În Manifestul constitutiv al Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor și în Statutul generalal Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor, Marx prezintă, într-o sinteză remarcabilă, sau mai degrabă readuce în prim-plan ceea ce Stânga comunistă a definit drept piramida socială: clasa statistică, clasa organizată, partidul politic.
“Muncitorii posedă unul din elementele succesului: numărul. Dar numărul este hotărîtor numai atunci cînd masa este organizată şi acţionează în cunoştinţă de cauză.”. Mai mult: ‘În lupta sa împotriva puterii colective a claselor avute, proletariatul poate acţiona ca clasă numai dacă se organizează ca partid politic aparte, opus tuturor vechilor partide create de clasele avute.nAceastă organizare a proletariatului ca partid politic este indispensabilă pentru asigurarea victoriei revoluţiei sociale şi atingerea scopului ei final — desfiinţarea claselor.‘. În final: ’Unirea forţelor, pe care clasa muncitoare a şi înfăptuit-o datorită luptei ei economice, trebuie, totodată, să servească acestei clase drept pîrghie în lupta împotriva puterii politice a exploatatorilor ei.”.
Marx reia apoi obiectivul istoric al clasei și calea pentru atingerea acestuia: „…cucerirea puterii politice devine marea datorie a proletariatului”;„pentru asigurarea victoriei revoluţiei sociale şi atingerea scopului ei final — desfiinţarea claselor.”.
Nemulțumit doar cu reluarea fundamentelor programatice, Marx caracterizează, de asemenea, organizarea partidului politic de clasă și relația dintre militant și Partid: „Oricine recunoaşte şi apără principiile Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor poate deveni membru al acesteia..”.
Cum este organizat Partidul? „Lupta continuă a Consiliului General împotriva sectelor și a experimentelor amatoristice”. Este vorba de un centralism autoritar și antidemocratic, opus federalismului libertarian și democratic al lui Bakunin și al grupurilor similare. Regăsim aceleași principii la Lenin și la Stânga comunistă, cu referire explicită la Marx, într-o linie neîntreruptă de continuitate. Din partea unor tendințe eronate în doctrină și practică, dintre care unele se autointitulează marxiste și comuniste, a existat dorința de a-l opune pe Marx lui Lenin și Stângii. Aceste tendințe și-au întemeiat acest pretins contrast pe o absență nespecificată a „democrației proletare” și pe o „democrație de partid” care decurge din aceasta. Teroarea ideologică și de stat nemiloasă a stalinismului, care a sufocat Revoluția din Octombrie și Internaționala, a dat naștere acestor distorsiuni, fie că sunt reprezentate de grupuri mici, fie că sunt profesate de indivizi. În cele din urmă, atât stalinistii, cât și anti-staliniștii democrați au pretins și continuă să pretindă că scapă de dictatura principiilor și de disciplina Programului, primii prin instaurarea unei dictaturi de tip caporal, iar ceilalți prin instaurarea unui anarhism confuz, ambele distrugând Partidul. Această convergență a facțiunilor aparent opuse are un singur rezultat: oportunismul care neagă Partidul, Programul său și organizarea sa. Partidul stalinist se bazează pe organizare și acțiune. Mișcarea anarhistă se bazează pe acțiune. Mișcarea fascistă se bazează, de asemenea, pe organizare și acțiune. În Partidul Comunist, principiile au prioritate față de organizare și acțiune. Dar partidul politic încetează să mai fie astfel dacă renunță chiar și la unul dintre aceste trei elemente. Este o greșeală să spunem: principiile există, deci partidul politic există. Este, de asemenea, o greșeală gravă să spunem: organizarea și acțiunea există, deci partidul politic există. Rezultă că denaturarea chiar și a unuia dintre aceste trei elemente le denaturează simultan pe toate celelalte: excluderea chiar și a unuia împiedică existența partidului politic de clasă. De aici rezultă teorema marxistă: indisolubilitatea programului, a organizării și a metodei de acțiune în cadrul Partidului. Este de prisos să adăugăm că a nega Partidul înseamnă a nega clasa. O altă afirmație, confirmată de comportamentul eroic al Stângii într-una dintre cele mai întunecate faze ale înfrângerii: Partidul nu este atacat; Partidul nu este abandonat. Niciun act nu a fost vreodată săvârșit de Stânga comunistă împotriva Partidului, cu excepția momentului în care acesta a căzut pradă celei mai mortale contrarevoluții din istorie și a încetat astfel să mai fie Partidul marxist revoluționar. Dușmanii Stângii – și cine este mai ostil decât istoricii oficiali? – persistă în a repeta, ascunzând adevărul, că vechea fracțiune comunistă din PSI avea într-adevăr un program, dar nu avea nici o organizație și nici o metodă de acțiune. Este însă bine cunoscut faptul că fracțiunea a folosit rețeaua organizațională extinsă a fracțiunii comuniste abstenționiste din Soviet. Este bine cunoscut faptul că comuniștii din PSI au făcut tot posibilul pentru a se plasa în prima linie a luptelor muncitorești. Iar acțiunea Partidului Comunist Italian, condus de Stânga, în rândul clasei muncitoare și al organizațiilor sale de masă a fost atât de continuă și de persistentă, încât Internaționala a fost nevoită să-i laude inițiativa și abilitățile. S-au schimbat astăzi, în 1971, aceste caracteristici, care sunt, în principiu, specifice și distinctive pentru Partid? Trebuie ele rectificate, actualizate, îmbogățite? Răspundem categoric: nu! Când ne referim la linia neîntreruptă de la Marx la Lenin și la Stânga Comunistă, vrem să subliniem că, de-a lungul acestui lung arc istoric, caracteristicile fundamentale ale Partidului Comunist Marxist nu s-au schimbat niciodată. Evenimentele multiple și multifacetate ale istoriei nu au făcut decât să le pună în evidență cu o precizie tot mai mare. Evenimentele, cursul istoriei, nu „faptul”, accidentul ocazional care este de neînțeles pentru oricine dacă este scos din concatenarea evenimentelor. Nu este oare principalul argument al oportunismului, anxietatea constantă a claselor de mijloc, aceea de a descoperi în fiecare zi un „fapt nou” care să justifice, abatere după abatere, abandonarea principiilor, trădarea deschisă și trecerea de partea inamicului? Oportunismul s-a strecurat în Internaționala a III-a sub pretextul schimbării vremurilor. Sub acest pretext, Partidului i-au fost încredințate sarcini „noi”, iar dictaturii proletare – funcții „diferite”. Rezultatul a fost distrugerea Partidului și a statului proletar. Faptul că vechiul PSI era legat de francmasonerie și că politica sa era mai de dreapta decât se putea imagina nu a fost niciodată suficient pentru a justifica „reacția” anarhistă în ochii stângii. Astfel, sindicalismul revoluționar nu era justificabil ca răspuns la reformismul CGdL. Nici măcar nașterea KAPD nu a găsit aprobarea stângii, deși aceasta a recunoscut politica eronată a KPD ca fiind cauza ocazională a acestei scindări. Partidul explică aceste „experiențe”, dar nu le justifică și cu atât mai puțin nu le aprobă.
