proletare.

III. VALURILE ISTORICE ALE DEGENERĂRII OPORTUNISTE

1. Dacă nu dorim să facem loc idealismului sau considerațiilor mistice, etice sau estetice, ce sunt în completă opoziție cu marxismul, este imposibil să afirmăm că în toate fazele istorice ale mișcării proletare este necesară aceeași intransigență, că orice alianță, orice front unit, orice compromis trebuie refuzat din principiu. Din contră, chestiunile strategiei și tacticilor de clasă și de partid pot fi rezolvate numai pe o bază istorică. Din acest motiv, trebuie luată în considerare dezvoltarea clasei proletare din întreaga lume în perioada dintre revoluțiile burgheze și cele socialiste, și nu particularitățile de timp sau spațiu ce nutresc politici cazuistice și care lasă chestiunile practice la latitudinea toanelor grupurilor sau a comitetelor conducătoare. 

2. Proletariatul însuși este înainte de toate produsul economiei capitaliste și al industrializării. Așa cum comunismul nu se poate naște din inspirația unor indivizi, a unor frății sau cluburi politice, ci numai din lupta proletarilor înșiși, tot așa, victoria irevocabilă a capitalismului asupra acelor forme ce l-au precedat istoric, adică victoria burgheziei asupra aristocrației feudale și latifundiare și asupra celorlalte clase caracteristice vechiului regim, fie asiatice, europene sau a celorlalte continente, este o condiție pentru comunism.

La vremea Manifestului Comunist, dezvoltarea industrială modernă era încă la începuturile sale, prezentă numai în câteva țări. Pentru a grăbi explozia luptei de clasă moderne, proletariatul trebuia să fie încurajat să lupte, înarmat, alături de burgheziile revoluționare în timpul insurecțiilor antifeudale și  de eliberare națională. În acest fel, participarea muncitorilor la marea Revoluție Franceză și la apărarea sa împotriva coalițiilor europene până în timpurile napoleoniene, este parte a istoriei luptei muncitorești, aceasta în ciuda faptului că de la bun început dictatura burgheză a înăbușit feroce primele lupte sociale de inspirație comunistă.

Din cauza înfrângerii revoluțiilor burgheze din 1848, această strategie a alianței dintre proletariat și burghezie împotriva claselor vechiului regim rămâne validă, în ochii marxiștilor, până în 1871, prin prisma faptului că acest regim feudal încă persista în Rusia, în Austria și în Germania și acela că unitatea națională a Italiei, Germaniei și a țărilor Europei de Est este o condiție necesară pentru dezvoltarea industrială a Europei.

3. Anul 1871 este un punct de cotitură clar în istorie. Lupta împotriva lui Napoleon III și a dictaturii sale este în fapt direcționată împotriva unei forme capitaliste, și nu feudale; este în același timp produsul și dovada mobilizării celor două clase inamice fundamentale ale societății moderne.  Cu toate că vede în Napoleon un obstacol pentru dezvoltarea burgheză a Germaniei, marxismul revoluționar trece imediat de partea luptei anti-burgheze, care va fi lupta tuturor partidelor Comunei – prima dictatură a muncitorilor din lume. După această dată, proletariatul nu mai poate alege între partide sau arme naționale rivale, în măsura în care orice restaurare a formelor pre-burgheze a devenit social imposibilă în cele două mari areale: Europa – până la limitele Imperiilor Otoman și Țarist – pe de o parte și Anglia și America de Nord de cealaltă parte.

Oportunismul la finalul secolului XIX

    4. Dacă ignorăm Bakuninismul din perioada Primei Internaționale și Sorelianismul din timpul celei de-A Doua, din moment ce nu au nimic de-a face cu marxismul, revizionismul social-democrat reprezintă primul val de oportunism din cadrul mișcării proletare marxiste. Viziunea sa era următoarea: de îndată ce victoria burgheziei asupra vechiului regim a fost universal asigurată, o fază istorică lipsită de insurecții și de războaie se deschide înainte umanității; socialismul devine posibil prin evoluție graduală, fără violență, pe baza extinderii industriei moderne și datorită creșterii numerice a muncitorilor înarmați cu sufragiul universal. În acest fel a încercat (Bernstein) să golească marxismul de conținutul revoluționar, pretinzând că spiritul său de rebeliune fusese moștenit de la burghezia revoluționară și nu îi aparține clasei proletare însăși. În acest timp, chestiunea tactică a alianței dintre partidele burgheze avansate și partidul proletar preia un aspect diferit de acela al fazei precedente; nu mai este o chestiune de a ajuta capitalismul să câștige, ci de a face socialismul să derive din el, cu ajutorul legilor și al reformelor, nu de a lupta pe baricadele satelor și orașelor împotriva amenințărilor restaurației, ci numai de a vota împreună în ansamblurile parlamentare. Din această cauză propunerea alianțelor și coalițiilor și chiar acceptarea de posturi ministeriale de către reprezentanții muncitorilor este încă de pe atunci o deviație de la direcția revoluționară. Din această cauză marxiștii radicali dezmint orice coaliție electorală.

Oportunismul în 1914

5. Al doilea uriaș val de oportunism lovește mișcarea proletară în momentul în care izbucnește războiul, în 1914. Majoritatea liderilor parlamentari și sindicali, cât și puternice grupuri militante, iar în unele țări între partide, prezintă conflictul între state naționale drept o luptă ce ar putea aduce înapoi absolutismul sistemului feudal și care ar putea duce la distrugerea cuceririlor civilizației burgheze și ale sistemului de producție modern. Aceștia predică solidaritate cu statul național în război, rezultatul fiind alianța dintre Rusia Țaristă și burgheziile avansate ale Franței și Angliei.

Majoritatea Internaționalei a Doua cade deci în oportunismul de război de care numai foarte puține partide, printre care și partidul socialist italian, scapă. Mai rău, numai grupuri și facțiuni avansate acceptă poziția lui Lenin care, definind războiul drept un produs al capitalismului și nu un conflict dintre capitalism și forme socio-politice mai puțin avansate, trage concluzia că “Sfânta Alianță” trebuie condamnată și că partidul proletar trebuie să practice politica defetismului revoluționar în fiecare țară, împotriva statului și armatei beligerante. 

6. Internaționala A Treia este ridicată pe o bază ce este atât anti social-democrată, cât și anti social-patriotică. 

Nu doar că în întreaga Internațională proletară nu există alianțe făcute cu alte partide pentru a exercita putere parlamentară, ci chiar mai mult, este negat faptul că puterea poate fi cucerită, fie și într-un mod “intransigent”, de către partidul proletar doar prin mijloace legale, fiind reafirmată nevoia, în mijlocul ruinei fazei pașnice a capitalismului, de violență armată și dictatură.

Nu doar că nu se intră în nicio alianță cu guverne beligerante, nici în cazul războaielor “defensive”, iar antagonismul de clasă este păstrat chiar și în timpul războiului, ci și mai mult, sunt făcute toate eforturile, prin propagandă defetistă pe front, de a transforma războiul imperialist dintre state într-un război civil dintre clase. 

7. Răspunsul la primul val de oportunism a fost formula: nicio alianță electorală, parlamentară sau ministerială pentru a obține reforme.