Un partid „pur” și garantat?
Partidului i s-ar cere, pentru a putea fi admis în el, să nu degenereze, să progreseze și să învingă. Pe scurt, i se cere un fel de poliță de asigurare împotriva înfrângerii, oportunismului și contrarevoluției. Acest lucru a fost cerut de „aripa dreaptă” a Internaționalei Comuniste atunci când, printre altele, pe fondul scăderii mișcărilor revoluționare, insista ca fiecare partid comunist să se protejeze prin scutul „bolșevizării”, pentru a se feri de orice „păcat”. Totuși, nu acesta a fost sensul atunci când însăși Internaționala Comunistă a hotărât ca toate secțiunile să fie subordonate deciziilor Comitetului Central de la Moscova: o măsură care nu era nici un fel de exorcizare și nici o soluție definitivă, ci urmărea să depășească metoda democratică falsă și înșelătoare în viața partidului mondial. Partidul Comunist din Italia s-a format prin unirea marxiștilor din Stânga Comunistă cu neoidealiștii din Ordine Nuovo. „Puritanii” ar spune că era un bloc nepotrivit și că era „inevitabil” ca, mai devreme sau mai târziu, partidul să se destrame. A greșit Stânga când a unit aliați atât de diferiți din punct de vedere ideologic? În acel moment istoric, miza era crearea unui partid militant și combativ, dorit și de Internațională, într-un moment decisiv al renașterii revoluționare a clasei muncitoare. Printre cei prezenți la Livorno se aflau și cei care susțineau fără rezerve Moscova. Procesul de formare a unui partid politic de clasă nu urmează reguli logice sau practice, ci este rezultatul maturizării istorice a luptei de clasă. După dizolvarea Primei Internaționale, Engels a scris că o nouă Internațională „pur comunistă” va apărea „după ce cărțile lui Marx își vor fi făcut simțită influența timp de câțiva ani” și că aceasta „va răspândi direct principiile noastre”. Raportul de forțe dintre clase nu era încă pregătit pentru o Internațională complet marxistă, dar era pregătit pentru o Internațională orientată spre comunismul marxist, o organizație în care principiile lui Marx puteau fi răspândite. Stânga s-a remarcat și prin înțelegerea acestui proces de maturizare istorică, lucrând pentru a orienta chiar și forțele revoluționare care nu erau marxiste, fiind conștientă că putea reuși doar dacă rămânea fidelă marxismului revoluționar. Una dintre numeroasele lecții ale contrarevoluției staliniste este aceasta: înfrângerea proletariatului s-a bazat pe incapacitatea Internaționalei a Treia de a asimila pe deplin marxismul revoluționar. Noul Partid Comunist Mondial poate fi doar marxist, altfel nu va exista. El nu va fi rezultatul unei alchimii politice. Nu va oferi polițe de asigurare împotriva greșelilor. Va garanta această „puritate” marxistă victoria luptei proletare? Nu există un răspuns la această întrebare. Istoria luptei de clasă și a partidului politic ne arată că organele clasei muncitoare au nevoie de o selecție continuă. Partidul comunist marxist este produsul istoric corespunzător fazei finale a luptei revoluționare de clasă. Fără acest tip de partid, clasa muncitoare nu poate înainta spre comunism. Acesta este rezultatul istoric fundamental, premisa esențială pentru renașterea clasei și pentru victorie.
Bătăli programatice
Partidul se dezvoltă și se întărește pe baza Programului. Chiar și astăzi, viața micii noastre organizații este o luptă continuă pentru apărarea Programului, în toate domeniile, cu orice ocazie și în fiecare clipă. Apărarea Programului înseamnă să faci posibil ca Partidul să îndeplinească cele mai complexe sarcini ale viitorului. Această apărare este o formă de acțiune și, ca atare, implică Partidul și membrii săi în lupta de clasă. Dacă este adevărat că lupta de clasă și conștiința comunistă (Marx, Engels, Lenin, Stânga Comunistă) se dezvoltă în paralel și că aceasta din urmă nu izvorăște din prima, este la fel de adevărat că conștiința comunistă trebuie să pătrundă în lupta de clasă și să o ridice la nivelul Partidului. De aceea, Partidul participă direct la această luptă și ar fi absurd să ne așteptăm ca simpla conștiință comunistă și spiritul militant să elimine automat orice greșeală de analiză sau de acțiune.