Răspunsul la al doilea val a fost o altă formulă tactică: nicio alianță de război (după 1871) cu Statul și burghezia.

Reacțiile întârziate ar opri punctul de cotitură critic al perioadei 1914-1918 din a fi transformat într-un avantaj prin angrenarea într-o luptă la scară largă pentru defetism în război și pentru distrugerea statului burghez.

8. O mare excepție este victoria din Rusia din Octombrie 1917. Rusia era singurul stat major european care încă era condus de o putere feudală, unde penetrarea de către formele capitaliste de producție era slabă. În Rusia exista un partid care, deși nu mare, avea o tradiție ferm ancorată în marxism, care nu numai că s-a împotrivit celor două valuri consecutive de oportunism din Internaționala a Doua, dar în același timp, după grozavele încercări din 1905, era apt să-și pună problemele despre cum să unească două revoluții, cea burgheză și ce proletară. 

În februarie 1917 acest partid luptă alături de celelalte împotriva Țarismului, iar imediat după aceea nu doar împotriva partidelor burgheze liberale, ci și împotriva partidelor proletare oportuniste, învingându-le pe toate. Mai mult, el devine apoi centrul reconstituirii Internaționalei revoluționare.

9. Efectul acestui eveniment formidabil poate fi regăsit în rezultatele sale istorice irevocabile. În ultima țară europeană plasată în afara zonei geo-politice a Occidentului, o luptă neîntreruptă conduce un proletariat, a cărui dezvoltare socială e departe de a fi completă la preluarea puterii. Formele liberal-democratice de tip vestic, înființate în prima fază a revoluțiilor, sunt date la o parte iar dictatura proletară înfruntă sarcina imensă de a accelara dezvoltarea economică. Aceasta înseamnă că formele feudale încă rămase trebuie răsturnate, iar formele capitaliste recente trebuie să fie depășite. Realizarea acestei misiuni cheamă înainte de toate la victoria asupra bandelor de insurgenți contrarevoluționari și a intervenției capitalismului străin. Ea cere nu numai mobilizarea proletariatului mondial pentru apărarea puterii sovietice și pentru dirijarea atacului spre puterile vestice burgheze, ci și extinderea luptei revoluționare spre continentele locuite de oameni de culoare, pe scurt, mobilizarea tuturor forțelor capabile de a purta o luptă armată împotriva metropolei capitaliste albe.

10. În Europa și în America, alianța strategică cu mișcările burgheze de stânga împotriva formelor feudale de putere nu mai este posibilă, ci a făcut loc luptei directe a proletariatului pentru putere. În țările subdezvoltate însă, partidele proletare și comuniste emergente nu desconsideră participarea la insurecțiile celorlalte clase anti-feudale, fie împtriva dominațiilor despotice locale, fie împotriva colonizatorilor albi.

Pe vremea lui Lenin existau două alternative istorice: fie lupta mondială se termină în victorie, aceasta prin prăbușirea puterii capitaliste cel puțin într-o parte extinsă și avansată a Europei, ceea ce ar permite transformarea economiei Rusiei într-un ritm alert, “sărind” stadiul capitalist și prinzând rapid din urmă industria occidentală, deja coaptă pentru socialism, fie marile centre imperialiste rămân pe loc, caz în care puterea revoluționară rusească este forțată să se restrângă la sarcina economică a revoluției burgheze, făcând efortul unei dezvoltări productive imense, dar cu caracter capitalist, și nu socialist.

11. Dovada nevoii urgente de a accelera preluarea puterii în Europa, de a preveni colapsul violent al Statului Sovietic, altminteri urmând involuția sa într-un stat de natură capitalistă în cel mult câțiva ani, a apărut de îndată ce societatea burgheză s-a consolidat după marele șoc al Primului Război Mondial. Dar partidele comuniste nu au reușit să preia puterea, cu excepția câtorva încercări care au fost zdrobite rapid, iar aceasta le-a condus la a se întreba ce ar putea face pentru a contracara faptul că largi secțiuni ale proletariatului cădeau încă pradă influențelor oportuniste și social-democrate.

Existau două metode contrarii: una ce considera partidele Internaționalei a Doua ce purtau o luptă neobosită fățișă atât împotriva programului comunist, cât și împotriva Rusiei revoluționare, drept inamici deschiși, și luptau împotriva acestora, vâzându-le drept cea mai periculoasă parte a frontului burghez și cealaltă, care se baza pe soluții rapide pentru a reduce influența partidelor social-democrate asupra maselor spre avantajul partidului comunist, folosind “manevre” tactice și strategice.

12. Pentru a justifica metoda din urmă, experiențele politicii bolșevice din Rusia au fost aplicate greșit, îndepărtându-se de la linia istorică corectă.  Oferta de alianțe cu partide mic-burgheze și chiar burgheze a fost justificată istoric prin faptul că puterea țaristă, interzicând toate aceste mișcări, le-a forțat să se angajeze în luptă insurecțională. În Europa, pe de altă parte, singurele acțiuni comune ce au fost propuse, chiar și ca manevră, respectau legalitatea, atât în cadrul sindicatelor cât și al parlamentului. În Rusia faza parlamentarismului liberal fusese foarte scurtă (în 1905 și câteva luni în 1917), la fel și în privința recunoașterii legale a mișcării sindicale. În restul Europei, între timp, jumătate de secol de degenerare a mișcării proletare prefăcuseră aceste două câmpuri de acțiune în terenuri propice pentru reducerea energiilor revoluționare și pentru coruperea liderilor muncitorilor. Garanția ce stătea în soliditatea organizației și principiilor Partidului Bolșevic nu era aceeași cu garanția oferită de existența puterii de stat din Moscova, care,  din cauza condițiilor sociale și a relațiilor internaționale, era, după cum a arătat-o istoria, mai susceptibilă să cedeze, renunțând la principiile și politica revoluționară.

13. Stânga Internaționalei (căreia majoritatea covârșitoare a Partidului Comunist din Italia îi aparținea înainte de a fi mai mult sau mai puțin distrus de contrarevoluția fascistă ce a fost favorizată în primul rând de greșeala strategiei istorice) susținea că în Occident toate alianțele și propunerile de alianțe cu partidele socialiste sau mic-burgheze trebuie refuzate cu orice preț; cu alte cuvinte, nu trebuie să existe un front unit politic. Aceasta afirma că, comuniștii ar trebui să își lărgească influența în mijlocul maselor prin participarea în toate luptele locale și economice, încurajând muncitorii din toate organizațiile și de toate credințele la a le dezvolta la maximum, dar respingea faptul că acțiunea partidului ar trebui subordonată celei a comitetelor politice ale fronturilor, coalițiilor sau alianțelor, chiar și dacă această subordonare s-ar fi limitat la declarații publice și s-ar fi compensat prin instrucții interne ale militanților sau ale partidului și prin intențiile subiective ale liderilor. Și mai puternic a respins așa-numitele tactici “bolșevice” atunci când luau forma unui “guvern muncitoresc”,  adică lansarea sloganului (devenit în anumite instanțe un experiment practic, cu consecințe dezastruoase) de a ajunge la putere parlamentară prin majorități amestecate de comuniști și socialiști de diverse forme. Dacă partidul bolșevic putea elabora fără pericole planul guvernelor provizionale ale unor partide multiple în faza revoluționară, și dacă aceasta i-a permis să ajungă la cea mai fermă autonomie de acțiune și chiar să respingă foștii aliați, toate acestea au fost posibile numai din cauza diversității situației forțelor istorice: nevoia urgentă de două revoluții și atitudinea distructivă a statului de la putere împotriva oricui care ajungea la putere pe cale parlamentară. Ar fi fost absurd să transpui o asemenea strategie la o situație în care statul burghez avea o tradiție democratică veche de jumătate de secol, iar partidele îi acceptă constituționalismul. 