Confruntarea istorică dintre tezele abstentioniste ale Stângii Comuniste și cele ale parlamentarismului revoluționar susținute de Lenin și Buharin la cel de-al Doilea Congres al Internaționalei Comuniste s-a bazat pe același corp programatic și a dus la aceeași concluzie generală. Argumentele Stângii și ale lui Lenin proveneau din aceeași doctrină. Totuși, în acel moment, Stânga, respectând principiul centralismului, a acceptat soluția impusă de conducerea mondială a mișcării. Astăzi, istoria, prin numeroase confirmări practice, a demonstrat justețea pozițiilor tactice ale Stângii. A fost decizia lui Lenin o „greșeală”? A greșit Stânga că a urmat Moscova? Nici pe departe. Internaționala Comunistă și revoluția nu au fost înfrânte pentru că au aplicat tactica parlamentarismului revoluționar, ci din cauza unei serii de abateri care, împreună cu refluxul revoluționar, au întărit în cele din urmă capacitatea de apărare a adversarului.
De câte ori nu a spus Lenin că s-a înșelat într-o problemă sau alta și că era nevoie să fie corectată direcția și să se meargă mai departe! Partidul nu este un organism static. Fiind un organ al clasei, el este influențat într-o anumită măsură de evoluția acesteia. De aceea trebuie să își verifice permanent forța, capacitatea de a influența lupta proletariatului și capacitatea clasei de a primi și de a răspunde influenței sale. În această activitate complexă, grea și dificilă, Partidul își pune la încercare, chiar și prin propriile greșeli, maturitatea sau slăbiciunea organizației și eficiența instrumentelor pe care le folosește. Principiile există pentru acest scop, nu pentru adorarea naivă a unor „idealuri” transformate în simple simboluri fără putere. Programul prinde viață în organizație în măsura în care aceasta îl pune în practică și se maturizează prin această activitate. Dacă nu ar fi așa, comunismul ar fi doar o mică școală unde s-ar învăța un fel de catehism marxist, iar fiecare militant ar trebui să primească o diplomă în „marxologie” după un examen special înainte de a fi primit în organizație. Aceasta nu înseamnă că Partidul, tocmai pentru că este marxist și comunist, își poate permite să inventeze cele mai de neconceput tactici într-un fel de joc machiavelic. Programul stabilește atât scopul, cât și limitele posibilităților de acțiune ale Partidului. Dincolo de aceste limite, Partidul încetează să mai fie organul revoluției comuniste. Privind lucrurile din perspectiva unei perioade istorice limitate (istoria se măsoară în mod normal în secole, cu excepția perioadelor critice, când schimbări care ar dura secole pot avea loc în câțiva ani sau chiar câteva luni), lupta de clasă se află astăzi la un nivel mai scăzut decât acum 60–70 de ani. Această situație i-a făcut pe mulți să tragă concluzii absurde despre clasă, despre lupta de clasă și despre Partid, afirmând că „clasa nu mai există”, că „clasa muncitoare s-a integrat în societatea burgheză” și alte idei asemănătoare. Lupta revoluționară de clasă este adesea confundată cu lupta de clasă în general. Lupta revoluționară este o situație excepțională, la fel cum și criza unui regim este o situație excepțională. Dacă nu ar fi așa, ne-am afla deja într-o fază de trecere de la capitalism la comunismul inferior.
Dar nu este deloc necesar ca proletariatul să desfășoare permanent o luptă revoluționară. După o înfrângere, redusă la o existență obiectivă, el este constrâns să ducă doar o luptă defensivă împotriva atacurilor economice, sociale și politice ale capitalismului. În această fază negativă, activitatea clasei se restrânge și aproape dispare. Chiar și Partidul se reduce numeric și își limitează activitatea. În schimb, funcțiile sale critice și teoretice se dezvoltă mai puternic, ceea ce reprezintă condiția indispensabilă pentru reluarea unei lupte de mare amploare în viitor. Aceasta înseamnă să învețe lecțiile contrarevoluției și să se întărească prin ele.
În acest proces istoric care durează de secole, Partidul a trecut de la o identitate „naivă” la una „științifică”, devenind un Partid marxist. Și forma Partidului s-a dezvoltat, dobândind caracteristici tot mai potrivite pentru lupta revoluționară de clasă, pentru cucerirea puterii, exercitarea dictaturii proletariatului și conducerea societății spre comunism. În același timp, și regimul capitalist și-a perfecționat formele de dominație de clasă, învățând, la rândul său, din propriile victorii și înfrângeri. Cu toate acestea, nimeni nu s-a întors vreodată la formele trecutului sub pretextul că înfrângerea ar fi anulat acțiunea revoluționară a clasei și a Partidului. Folosind o comparație din economie, se poate spune că partidul politic de astăzi pornește în activitatea sa practică de la cel mai înalt nivel atins de forma anterioară a partidului, la fel cum țările care se industrializează mai târziu folosesc cele mai noi tehnologii fără a mai fi nevoite să refacă întregul proces prin care au trecut celelalte țări. Partidul a atins cel mai înalt nivel de dezvoltare teoretică prin lecțiile pe care însăși Stânga Comunistă le-a învățat în ultimii cincizeci de ani. Aceste lecții sunt sintetizate în texstele și tezele Stângii Comuniste, care constituie baza programatică a Partidului nostru. Aceasta nu înseamnă că „totul este deja încheiat” și că nu mai rămâne decât să așteptăm „cadavrul dușmanului nostru” trecând pe lângă noi. Dimpotrivă, rolul Partidului este să prelucreze permanent experiența acumulată pentru a defini tot mai clar doctrina noastră, tactica, organizarea și pregătirea pentru viitorul asalt revoluționar. Dacă alții sunt „liberi” să formuleze cele mai absurde teorii și să propună cele mai complicate organizații politice, pretinzând că acționează în numele comunismului, noi rămânem fideli marxismului revoluționar pentru a arăta clasei proletare singura cale adevărată spre revoluție.