14. Între 1921 și 1926, versiuni din ce în ce mai oportuniste ale metodei tactice ale Internaționalei au fost impuse la congresele sale (al treilea, al patrulea, al cincilea și la Comitetul Executiv Lărgit din 1926). La baza metodei era formula simplă: alterează tacticile potrivit circumstanțelor. Prin prisma unor așa-numite analize, cam la fiecare șase luni noi stadii ale capitalismului erau identificate și noi manevre erau propuse pentru a le adresa. Acesta este în esență revizionism, care a fost întotdeauna “voluntarist”; cu alte cuvinte, când a realizat că predicțiile sale despre venirea socialismului nu s-au adeverit, a decis să forțeze ritmul istoriei cu o practică nouă, dar, făcând aceasta, a încetat să lupte pentru obiectivele proletare și socialiste ale programului nostru maximal. În 1900 reformiștii spuneau că circumstanțele au eliminat orice posibilitate de insurecție. Nu ne putem aștepta la imposibil, au spus, haide să muncim deci pentru a câștiga alegeri și pentru a schimba legi, pentru a realiza câștiguri economice prin sindicate. Iar când această metodă a eșuat, a provocat o reacție din partea curentului esențialmente voluntarist al anarho-sindicalismului, ce învinovățea politica de partid și politica în general, prezicând că schimbarea va veni prin efortul minorităților hotărâte în grevă generală, conduse exclusiv de către sindicate. Asemănător, Internaționala Comunistă, de îndată ce a văzut că proletariatul vest-european nu avea să lupte pentru dictatură, a preferat să se bazeze pe înlocuitori pentru a ieși din impas. Și ce a ieșit din toate aceste lucruri, odată ce echilibrul capitalist a fost restabilit, este că nu au modificat nici situația obiectivă, nici echilibrul de forțe, dar au corupt mișcarea muncitorească, la fel cum se întâmplase când revizioniștii nerăbdători de dreapta și de stânga au ajuns în serviciul burgheziei în cadrul coalițiilor de război. Toată pregătirea teoretică și restaurarea principiilor revoluționare a fost sabotată, confundând programul comunist de preluare a puterii prin mijloace revoluționare cu aderarea comuniștilor la așa-numitele guverne ‘înrudite’ prin intermediul susținerii și participării în parlament și în cabinetele burgheze;  în Saxonia și Turingia această metodă s-a sfârșit într-o comedie, unde doi polițiști au fost suficienți pentru a răsturna liderul comunist al guvernului.

15. Organizarea internă a fost supusă unei confuzii asemănătoare, compromițând misiunea dificilă de a separa membrii revoluționari de cei oportuniști în diferitele țări și partide. Se credea că membrii noi de partid, mai susceptibili la a colabora cu centrul, puteau fi procurați prin smulgerea unor întregi aripi stângi ale vechilor partide social-democrate, pe când, de fapt, după ce noua Internațională a trecut prin perioada sa inițială de formare, aceasta trebuia să funcționeze permanent drept partid mondial, primind noi convertiți numai pe bază individuală în secțiunile sale naționale. Vrând să câștige de partea sa grupuri largi de muncitori, au încheiat în schimb înțelegeri cu liderii acestora, aruncând în dezordine cadrele mișcării, dizolvând-o și regrupând-o apoi în perioade de luptă activă. Considerând fracțiuni și grupuri din cadrul partidelor oportuniste drept “comuniste”, ele erau absorbite prin fuziuni organizatorice; astfel, aproape toate partidele, în loc de a se pregăti de luptă, erau ținute într-o stare de criză permanentă. Ducând lipsă de continuitate a acțiunii și fără limite clare între prieteni și inamici, înregistrau un eșec după altul pe scară internațională. Stânga pretinde unicitate și continuitate organizațională.

Răsturnarea structurii partidelor sub pretextul “bolșevizării” a fost un alt motiv de diferențiere al Stângii față de conducerea Internaționalei. Organizarea teritorială a partidului a fost înlocuită cu o rețea de celule de fabrică. Aceasta a îngustat orizontul politic al membrilor ce aveau aceeași meserie și, astfel, aceleași interese economice imediate. În acest fel, sinteza naturală a diferitelor impulsuri sociale ce ar fi ajutat la a face lupta una generală, comună tuturor categoriilor, nu a fost realizată. De vreme ce această sinteză lipsea, singurul factor al unității a fost exprimat doar de sloganurile purtate de reprezentanții centrelor superioare, care au devenit în mare parte funcționari și care au început să aibă toate caracteristicile negative ale oficialismului politic și sindical al vechii mișcări. 

Critica pe care pe care Stânga Marxistă Italiană le-a făcute acestei organizări nu trebuie să fie confundată cu o chemare la întoarcerea la “democrație internă” și “alegeri libere” ale liderilor de partid. Nici democrația internă, nici alegerile libere nu dau Partidului natura sa de a fi cea mai conștientă facțiune a proletariatului și funcția sa de ghid revoluționar. Este, în schimb, o chestiune de discrepanță largă între concepțiile despre organicitatea deterministică a partidului ca organ istoric, existând în realitatea luptei de clasă; este o deviație fundamentală în principii ce a făcut partidele incapabile să prezică și să confrunte pericolul oportunist.

16. Deviații analoge au avut loc în Rusia, unde a apărut pentru prima oară în istorie problema dificilă a organizării și a disciplinei interne a partidului comunist ajuns la putere și al cărui număr de membri crescuse enorm. Dificultățile întâlnite în lupta socială internă pentru o nouă economie și cele ale luptei politice din afara Rusiei au provocat opinii contrastante între bolșevicii gardei vechi și membrii noi. 

Grupul de la conducerea Partidului avea în mâinile sale nu numai aparatul partidului, ci întregul aparat de Stat. Opiniile acestui grup sau ale unei majorități a lui erau trecute drept bune, nu în lumina doctrinei de partid, a tradiției sale naționale și internaționale de luptă, ci prin represiunea opoziției prin mijloace ale aparatului de stat și prin sugrumarea partidului într-o manieră polițienească. Orice neascultare față de organul central al partidului era judecată drept o acțiune contrarevoluționară, justificând, pe lângă expulzare, măsuri punitive. Relația dintre Partid și Stat a fost astfel complet distorsionată, iar grupul ce le controla pe ambele a fost astfel capabil să impună o abandonarea principiilor și ale linii istorice a partidului și a mișcării revoluționare globale. În realitate, partidul este un organism unitar în doctrina și acțiunea sa. Alăturarea la partid impune obligații asupra liderilor și aderenților, însă alăturarea și părăsirea sunt voluntare, fără niciun fel de constrângere fizică, și așa trebuie să fie în aceeași măsură înainte, în timpul și după cucerirea puterii. Partidul conduce singur și în mod autonom lupta clasei exploatate de a distruge statul capitalist. În același fel, Partidul, singur și autonom, conduce statul revoluționar proletar și, dat fiind că statul este un organ doar tranzitoriu din punct de vedere istoric, intervenția legală împotriva membrilor sau grupurilor din partid indică o criză serioasă. De îndată ce asemenea intervenții au devenit o practică în Rusia, partidul s-a umplut de membri oportuniști ce nu urmăreau nimic altceva decât să procure avantaje personale sau cel puțin să beneficieze de protecția Partidului. Și totuși erau acceptați fără ezitare și, în loc ca Statul să slăbească, a avut loc o umflare periculoasă a Partidului de la putere. 