Un singur Partid, unitar
Imensa muncă desfășurată de Stânga Comunistă în Internațională și în Partidul Comunist din Italia poate fi rezumată într-o singură idee: transformarea Partidului într-un organism unic și unitar. O singură organizație mondială, unită printr-un singur Program, adică prin unitatea și legătura dintre principii, scopuri și tactică. De aceea este exclus ca Partidul să fie rezultatul unirii unor grupuri eterogene într-o formă federalistă. Aceste concluzii sunt dobândite de Stânga Comunistă și confirmate de istorie. Procesul de formare a Partidului este ireversibil. Nu vom renunța la această poziție din cauza unei eventuale „slăbiciuni” numerice. Numărul membrilor este întotdeauna subordonat unicității și unității Partidului. Un partid „mare”, dar împărțit între o mie de programe și o mie de idei diferite, este un partid mare doar în aparență; în realitate este slab și sortit să se spargă la primul șoc asemenea unui vas făcut țăndări. Partidul nostru poate fi „închis” față de presiunile permanente exercitate din exterior asupra Programului său, mai ales în actuala fază contrarevoluționară, și de aceea nu poate deveni un partid de mase asemenea partidelor oportuniste. Cu cât este mai ferm în apărarea principiilor sale, cu atât va fi mai revoluționar în acțiune. Cu cât este mai „închis” în privința Programului, cu atât poate fi mai deschis față de acțiunea clasei. Este suficient să ne gândim la tactica „frontului unic” sindical, aplicată cu succes de Stânga Comunistă, care a urmărit să unească mase foarte largi de proletari, aparținând unor ideologii diferite și organizați în partide și sindicate diferite, pe baza unei platforme de luptă ce putea fi influențată de lozincile Partidului de clasă. Acestea sunt condițiile existenței și funcționării Partidului. Mulțimea de grupuscule apărute din miasmele contrarevoluției reprezintă dovada istorică concretă care confirmă această concluzie. A te îndepărta de aceste principii înseamnă a intra pe terenul confuziei și al neputinței. Menținerea acestor condiții este sarcina permanentă a organizației de partid. Această funcție, dificilă și solicitantă, nu poate fi lăsată la voia împrejurărilor sau a intereselor de moment, ci trebuie îndeplinită în orice condiții de întreaga organizație. În măsura în care fiecare militant se supune acestor sarcini, el reușește să își însușească linia Partidului și să înlăture nesiguranța și îndoielile pe care contradicția dintre puterea doctrinei noastre și imaturitatea comportamentului clasei le poate provoca.
În fiecare militant, conștiința se întărește prin unirea misticii revoluționare cu raționalitatea științifică, a intelectului cu inima.
Prima di parlare della guerra che il Portogallo conduce in Africa nel tentativo di salvare il suo impero, faremo un breve cenno alla storia della colonizzazione portoghese.
Gli argomenti del colonialismo sono noti: il Portogallo avrebbe diritto di rimanere in Africa perché vi è presente dal XV secolo. L’accento viene anche posto sulla “funzione civilizzatrice” del Portogallo e non sono risparmiate rampogne ai “colonialisti morbidi” francesi e inglesi che hanno abbandonato la partita. A dire il vero, nei secoli passati la presenza portoghese era limitata alle coste e aveva un carattere prevalentemente commerciale. L’interno delle colonie fu conquistato solo dopo il 1884.
Contrariamente a quello che sostiene una certa storiografia imperialista, che dipinge gli europei come civilizzatori di barbari, i portoghesi trovarono civiltà preesistenti, che distrussero. La area costiera da essi toccata era assai più vasta degli attuali Angola e Mozambico; essi vennero a contatto con le estreme propaggini del mondo arabo e con le civiltà nate sotto l’influenza islamica (esempio quella dell’isola di Zanzibar). Più a sud si scontrarono coi regni negri del Monomotapa e del Changamire, la cui decadenza favorì la formazione di tenute semifeudali (prazos) nelle mani di avventurieri portoghesi o africani.
Negli ultimi decenni del secolo XIX, sembrava che i resti del dominio portoghese in Africa dovessero disfarsi sotto la spinta degli imperialismi più forti; vaste zone dell’entroterra, tra cui buona parte del Congo, che il Portogallo rivendicava, furono assegnate ad altre Potenze. Fu proprio la rivalità tra gli altri imperialismi che permise la sopravvivenza dell’impero portoghese. Infatti Francia e Germania, volendo sbarrare la via all’Inghilterra riconobbero al Portogallo il dominio sull’Angola e il Mozambico, nonché su una striscia di terra che collegava le due colonie. Ma ciò contrastava con l’aspirazione inglese a costituire una serie di colonie che andassero dal Cairo a Città del Capo. Nel 1890 quindi, Lord Salisbury inviò a Lisbona un ultimatum in cui si chiedeva di abbandonare le Regioni dell’interno, e nel 1891 il Portogallo rinunciava definitivamente, in un trattato, a collegare le due colonie. Al Portogallo rimanevano dunque la Guinea (36.000 Km quadrati), l’Angola (1.240.000 Kmq) e il Mozambico. Non si trattava di un grande impero, ma era enorme rispetto alla grandezza e ricchezza della metropoli.
La colonizzazione su vasta scala iniziò dal 1894, sotto la guida di Antonio Enes. La spoliazione ebbe un andamento analogo a quello dell’Algeria sotto i francesi: la proprietà privata è un’istituzione nata sulle rive del Mediterraneo, e come tale estranea alle zone cosiddette non civilizzate; i portoghesi, applicando i criteri giuridici europei, considerarono terra senza proprietario quella non coltivata direttamente dalle tribù, e la dichiararono proprietà statale.
Come tanti altri popoli, gli abitanti del Mozambico non praticavano una agricoltura stabile, ma usavano mutare periodicamente il terreno per non esaurirlo. Non si tratta di una novità neppure per l’Europa, poiché tale sistema itinerante era applicato già nella Germania del tempo di Cesare. Gli indigeni potevano scegliere se rimanere sui vecchi terreni esauriti, oppure abbandonarli lasciando che fossero espropriati e dichiarati demanio; ma potevano anche venderli ai bianchi per pochi soldi. La stragrande maggioranza delle masse negre fu così ridotta su terreni sempre più ristretti. Ma la “saggezza” del colonialismo introduce la “salvezza” attingendo alle fonti di altri sterminatori di indigeni, gli Yankees d’America: negli anni 1918-19 vengono introdotte le riserve. La struttura etnica però era troppo diversa da quella statunitense; mentre là le popolazioni indigene erano rade e l’immigrazione bianca intensissima, qui i bianchi erano un’infima minoranza: non potevano annullare gli indigeni, ma dovevano servirsene come manodopera.
Lo sviluppo del capitalismo presuppone da un lato una accumulazione primitiva, e ciò venne ottenuto attraverso la requisizione delle terre, e dall’altro lato la formazione di un proletariato. Ma gli indigeni si attaccavano tenacemente al pezzetto di terra rimasto loro e l’autoconsumo e l’agricoltura di sussistenza predominavano ancora. I mezzi per costringere gli indigeni a lavorare per i bianchi si riducevano a due fondamentali: la pressione fiscale e il lavoro forzato. Anche le capanne più povere furono sottoposte a tasse e, poiché le imposte non erano in natura ma in moneta, il contadino era costretto a produrre per il mercato per procurarsi il denaro. Inoltre, chi non lavorava almeno sei mesi all’anno (e coltivare il proprio campicello non era considerato lavoro) poteva essere reclutato dall’autorità per lavori forzati.
Le zone abitate dai bianchi avevano un certo grado di autonomia amministrativa, mentre nelle altre zone, oltre che dalla autorità dei bianchi, gli indigeni erano oppressi dai capi tribù collaborazionisti. Il Mozambico fu anche una riserva di manodopera per le miniere d’oro e di diamanti del Transvaal. Vari accordi su tale argomento portarono ad una vera schiavizzazione della manodopera negra, per cui l’emigrazione non rappresentava la libertà, ma un duplice giogo.
Il governo repubblicano (1910) non si dimostrò certo più umano di quello monarchico; diede una notevole autonomia alla colonia, il che volle dire consegnare le masse negre nelle mani dei loro aguzzini locali bianchi.
Ma la più completa ristrutturazione della colonia la si ebbe con l’avvento di Salazar: nel 1926 vi fu un colpo di Stato militare, nel 1928 Salazar divenne ministro delle finanze, nel ’32 primo ministro, e si propose di fare delle colonie una serra calda per il capitale portoghese. Fino ad allora il Portogallo, paese debolissimo dal punto di vista capitalistico, era rimasto nell’orbita dell’Inghilterra e buona parte dei capitali nelle sue colonie era inglese. Il salazarismo delle origini si può definire un tentativo di rendere autonomo il capitale portoghese, espresso in forma particolarmente reazionaria.
Per chiarire meglio la questione, gioverà un confronto con la Turchia. Tale paese, come il Portogallo, era una semi-colonia, ma il movimento tendente alla formazione di una base nazionale per il capitalismo, sviluppandosi negli anni dei giganteschi scossoni dati dalla classe operaia alle metropoli imperialiste, non poteva non avere un carattere rivoluzionario. Invece il salazarismo, frutto della piena controrivoluzione, non poteva che tentar di gettare le basi di un capitalismo portoghese attraverso l’alleanza coi ceti più retrivi della rendita fondiaria. Ne nacque un movimento assai più arretrato del fascismo, o meglio, un movimento ibrido che univa i caratteri del fascismo a quelli della tradizionale destra clericale. Inutile dire che l’autonomia del capitale portoghese è diventata un sogno e che ora più che mai il Portogallo è una semi-colonia, il paese più arretrato d’Europa.
Il colonialismo portoghese seguì comunque le vie classiche degli altri: impose ai contadini africani di coltivare certi prodotti, e grandi compagnie private ebbero il monopolio dell’acquisto del raccolto. La loro lavorazione era peraltro proibita nelle colonie (una norma analoga era stata imposta dal governo di Sua Maestà britannica ai coloni americani: si può parlare di “invarianza del colonialismo”). Tutta l’economia, durante il periodo salazariano, fu controllata direttamente dalla metropoli, distruggendo la precedente autonomia dei coloni bianchi. Ciò rese per sempre impossibile la formazione di uno Stato bianco autonomo del tipo della Rhodesia.
Le colonie rappresentavano una riserva di materie prime per il Portogallo, che a sua volta riesportava prodotti finiti. Gran parte delle terre fu assegnata a compagnie che introdussero la coltivazione del tè, della canna da zucchero e delle noci di cocco. Nel Nord del Paese predominava l’economia di piantagione mentre il Sud era integrato nella economia sud-africana. Le reti ferroviarie della zona non avevano lo scopo di collegare le varie regioni del Mozambico, ma andavano direttamente dal mare al confine al solo scopo di portare merci verso la Rhodesia, il Nyasaland e il Sud-Africa.
Il Portogallo cercava di dividere le masse negre col mito dell’assimilazione; erano detti assimilati gli africani che possedevano un certo grado di cultura, parlavano e scrivevano in portoghese, e avevano superato uno speciale esame, dopo di che venivano equiparati ai bianchi; il resto, il 99% della popolazione, era esclusa da ogni diritto borghese: non poteva avere la proprietà della terra, né possedere bestiame, e, per vendere il raccolto, doveva chiedere l’autorizzazione governativa e per spostarsi da una parte all’altra del Paese doveva esibire un lasciapassare.
Le popolazioni negre non avevano accettato il dominio portoghese senza lotta; v’erano state numerose rivolte dei Makonde, domate solo con l’aiuto delle truppe inglesi. Vi erano state forti lotte contro il reclutamento al tempo della prima guerra mondiale: i Makonde saranno stati “barbari”, ma politicamente erano più avanzati di tanti europei, che andavano al fronte come pecore, riverenti verso lo Stato borghese. Ma, per quanto generose, le rivolte negre non potevano essere vittoriose; e dovettero chinare il capo sotto l’oppressione portoghese, che non agiva solo per sé stessa, ma anche per l’Inghilterra; infatti buona parte del commercio del Mozambico era nelle mani degli inglesi, come prova il fatto che le importazioni del Mozambico provenivano per il 23,1 % dalla Gran Bretagna e solo per il 20 % dal Portogallo.