Această inversare a influențelor a dus la rezultatul în care oportuniști au ajuns într-o poziție avantajoasă față de ortodocși; trădătorii principiilor revoluționare i-au paralizat, imobilizat, acuzat și, în cele din urmă, condamnat, pe cei ce apărau aceste principii într-un mod coerent, dintre care unii au înțeles prea târziu că partidul nu va mai deveni niciodată unul revoluționar.

De fapt, guvernul era cel care, luptându-se cu realitatea grea a treburilor interne și externe, rezolva probleme și impunea soluții Partidului. Partidul, în schimb, impunea cu ușurință aceste soluții celorlaltor partide, pe care le domina și mânuia după plac, în congresele internaționale. În acest mod, directivele Cominternului au devenit din ce în ce mai eclectice și mai conciliatoare cu privire la capitalismul global. 

Stânga Italiană nu a pus niciodată la îndoială meritele revoluționare ale partidului care a condus prima revoluție proletară spre victorie, dar a susținut că și contribuțiile partidelor încă în luptă deschisă împotriva propriului regim burghez erau indispensabile. Ierarhia ce putea rezolva problemele acțiunii revoluționare în lume și în Rusia trebuia deci să fie următoarea: Internaționala partidelor comuniste mondiale, diferitele sale secțiuni – inclusiv cea rusească – și, în final, guvernul comunist pentru politica internă rusească, dar exclusiv în liniile partidului. În caz contrar, caracterul internaționalist al mișcării și eficiența sa revoluționară nu aveau decât să fie compromise. Numai respectând această regulă putea fi evitată divergența de interese și obiective dintre Statul Rus și Revoluția Mondială. Lenin însuși a recunoscut că dacă revoluția ar izbucni în Europa sau în restul lumii, Partidul din Rusia ar lua nu locul al doilea, ci cel puțin al patrulea, în conducerea politică și socială generală a revoluției comuniste.

17. Nu putem spune cu exactitate când a început valul oportunist ce avea să poarte Internaționala Comunistă. Acesta era al treilea val, primul paralizând Internaționala fondată de Marx, iar al doilea fiind cel ce a adus căderea Internaționalei a Doua. Deviațiile și erorile politice discutate în paragrafele 11, 12, 13, 14, 15 și 16 de mai sus, au aruncat mișcarea comunistă globală într-un deplin oportunism, ceea ce se putea observa din atitudinea sa față de fascism și față de guvernele totalitare. Aceste forme apăruseră după perioada marilor atacuri proletare care în Germania, Italia, Ungaria, Bavaria și în Balcani urmaseră Primului Război Mondial. Internaționala Comunistă le-a definit drept ofensive ale patronilor, cu tendința de a coborî standardul de trai al claselor muncitoare din punct de vedere economic, iar din punct vedere politic drept inițiative de suprimare a liberalismului democratic, pe care îl prezentau, într-o expresie îndoielnică pentru marxişti, ca fiind un mediu favorabil al unei ofensive proletare, în timp ce comunismul, în schimb, l-a considerat întotdeauna drept cea mai nocivă atmosferă posibilă de corupţie revoluţionară la nivel politic. În realitate, fascismul a fost demonstrația completă a viziunii marxiste asupra istoriei; concentrarea economică nu era numai o dovadă a caracterului social și internațional al producției capitaliste, ci ea a forțat producția capitalistă să se unească și burghezia să declare război social împotriva proletariatului, a cărui presiune era încă mult mai slabă decât capacitatea de apărare a statului capitalist. 

Liderii Internaționalei, pe de altă parte, au creat o serioasă confuzie istorică cu perioada lui Kerensky din Rusia, ducând nu doar la o greșeală gravă de interpretare teoretică, ci și la o inevitabilă răsturnare a tacticilor. O strategie de protejare și conservare a condițiilor existente a fost trasată pentru proletariat și pentru partidele comuniste, sfătuindu-le să formeze un front unit cu toate grupurile burgheze ce susțineau că anumite avantaje imediate trebuiau garantate muncitorilor și că oamenii nu trebuiau să fie privați de drepturile lor democratice. Grupurile erau în acest fel mult mai puțin ferme și perspicace decât fasciștii și astfel niște aliați foarte slabi.

Internaționala nu a înțeles că Fascismul sau Național Socialismul nu aveau nimic de a face cu o încercare de întoarcere la forme de guvernământ despotice și feudale, nici cu victoria așa-numitei aripi drepte a burgheziei în opoziție cu clasa capitalistă mai avansată a marilor industrii, nici cu o încercare de a forma un guvern autonom al claselor intermediare dintre angajatori și proletari. Ea nu înțelesese nici că, eliberându-se de parlamentarismul ipocrit, fascismul a moștenit pe de altă parte pe deplin reformismul pseudo-marxist, asigurând pentru clasele cele mai năpăstuite nu doar un salariu decent, ci și o serie de îmbunătățiri ale bunăstării lor printr-un număr de măsuri și intervenții întreprinse de stat  făcute, desigur, în interesul Statului. Internaționala Comunistă a lansat astfel sloganul “luptă pentru libertate”, ce a fost impus Partidului Comunist din Italia de către președintele Internaționalei, începând cu 1926. Și totuși aproape toți militanții partidului doreau de patru ani să conducă o politică de clasă autonomă împotriva fascismului, refuzând coalițiile cu orice partide democratice, monarhiste sau catolice care erau în favoarea garanțiilor parlamentare și constituționale. În zadar i-a avertizat Stânga italiană pe liderii Internaționalei de faptul că drumul pe care aceasta l-a ales (și care a ajuns în final la Comitetele pentru Eliberare Națională!) va duce la pierderea tuturor energiilor revoluționare, în zadar a cerut ca adevărata semnificație a antifascismului partidelor burgheze și mic-burgheze, cât și al celor pseudo-proletare să fie denunțată deschis.

Linia partidului comunist este prin natura ei una ofensivă și în niciun caz nu poate lupta pentru conservarea iluzorie a condițiilor specifice capitalismului. Dacă, înainte de 1871, clasa muncitoare trebuia să lupte alături de forțele burgheze, aceasta nu era pentru a se agăța de anumite avantaje, nici pentru a evita o întoarcere imposibilă la vremurile vechi, ci pentru a ajuta la distrugerea totală a tuturor forme politice și sociale depășite. În politica economică de zi cu zi, ca și în politică în general, clasa muncitoare nu avea nimic de pierdut și deci nimic de apărat. Atacul și cucerirea, acestea sunt singurele sale tactici. 

În consecință, partidul revoluționar trebuie să interpreteze venirea formelor totalitare ale capitalismului ca pe confirmarea doctrinei sale și deci deplina sa victorie ideologică. El trebuie să se intereseze de puterea efectivă a clasei proletare în relație cu opresorul său pentru a se pregăti de războiul civil revoluționar. Partidul revoluționar trebuie să facă tot ce îi stă în putință pentru a stârni atacul final, iar atunci când aceasta este imposibil, să rămână cu capul sus, fără a arunca vreodată un “Vade retro Satana” (Piei, Satano!) pe atât de defetist, pe atât de stupid, căci asta se rezumă la implorarea prostească pentru toleranță și iertare din partea clasei inamice.

Oportunismul după 1926

18. În a Doua Internațională, oportunismul a luat forma umanitariansimului, a filantropiei și a pacifismului, culminând cu renegarea luptei armate și a insurecției și, cu atât mai mult, găsind justificări pentru violența legală dintre state pe timp de război.

În timpul celui de-al treilea val oportunist deviația și trădarea liniei revoluționare au ajuns până la luptă armată și război civil. Dar chiar și atunci când oportunismul vrea să impună un anume guvern împotriva altuia într-o țară, prin luptă armată în vederea cuceririlor teritoriale și a pozițiilor strategice, critica revoluționară rămâne aceeași ca atunci când organizează fronturi, blocuri și alianțe cu aranjamente pur electorale și parlamentare. De exemplu, alianța Războiului Civil Spaniol și a mișcării partizane împotriva germanilor și fasciștilor în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a fost fără niciun dubiu o trădare a clasei muncitoare și o formă de colaborare cu capitalismul, în ciuda violenței care a fost folosită. În astfel de cazuri, refuzul partidului comunist de a se subordona comitetelor formate din partide eterogene ar trebuie să fie chiar și mai ferm: atunci când acțiunea trece de la agitația legală la conspirație și luptă este cu atât mai criminal să ai vreun lucru în comun cu mișcările non-proletare. Nu mai este nevoie să reamintim că în caz de înfrângere, astfel de înțelegeri s-au încheiat prin concentrarea tuturor forțelor inamice asupra comuniștilor, în timp ce în cazul unui succes aparent, aripa revoluționară a fost complet dezarmată și ordinea burgheză a fost consolidată.

19. Toate demonstrațiile de oportunism în tacticile impuse de partidele europene și executate în Rusia au fost încununate în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial de atitudinea Statului Sovietic față de celelalte state beligerante și de către instrucțiunile pe care Moscova le-a dat partidelor comuniste. Aceste partide nu și-au negat aprobarea față de război și nici nu au încercat să o exploateze în scopul organizării unei acțiuni de clasă țintind la distrugerea statului capitalist. Din contră, în primă fază Rusia a încheiat un acord cu Germania: în timp ce a prevăzut că secțiunea germană nu ar trebui să facă nimic împotriva puterii hitleriste, a îndrăznit să dicteze auto-intitulatele tactici “marxiste” comuniștilor francezi, ce aveau să declare războiul dintre burghezia franceză și engleză drept unul agresiv imperialist, făcând aceste partide să întreprindă acțiuni ilegale împotriva statului și armatei lor. Însă, de îndată ce Statul Rus a intrat în conflict militar cu Germania, iar interesul său era în puterea opozanților Statului Rus, partidele franceze, engleze și altele implicate, au primit instrucțiuni politice contrarii și comanda de a se muta pe frontul apărării naționale, la fel ca socialiștii denunțați de Lenin în 1914. Mai mult, toate pozițiile teoretice și istorice ale comunismului au fost falsificate atunci când a fost declarat că războiul dintre puterile vestice și Germania nu era unul imperialist, ci o cruciada pentru libertate și democrație și că a fost așa de la bun început, din 1939, pe când propaganda pseudo-comunistă era direcționată în totalitate împotriva francezilor și englezilor.

Astfel, este clar că Internaționala Comunistă, care la un moment dat a fost desființată, pentru a da garanții în plus puterilor imperialiste, nu a fost nicicând folosită pentru a provoca prăbușirea vreunei puteri capitaliste și nici măcar pentru a grăbi apariția condițiilor necesare pentru captarea puterii de către proletariat. Singura sa întrebuințare a fost să colaboreze deschis cu blocul imperialist german, blocul opus preferând să se descurce fără ajutorul său atunci când Rusia a venit de partea sa. 

Nu este deci o simplă chestiune de oportunism, ci mai degrabă de abandonare totală a comunismului, dovedită de graba cu care definiția structurii de clasă a puterilor burgheze s-a schimbat în tandem cu schimbarea de aliați a Rusiei. Imperialiste și plutocrate în 1939-40, Franța, Anglia și Statele Unite ale Americii au devenit mai târziu reprezentanți ai progresului, libertății și civilizației, având un program comun cu Rusia pentru reorganizarea lumii. Acest punct de cotitură extraordinar nu a oprit Rusia din a arunca cele mai arzătoare acuzații la adresa acelorași state din momentul primelor dezacorduri din 1946 și de la începutul Războiului Rece.

Nu este de mirare deci că, începând cu simple contacte cu social-trădătorii și social-patrioții respinși cu o zi mai înainte, continuând cu fronturile unite, guvernele muncitorești (renunțând la dictatura de clasă) și chiar cu blocurile cu partidele mic-burgheze, mișcarea de la Moscova a căzut, în timpul războiului, în aservire totală față de politica “puterilor democratice”. Mai târziu, a trebuit să admită că aceste puteri erau nu doar imperialiste, ci și la fel de fasciste pe cât fuseseră Germania și Italia înainte. Nu este de mirare deci nici faptul că partidele revoluționare care se întruniseră la Moscova în 1919-1920 și-au pierdut orice urmă de natură comunistă și proletară.

20. Al treilea val istoric al oportunismului unește toate caracteristicile celor două valuri precedente, în aceeași măsură în care capitalismul actual include toate formele diferitelor sale stadii de dezvoltare.

După al doilea război imperialist, partidele oportuniste, unite cu toate partidele burgheze în Comitetele pentru Eliberarea Națională, iau parte la guvernare cu acestea. În Italia, iau parte chiar la cabinetele monarhiste, amânând chestiunea Republicii pentru vremuri mai “potrivite”. Astfel, reneagă utilizarea metodei revoluționare a cuceririi puterii politice de către proletariat, consfințind o luptă pur legală și parlamentară, pentru care orice presiune proletară trebuie sacrificată în vederea acaparării puterii publice prin mijloace pacifiste. La fel ca în primul an al conflictului, nu au sabotat guvernele fasciste, hrănindu-le forța militară cu aprovizionarea de primă necesitate, ele postulează participarea la guvernele naționale de apărare, scutind de toate problemele guvernele de război.

Oportunismul își continuă evoluția fatală, sacrificând până și formal A Treia Internațională inamicului clasei muncitoare, imperialismul, în favoarea ulterioarei “consolidări a Frontului Unit al aliaților și a altor Națiuni Unite”. În acest fel, anticiparea istorică a Stângii Italiene făcută în primii ani ai Internaționalei a Treia s-a adeverit. Era inevitabil ca uriașul oportunism ce câștigase mișcarea muncitorească va conduce la lichidarea tuturor instanțelor revoluționare. În consecință, reconstituirea puterii de clasă a proletariatului mondial a fost foarte mult întârziată, a fost făcută mai dificilă și va necesita un efort mult mai mare.