Nel corso della seconda guerra mondiale il Portogallo tenta di rendersi autonomo dall’Inghilterra; si gettano le basi di una industria tessile portoghese e il Mozambico deve fornire il cotone a un prezzo inferiore a quello mondiale. Le piantagioni di cotone in Mozambico assumono importanza primaria. Il Portogallo a sua volta esporta nella colonia i tessuti, riducendo la fetta di importazione dall’Inghilterra. La maggior parte della popolazione lavora nella produzione del cotone.
Per controllare meglio la popolazione negra il Portogallo favorisce l’immigrazione dei bianchi, i quali passano da 27.000 nel 1944 a 67.000 nel 1955. A questi emigrati il governo fornisce tutto, terre, crediti, attrezzi. Non è un investimento fruttuoso, ma solo un prezzo politico per conservare il dominio della metropoli.
La produzione di cotone è dominata dalle grandi compagnie che si servono di due metodi: 1) assunzione diretta di manodopera per le piantagioni; 2) lasciare la produzione agli indigeni, riservandosi il monopolio dell’acquisto ai prezzi-capestro imposti dal governo. Coi proletari delle piantagioni è in uso il truck-system: i salariati, infatti, (circa 134.000), ricevono il salario parte in denaro e parte in merci. Il denaro è assorbito in gran parte dalle tasse. Per quanto riguarda il sistema di concessione, il governo obbliga gli africani a coltivare certe zone a cotone e certe altre a prodotti di sussistenza. Le compagnie forniscono sementi e attrezzi che poi vengono sottratti dal prezzo di produzione: naturalmente il contadino sopporta tutti i rischi. Il Portogallo importa gran parte del prodotto a prezzi bassi; inoltre, poiché la bilancia dei pagamenti è attiva per il Mozambico, il Portogallo si serve di tali eccedenze per colmare il suo deficit. E gli indigeni devono pagare anche le spese di colonizzazione, cioè per l’amministrazione, per l’esercito, i preti delle Missioni, ecc. Gran parte delle entrate derivano dal commercio di transito verso Rhodesia, Nyasaland, Sud-Africa. Per avere prezzi di trasporto bassi si usa manodopera forzata. Anche i lavoratori del porto di Lourenço Marques sono forzati.
Altro dramma è quello vissuto dagli emigrati. Essi erano inviati a decine di migliaia nei Paesi vicini, dovevano spendere cifre notevoli in passaporti, registrazioni (create apposta per salassare la manodopera), trattenute obbligatorie versate direttamente dal governo sud-africano, ecc. Se i lavoratori delle piantagioni erano circa 134.000, i contadini delle concessioni erano 500.000, gli emigranti da 300.000 a 500.000.
L’oppressione dei negri era intollerabile. La massa dei bianchi in colonia appoggiava il governo; anche, è triste dirlo, il proletariato bianco, che temeva la concorrenza della manodopera di colore. Inutile aggiungere che il piccolo borghese bianco, che non poteva sopravvivere senza i crediti del governo, era il più fanatico persecutore dei negri.
Questa la situazione che ha condotto le masse negre alla ribellione. In un prossimo articolo cercheremo di analizzare gli sviluppi politici di tali lotte.
È opportuno, in vista di una ripresa sistematica dei temi fondamentali della cosiddetta questione sindacale, nei suoi postulati teorici come nei suoi riflessi di indirizzo pratico, riprodurre una serie di brani dai classici testi marxisti costituenti il corpo dottrinario e programmatico del Partito.
Dalla loro lettura appare in luce meridiana la linea continua da Marx ed Engels a Lenin e a noi, su cui, nelle alterne vicende della lotta rivoluzionaria di classe, si è costituita l’organizzazione del Partito politico.
Vuole essere, questo, un contributo alla riaffermazione di principi inalienabili nel periodo di aperta controrivoluzione che imperversa da quasi mezzo secolo, durante il quale generazioni proletarie si sono smarrite e si è perso addirittura il senso delle più elementari concezioni classiste e della lotta rivoluzionaria.
“Sondare” nel passato di classe è il metodo storico di cui il Partito si serve per decifrare l’oggi triviale e il domani luminoso, conscio che non è nel cervello né nella coscienza di nessuno che si trova la soluzione ai gravi problemi che affliggono la classe operaia, sospinta dalle contraddizioni della società capitalistica verso il cammino della rivoluzione.
Il Partito è consapevole che il ristabilimento dei principi in ogni campo della sua azione è conditio sine qua non per abilitarsi alla guida della classe operaia in ogni lotta economica, sociale e politica, tesa verso la conquista del potere. La difesa del Programma è lotta contro i nemici della rivoluzione e del comunismo, contro i contaminatori del marxismo rivoluzionario. Questa lotta senza quartiere è disseminata di ostacoli eretti dal regime capitalista in putrefazione, di cui l’opportunismo traditore è il prodotto più bieco.
Nel proclamare odio al capitalismo, il Comunismo rivoluzionario indica nell’affossamento dei falsi partiti socialcomunisti l’azione irrinunciabile per la distruzione della società del capitale. Contro di essi si scontrano i comunisti organizzati tra le file proletarie, nelle associazioni economiche che la classe si è creata e si crea nel fuoco del suo conflitto col capitale. Laddove abbandonare questa lotta significherebbe rinunciare per sempre alla sconfitta del nemico storico e dei suoi agenti camuffati da amici degli operai.