21. În același fel în care Rusia, susținută de către partidele comuniste oportuniste ale celorlalte țări, a luptat de partea imperialiștilor, ea li s-a alăturat și în ocuparea țărilor învinse, pentru a preveni masele exploatate din a se revolta, iar aceasta fără a pierde susținerea partidelor. Din contră, această ocupație cu scop contrarevoluționar a fost complet justificată de către așa-numiții socialiști și comuniști în cadrul conferințelor de la Yalta și Teheran. Orice posibilitate a unui atac revoluționar asupra puterilor burgheze a fost redusă la zero, atât în țările ce au câștigat războiul, cât și în cele care l-au pierdut. Aceasta confirmă poziția Stângii Italiene ce a văzut Al Doilea Război Mondial drept imperialist și ocuparea țărilor învinse drept contrarevoluționară, prevăzând că acest război nu putea fi urmat de o relansare revoluționară.

22. În acord cu trecutul contrarevoluționar, partidul rus și cele afiliate au modernizat teoria colaborării permanente dintre clase, proclamând coexistența și competiția pașnice dintre statele capitaliste și cele socialiste. Această poziție, în urma celei dintâi care reducea lupta de clasă la o așa-numită luptă între statele capitaliste și cele socialiste, este insulta lor finală la adresa marxismului revoluționar. Dacă un stat socialist nu declară război sfânt asupra statelor capitaliste, trebuie cel puțin să declare și să mențină războiul de clasă în interiorul țărilor burgheze, al căror proletariat se pregătește teoretic și practic pentru insurecție. Aceasta este singura poziție ce confirmă programul partidelor comuniste cărora nu le repugnă să își arate opiniile și intențiile (Manifestul din 1848) și care instigă deschis la distrugerea violentă a puterii  burgheze.

De aceea, statele și partidele ce recunosc sau chiar presupun ipotetic coexistența și competiția pașnică dintre state, în loc să propage absoluta incompatibilitate dintre clase și lupta armată pentru emanciparea proletariatului, sunt state capitaliste și partide contrarevoluționare, iar frazeologia lor nu face decât să le mascheze caracterul non-proletar.

Persistența unor astfel de ideologii în mijlocul clasei muncitoare este un obstacol tragic în calea oricărei revitalizări de clasă, iar proletariatul trebuie să îl depășească înainte ca lupta să poată avea loc.

23. Un alt aspect care a făcut oportunismul politic al valului al treilea încă și mai condamnabil decât cele precedente a fost atitudinea sa rușinoasă față de pacifism, urmată de apărarea războiului de gherilă și iarăși de pacifism, dar condimentat cu frazeologia anticapitalistă a războiului rece și, în fine, pacifismul total insipid al coexistenței. Toate aceste puncte de cotitură au mers mână în mână cu cele mai schimbătoare definiții ale puterilor engleze și americane: imperialiste în 1939, “eliberatoare” democratice ale proletariatului european în 1942, iarăși imperialiste după război, și astăzi rivale pacifiste în competiția între capitalism și “socialism”. Marxiștii adevărați știu că imperialismul american a preluat încă din Primul Război Mondial de la “despotul” englez rolul principal de Armată Albă a lumii, precum au subliniat de numeroase ori Lenin și Internaționala a Treia în timpul perioadei glorioase a luptei revoluționare.

Inseparabil față de pacifismul social, pacifismul în sine profită din plin de ura muncitorilor față de războaiele imperialiste. Apărarea păcii, care este un punct de propagandă comun al tuturor partidelor și statelor, fie ele burgheze sau pseudo-proletare, este însă la fel de oportunistă precum apărarea patriei. Revoluționarii ar trebui să o lase pe una ca și pe cealaltă în seama ONU, care este cuprinsă de groază la mențiunea luptei de clasă, dar care este ea însăși, la fel ca Liga Națiunilor, o Ligă a Jefuitorilor.

Punând pacifismul mai presus de orice altă revendicare, oportuniștii de astăzi arată nu doar că se află în afara procesului revoluționar și că au căzut într-o utopie totală, ci și că nici măcar nu se apropie de utopicii precum Saint-Simon, Owen, Fourier sau chiar Proudhon.

Marxismul revoluționar respinge pacifismul ca teorie și mijloc de propagandă și subordonează pacea distrugerii violente a imperialismului global; nu va exista pace atât timp cât proletariatul mondial nu este liber față de exploatarea burgheză. De asemnea, denunță pacifismul ca armă a inamicului de clasă în scopul dezarmării proletariatului și reținerii acestuia de la influența revoluționară.

24. Stabilirea de conexiuni cu partidele imperialiste pentru a forma guverne de “unitate națională” a devenit o practică cutumiară a oportuniștilor care o exercită la o scară internațională într-un organism suprastatal gigantic – ONU. Marea minciună constă în a face lumea să creadă că dacă războiul dintre state este evitat, colaborarea de clasă poate nu numai să devină realitate, ci chiar să aducă roade sentimentaliste clasei muncitoare, statul imperialist de clasă devenind un instrument democratic al avuției sociale.

Astfel, în Democrațiile Populare, oportuniștii au înființat sisteme naționale în cadrul cărora toate clasele sunt reprezentate, cu pretenția că în acest fel interesele lor opuse pot fi armonizate. În China, de pildă, unde blocul celor patru clase este la putere, proletariatul, departe de a-și fi asumat puterea politică, este supus presiunii neîncetate a tânărului capitalism industrial, suportând costurile “Reconstrucției Naționale” la fel ca proletariatele celorlaltor țări. Dezarmarea forțelor revoluționare, ce a fost oferită de către social-patrioții lui 1914 și de către ministerialiștii precum Millerand, Bissolati, Vandervelde, MacDonald & Co, care au fost învinși și eliminați de către Lenin și Internaționala Comunistă, se estompează în fața colaborării scandaloase și nerușinate a actualilor social-patrioți și ministerialiști. Stânga Italiană, care încă din 1922 se împotrivea “guvernului muncitorilor și țăranilor” (sintagmă căreia i s-a dat semnificația de “dictatură a proletariatului”, dar care a favorizat o ambiguitate fatală sau, mai rău, însemna de fapt ceva destul de diferit), respinge cu atât mai mult colaborarea de clasă deschisă pe care actualii oportuniști nu ezită să o susțină. Stânga Italiană pretinde pentru proletariat și pentru partidul său monopolul necondiționat asupra statului, dictatura unitară și nedivizată a clasei proletare.

IV. ACȚIUNEA DE PARTID

1.  Încă de la apariția sa, capitalismul a avut o dezvoltare istorică neregulată, cu perioade alternante de criză și de expansiune economică intensă. 