La guerra all’opportunismo nelle file del proletariato organizzato è dunque un imperativo categorico, un caposaldo programmatico, non un’opinione. Nella consapevolezza che non solo la situazione che precede la lotta insurrezionale, ma anche ogni fase di deciso incremento dell’influenza del partito tra le masse non possa delinearsi senza che tra il partito e la classe si stenda uno strato di organizzazioni economiche a fine immediato e con alta partecipazione numerica, in seno alle quali vi sia una rete permanente del partito (nuclei, gruppi e frazione sindacale comunista).
Da “Situazione della Classe operaia in Inghilterra”, Engels, 1844-45
… Si domanderà perché gli operai scioperino in casi in cui è evidente l’inefficacia della loro azione. Semplicemente perché essi devono protestare contro la diminuzione del salario e perfino contro la necessità di tale diminuzione, perché devono dichiarare che, come uomini, non possono uniformarsi alle condizioni esistenti, ma che sono le condizioni stesse che devono adattarsi ad essi, gli uomini; perché il loro silenzio sarebbe un riconoscimento di tali condizioni, un riconoscimento del diritto della borghesia di sfruttare gli operai nei periodi di prosperità commerciale e di farli morire di fame quando i tempi sono difficili…
Esse (le associazioni operaie, o sindacati) presuppongono la consapevolezza che il potere della borghesia poggia unicamente sulla concorrenza degli operai tra di loro, cioè sulla frammentazione del proletariato, sulla reciproca contrapposizione degli operai. E appunto perché esse, sia pure in modo unilaterale e limitato, sono dirette contro la concorrenza, contro questo nerbo vitale dell’attuale ordinamento sociale, l’operaio non può colpire la borghesia, e con essa tutta la struttura attuale della società, in un punto più nevralgico di questo…
In generale questi scioperi sono soltanto scaramucce di avamposti, talvolta sono già scontri di una certa importanza; non decidono nulla, ma sono la prova migliore che la battaglia decisiva tra il proletariato e la borghesia si sta avvicinando. Essi sono la scuola di guerra degli operai, nella quale si preparano alla gran lotta ormai inevitabile; sono i pronunciamientos di singole categorie di operai sulla loro adesione al grande movimento operaio… E, quali scuole di guerra, queste lotte sono di un’efficacia insuperabile.
„Miseria della filosofia”, Marx, dicembre 1846‑giugno 1847
Malgrado i manuali e le utopie, le coalizioni non hanno cessato un istante di progredire e di ingrandirsi con lo sviluppo e l’espansione dell’industria moderna… Così la coalizione ha sempre un duplice scopo, di far cessare la concorrenza degli operai tra loro, per poter fare una concorrenza generale al capitalista. Se il primo scopo della resistenza è stato il mantenimento dei salari, a misura che i capitalisti si uniscono a loro volta in un proposito di repressione, le coalizioni, dapprima isolate, si costituiscono in gruppi e, di fronte al capitale sempre più unito, il mantenimento dell’associazione diviene per gli operai più necessario ancora del salario…
In questa lotta, vera guerra civile, si riuniscono e si sviluppano tutti gli elementi necessari a una battaglia che si prospetta nell’immediato futuro. Una volta giunta a questo punto, l’associazione acquista un carattere politico…
Le condizioni economiche avevano dapprima trasformato la massa della popolazione del paese in lavoratori. La dominazione del capitale ha creato a questa massa una situazione comune, interessi comuni. Così questa massa è già una classe nei confronti del Capitale, ma non ancora per se stessa. Nella lotta, della quale abbiamo segnalato solo alcune fasi, questa massa si riunisce, si costituisce in classe per se stessa. Gli interessi che essa difende diventano interessi di classe. Ma la lotta di classe contro classe è una lotta politica…
Non si dica che il movimento sociale esclude il movimento politico. Non vi è mai movimento politico che non sia sociale nello stesso tempo.
Da “Manifesto del Partito Comunista”, 1848
Con lo sviluppo dell’industria, il proletariato non cresce soltanto di numero, esso si addensa in grandi masse, la sua forza va crescendo e, con la forza, la coscienza di essa. Gli interessi, le condizioni di esistenza all’interno del proletariato, si livellano sempre più, perché la macchina cancella sempre più le differenze del lavoro e quasi dappertutto riduce il salario a un uguale basso livello. La crescente concorrenza dei borghesi fra di loro e le crisi commerciali che ne derivano, rendono sempre più oscillante il salario degli operai; l’incessante e sempre più rapido perfezionamento delle macchine, rende sempre più precarie le loro condizioni di esistenza; i conflitti fra il singolo operaio e il singolo borghese assumono sempre più il carattere di conflitti fra due classi. È così che gli operai cominciano col formare coalizioni contro i borghesi e si riuniscono per difendere il loro salario. Essi fondano perfino associazioni permanenti per approvvigionarsi in vista di eventuali sollevamenti. Qua e là la lotta prorompe in sommosse…
Di quando in quando gli operai vincono, ma solo in modo effimero, il vero risultato delle loro lotte non è il successo immediato, ma la unione sempre più estesa degli operai. Essa è agevolata dai crescenti mezzi di comunicazione che sono creati dalla grande industria e che collegano tra di loro operai di località diverse. Basta questo semplice collegamento per concentrare le molte lotte locali, aventi dappertutto uguale carattere, in una lotta nazionale, in una lotta di classe. Ma ogni lotta di classe è lotta politica…
Questa organizzazione dei proletari in classe, e quindi in Partito politico, viene in ogni istante nuovamente spezzata dalla concorrenza che gli operai si fanno tra loro stessi. Ma essa risorge sempre di nuovo più forte, più salda, più potente.