Crizele sunt inseparabile de capitalism, care însă nu va înceta să crească și să se extindă atât timp cât forțele revoluționare nu îi dau ultima lovitură. În mod paralel, istoria mișcării proletare prezintă faze de obstacole impetuoase și faze de retragere provocate de înfrângeri brutale sau de degenerare lentă, în timpul cărora reînnoirea activității revoluționare poate fi la zeci de ani distanță.  Comuna din Paris a fost pusă la pământ în mod violent, iar înfrângerea sa a deschis o perioadă de dezvoltare relativ pacifistă a capitalismului, ceea ce a dat naștere teoriilor oportuniste sau revizioniste, a căror existență în sine a dovedit decăderea revoluției. Revoluția din Octombrie a fost învinsă lent pe parcursul unei perioade de regresiune, culminând cu suprimarea violentă a celor ce luptaseră pentru ea și supraviețuiseră. De la 1917, revoluția este cu totul absentă, iar astăzi nu pare că am fi în pragul unei reînnoiri revoluționare.

2. În ciuda unor astfel de recurențe, modul de producție capitalist se extinde și triumfă în toate țările, sub aspectele sale tehnice și sociale, într-un mod mai mult sau mai puțin continuu. Alternativele forțelor de clasă contradictorii sunt, în schimb, legate de evenimentele luptei istorice generale, de contrastul care exista deja de când burghezia și-a început dominația asupra claselor feudale și precapitaliste și de procesul politic evolutiv al celor două clase istoric rivale: burghezia și proletariatul, un proces marcat de victorii și înfrângeri, de greșeli în metoda tactică și strategică. Primele lupte datează din 1789, ajungând, prin 1848, 1871, 1905 și 1917 la ziua de astăzi. Ele au dat burgheziei șansa de a-și rafina armele împotriva proletariatului, în aceeași măsură în care economia s-a dezvoltat.

Din contră, proletariatul, în fața expansiunii uriașe a capitalismului, nu a știut întotdeauna cum să își folosească energia de clasă cu succes, căzând, după fiecare înfrângere, în plasa oportunismului și a trădării, stând apoi departe de revoluție pentru perioade din ce în ce mai lungi.

3. Ciclul diferitelor lupte și înfrângeri, chiar și al celor mai drastice, cât și valurile oportuniste în timpul cărora mișcarea revoluționară este supusă influenței clasei inamice, toate acestea constituie un câmp larg de experiențe pozitive în cadrul cărora revoluția se maturizează. 

În urma înfrângerilor, revenirea revoluționară este dificilă și anevoioasă, dar mișcarea, deși nu este vizibilă la suprafață, nu este întreruptă; ea menține cristalizate, într-o avangardă limitată, revendicările de clasă revoluționare.

Perioadele de depresiune politică ale mișcării revoluționare sunt numeroase. Din 1848 în 1867, de la a doua revoluție de la Paris până la zorii războiului franco-prusac, mișcarea revoluționară este aproape exclusiv întrupată de Marx, Engels și un cerc mic de tovarăși. Din 1872 în 1879, de la înfrângerea Comunei la începutul războaielor coloniale și la întoarcerea crizei capitaliste, ce conduce la războiul ruso-japonez din 1905, și apoi la războiul din 1914, conștiința revoluționară este reprezentată în continuare de Marx și Engels. Din 1914 în 1918, în timpul Primului Război Mondial în care A Doua Internațională se destramă, Lenin alături de câțiva tovarăși din alte câteva țări sunt cei care reprezintă continuitatea și progresul victorios al mișcării.

Anul 1926 a introdus o nouă perioadă nefavorabilă pentru revoluție, ce a văzut lichidarea victoriei din Octombrie. Numai Mișcarea Stângii Italiene Comuniste a menținut intactă teoria marxismului revoluționar, iar promisiunea unei reveniri revoluționare s-ar fi putut realiza numai în cadrul acestei mișcări. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, condițiile au devenit încă și mai rele, întregul proletariat aderând la războiul imperialist și la falsul socialism stalinist.

Astăzi ne aflăm în cel mai adânc punct al depresiunii și o revenire revoluționară nu poate fi prevăzută în viitorul apropiat. Durata perioadei depresiunii la care ne așteptăm corespunde gravității degenerării cât și concentrării mai mari a forțelor capitaliste. Al treilea val oportunist unește caracteristicile celor două valuri precedente în același timp în care procesul concentrării capitaliste în care constă puterea inamicilor este mult mai puternic decât după Primul Război Mondial.

4. Astăzi ne aflăm în abisul depresiunii politice și, deși posibilitățile de acțiune sunt considerabil reduse, partidul, urmând tradiția revoluționară, nu are nicio intenție de a întrerupe linia istorică a pregătirii pentru o viitoare resurgență la scară largă a luptei de clasă, ce va integra toate rezultatele experiențelor trecute. Limitarea în activitatea practică nu implică renunțarea la obiectivele revoluționare. Partidul recunoaște că în anumite sectoare activitatea sa este redusă cantitativ, dar aceasta nu înseamnă că totalitatea multilaterală a activității sale este alterată, partidul nu renunță în mod expres la nici o latură a activității sale.

5. Astăzi, principala activitate este restabilirea teoriei comunismului marxist. În prezent, arma noastră este încă cea a criticii: de aceea partidul nu va prezenta nicio doctrină nouă și, în schimb, va reafirma validitatea deplină a tezelor fundamentale ale marxismului revoluționar, care sunt amplu confirmate de către fapte și falsificate și trădate de oportunism pentru a acoperi retragerile și înfrângerile. Stânga marxistă combate și denunță staliniștii drept revizioniști și oportuniști, la fel cum a condamnat întotdeauna toate formele de influență burgheză asupra proletariatului. Partidul își bazează acțiunea pe poziții anti-revizioniste. Din primul moment al apariției sale pe scena politică, Lenin s-a luptat împotriva revizionismului lui Bernstein și a restaurat linia originală, demolând elementele celor două revizionisme: cel social-democrat și cel social-patriotic.

 Stânga Italiană a denunțat de la bun început primele deviații tactice din cadrul Internaționalei a Treia ca fiind primele simptome ale unui al treilea revizionism, ce a fost astăzi complet realizat, reunind erorile primelor două.

Dat fiind că proletariatul este ultima clasă ce va fi fost exploatată și, în consecință, nu va exploata la rândul său pe nimeni, doctrina ce a apărut alături de clasa proletară nu poate fi nici schimbată, nici reformată. Dezvoltarea capitalismului, de la începuturile sale până acum, a confirmat și continuă să confirme teoremele marxiste prezentate în textele fundamentale. Presupusele “inovații” și “învățături” ale ultimilor 30 de ani nu au făcut decât să confirme că încă trăiește capitalismul iar acesta trebuie să fie răsturnat. Punctul focal central al poziției doctrinare actuale a mișcării noastre este deci următorul: nicio revizuire a principiilor primare ale revoluției proletare.

6. Astăzi, partidul înregistrează fenomenele sociale în mod științific pentru a confirma tezele fundamentale ale marxismului. Analizează, confruntă și comentează faptele recente și contemporane, negând elaborarea doctrinară ce tinde să creeze noi teorii sau să indice insuficiența marxismului ca explicație a fenomenelor.

Aceeași muncă – distrugerea oportunismului și deviaționismului – așa cum a fost ea realizată de Lenin (și definită în Ce-i de făcut?) este în continuare baza activității noastre de partid, astfel urmând exemplul militanților din perioadele cu obstacole pentru mișcarea proletară din trecut, în care erau fortificate teoriile oportuniste, care au găsit în Marx, Engels, Lenin și Stânga Italiană inamici violenți și inflexibili.

7. Deși mic din punct de vedere numeric și cu puține legături cu masele proletare, partidul este atașat cu gelozie de sarcinile sale teoretice care sunt de importanță primordială și, din cauza acestei aprecieri adevărate cu privire la datoriile sale revoluționare în perioada prezentă, refuză în mod absolut să fie considerat drept un cerc de gânditori în căutare de noi adevăruri sau drept “inovatori” ce consideră adevărurile trecute ca fiind insuficiente. Nicio mișcare nu poate triumfa în realitatea istorică fără continuitatea teoretică care este constituită din condensarea experienței luptelor trecute. În consecință, membrilor de partid nu le este garantată libertate personală de a elabora și invoca noi scheme și explicații ale lumii sociale contemporane. Ei nu sunt liberi ca indivizi să analizeze, să critice și să facă pronosticuri, oricare ar fi nivelul lor de competență intelectuală. Partidul apără integritatea unei teorii ce nu este produsul credinței oarbe, ci al cărei conținut este știința clasei proletare, dezvoltată de-a lungul a secole de material istoric, nu de către gânditori, ci prin impulsurile evenimentelor istorice, reflectate în conștiința istorică a unei clase revoluționare și cristalizată în partidul său. Evenimentele materiale nu au făcut decât să confirme doctrina marxismului revoluționar.

8. În ciuda numărului mic de membri, ce corespunde condițiilor contrarevoluționare, Partidul continuă munca sa de prozelitism și de propagandă orală și scrisă. Acesta consideră scrierea și distribuirea presei sale drept activitatea sa principală în stadiul curent, fiind una dintre cele mai eficiente metode (într-o situație în care acestea sunt puține și rare) de a arăta maselor linia politică pe care să o urmeze și de a difuza sistematic și mai amplu principiile mișcării revoluționare.

9. Evenimentele, și nu dorința sau decizia militanților, determină profunzimea contactului Partidului cu masele, limitându-l astăzi la a fi o parte mică a activității sale. În orice caz, Partidul nu ratează nicio ocazie de a interveni în ciocnirile și vicisitudinile luptei de clasă, fiind pe deplin conștient că nu poate avea loc o revitalizare a mișcării cât timp această intervenție nu se va dezvolta mult mai mult, devenind aria principală a activității Partidului.

10. Accelerarea procesului depinde nu doar de cauzele sociale profunde ale crizelor istorice, ci și de prozelitismul și propaganda partidului, chiar și mijloacele reduse pe care le are la dispoziție. Partidul nu ia deloc în considerare posibilitatea de a stimula acest proces prin intermediul strategramelor și manevrelor îndreptate spre grupurile, liderii și partidele ce au uzurpat denumirea de “proletar”, “socialist”, “comunist”. Aceste manevre, ce au pătruns în tacticile Internaționalei a Treia de îndată ce Lenin s-a retras din viața politică, nu au făcut decât să rezulte în dezintegrarea Cominternului în calitate de forță teoretică și organizațională a mișcării, acesta fiind mereu gata să se descotorosească de fragmente ale partidului pe calea “oportunității tactice”. Aceste metode au fost reamintite și reevaluate de către mișcarea troțkistă a Internaționalei a Patra, ce le-a considerat în mod eronat ca fiind metode comuniste.

Nu există rețete gata făcute ce vor accelera resurgența luptei de clasă. Nu există manevre și expediente ce vor face proletarii să asculte vocea clasei, astfel de manevre ar face partidul să pară ceea ce nu este de fapt, fiind o reprezentare greșită a funcției sale, în detrimentul și prejudiciul adevăratei reînvieri a mișcării revoluționare ce este bazată pe o situație care să se fi maturizat în mod real, alături de abilitatea partidului de a răspunde, fiind potrivit pentru acest scop numai datorită inflexibiltății sale doctrinare și politice.

Stânga Italiană a luptat întotdeauna împotriva recurgerii la soluții rapide ca metodă de a rămâne pe linia de plutire, denunțând aceasta ca deviație de la principii ce nu aderă nicidecum la determinismul marxist.

În linie cu experiențele trecutului, Partidul se abține de la a face sau accepta invitații, scrisori deschise sau sloganuri de agitație cu scopul formării de comitete, fronturi și acorduri cu alte organizații politice, oricare ar fi natura lor.

11. Partidul nu ascunde faptul că atunci când lucrurile vor începe să se miște din nou aceasta nu se va resimți doar în dezvoltarea sa autonomă, ci și în cea a organizațiilor de masă. Cu toate că nu poate fi niciodată lipsită de influențele dușmane și adesea a acționat ca vehicul al unor deviații profunde și cu toate că nu este în mod specific un instrument revoluționar, sindicatul nu poate să rămână indiferent partidului, care nu abandonează niciodată de bună voie munca în cadrul acestuia – lucru care îl diferențiază clar de orice alte grupuri politice care pretind să fie în “opoziție”. Partidul recunoaște faptul că astăzi munca sa în sindicate nu poate fi făcută decât sporadic, însă nu renunță la alăturarea la organizațiile economice sau chiar căpătarea conducerii de îndată ce relația numerică dintre membrii și simpatizanții săi pe de o parte, și membrii de sindicat dintr-o ramură dată pe de altă parte, sunt potrivite, atât timp cât sindicatul în cauză nu exclude posibilitatea acțiunii de clasă autonome.

12. Curentul internațional de care aparținem nu poate fi caracterizat prin abstenționismul său de la vot, cu toate că “facțiunea astenționistă” a partidului socialist italian a jucat un rol preponderent în formarea secțiunii italiene a Internaționalei a Treia, de la care revendicăm lupta și opoziția față de Comintern asupra unor chestiuni mult mai fundamentale.

Statul capitalist, luând o formă din ce în ce mai evidentă a dictaturii de clasă, pe care marxismul a denunțat-o de la bun început, face ca parlamentarismul să piardă în mod necesar orice importanță. Organele alese și parlamentul vechii tradiții burgheze nu sunt altceva decât rămășițe. Ele nu mai au niciun conținut, subzistă numai frazeologia democratică, care nu poate ascunde faptul că în momentul crizelor sociale, dictatura de stat este resursa supremă a capitalismului și că violența revoluționară proletară trebuie direcționată împotriva acestui stat. În aceste condiții, Partidul renunță la orice interes față de orice fel de alegeri și nu dezvoltă nicio activitate în acest sens.

13. Cultul individului este un aspect foarte periculos al oportunismului. Este natural ca liderii care au îmbătrânit ar putea trece de partea inamicului și să devină conformiști, numai puțini au făcut excepție de la această regulă. Experiența a arătat că generațiile revoluționare se succed rapid. De aceea, Partidul acordă atenție maximă tinerilor și face cele mai mari eforturi posibile pentru a recruta militanți tineri și a-i pregăti pentru activitatea politică, fără ambiții personale și fără un cult al personalității. În acest moment istoric, profund contrarevoluționar, formarea de lideri tineri, capabili să susțină continuitatea tradiției revoluționare multă vreme, este necesară. Fără ajutorul unei noi generații revoluționare, repornirea mișcării este imposibilă.