Da Marx, “Salario, prezzi e profitti” Rapporto al Consiglio Generale dell’Associazione Internazionale dei Lavoratori, 20 e 27 luglio 1865
Tutta la storia dell’industria moderna mostra che il capitale, se non gli vengono posti dei freni, lavora senza scrupoli e senza misericordia per precipitare tutta la classe operaia a livello della più profonda degradazione…
Opponendosi a questi sforzi del capitale con la lotta per gli aumenti di salario corrispondenti alla maggior tensione del lavoro, l’operaio non fa niente altro che opporsi alla svalutazione del suo lavoro e alla degenerazione della sua razza…
Lo schiavo riceve una quantità fissa e costante di mezzi per il suo sostentamento; l’operaio salariato no. Egli deve tentar di ottenere, in un caso, un aumento del salario, non fosse altro che per compensare la diminuzione dei salari nell’altro. Se egli si rassegnasse ad accettare la volontà, le imposizioni dei capitalisti come una legge economica permanente, egli condividerebbe tutta la miseria di uno schiavo, senza godere la posizione sicura dello schiavo…
La determinazione del suo livello reale (cioè del livello del saggio del profitto), viene decisa soltanto dalla lotta incessante tra capitale e lavoro; il capitalista cercando costantemente di ridurre i salari al loro limite fisico minimo, mentre l’operaio esercita costantemente una pressione in senso opposto. La cosa si riduce alla questione dei rapporti di forza delle parti in lotta…
È proprio questa necessità di un’azione politica generale che ci fornisce la prova che nella lotta puramente economica il capitale è il più forte. Ma, se la classe operaia cedesse per viltà nel suo conflitto con il capitale, si priverebbe essa stessa della capacità d’intraprendere un qualsiasi movimento più grande…
Nello stesso tempo la classe operaia, indipendentemente dalla servitù generale che è legata al sistema del salario, non deve esagerare a sé stessa il risultato finale di questa lotta quotidiana. Non deve dimenticare che essa lotta contro gli effetti, ma non contro le cause di questi effetti; che essa può soltanto frenare il movimento discendente, ma non mutarne la direzione; che essa applica soltanto dei palliativi, ma non cura la malattia. Perciò essa non deve lasciarsi assorbire esclusivamente da questa inevitabile guerriglia, che scaturisce incessantemente dagli attacchi continui del capitale o dai mutamenti del mercato.
Essa deve comprendere che il sistema attuale, con tutte le miserie che accumula sulla classe operaia, genera nello stesso tempo le condizioni materiali e le forme sociali necessarie per una ricostruzione economica della società.
Invece della parola d’ordine conservatrice: “Un equo salario per un’equa giornata di lavoro”, gli operai devono scrivere sulla loro bandiera il motto rivoluzionario: “Soppressione del sistema del salario”.
Da Risoluzione proposta da Marx alla fine del suo rapporto approvata dal Consiglio Generale
La tendenza generale della produzione capitalistica non è di elevare il salario normale medio, ma di ridurlo. Le Trade Unions compiono un buon lavoro come centri di resistenza contro gli attacchi del capitale; in parte si dimostrano inefficaci a causa di un impiego irrazionale della loro forza. Esse mancano, in generale, al loro scopo perché si limitano a una guerriglia contro gli effetti del sistema esistente, invece di tendere nello stesso tempo alla sua trasformazione e di servirsi della loro forza organizzata come di una leva per la liberazione definitiva della classe operaia, cioè per l’abolizione definitiva del sistema del salario.
Da Istruzioni del Consiglio Generale ai delegati al Congresso internazionale di Ginevra, settembre 1866
Il capitale è potenza sociale concentrata, mentre l’operaio non dispone che della propria forza lavoro. Perciò il contratto fra capitale e lavoro non può mai poggiare su giuste condizioni, giuste neppure nel senso di una società che contrappone la proprietà dei mezzi materiali di vita e di lavoro alla vivente forza produttiva. L’unica forza sociale dei lavoratori è il loro numero. Ma la forza del numero viene spezzata dalla disunione. La disunione degli operai è prodotta e mantenuta dalla loro inevitabile concorrenza reciproca...
Le associazioni di mestiere sorsero in origine grazie ai tentativi spontanei degli operai di eliminare o almeno limitare questa concorrenza per ottenere condizioni contrattuali che almeno li elevassero al disopra della posizione di puri e semplici schiavi. Il loro scopo immediato si limitava quindi ai bisogni del giorno, ai mezzi per difendersi dalle continue usurpazione del capitale; insomma, a questioni di salario e tempo di lavoro.
Questa attività non è soltanto legittima, è necessaria. Non se ne può fare a meno finché sussiste l’attuale modo di produzione. Al contrario, è necessario generalizzarla mediante la fondazione e unificazione di associazioni di mestiere in ogni paese.
D’altra parte, senza averne coscienza, queste associazioni sono divenute centri di organizzazione della classe operaia come, per la borghesia, lo erano i Comuni medievali e le gilde. Se esse sono necessarie per la guerriglia fra capitale e lavoro, lo sono ancor più come forza organizzata per la soppressione dello stesso sistema del lavoro salariato e del dominio del capitale.
Da IX Risoluzione su l’azione politica della classe operaia adottata dalla Conferenza di Londra del settembre 1871 della Associazione Internazionale degli Operai
Considerando, che contro il potere collettivo delle classi possidenti il proletariato può agire come classe soltanto organizzandosi da se stesso in partito politico distinto da tutti i vecchi partiti formati dalle classi possidenti e opposto a essi.
Che questo organizzarsi del proletariato in partito politico è indispensabile per assicurare il trionfo della rivoluzione sociale e della sua meta finale, l’abolizione delle classi.
Che la coalizione delle forze operaie già ottenute con le lotte economiche deve servire al proletariato come leva nella sua lotta contro il potere politico degli sfruttatori.
La conferenza ricorda ai membri dell’Internazionale che il movimento economico e l’azione politica della classe operaia in lotta sono indissolubilmente legati tra loro.
Da Marx, “L’indifferenza in materia politica”, 1873
La classe operaia, sostengono gli anarchici, non deve costituirsi in partito politico; essa non deve sotto alcun pretesto avere azione politica, poiché combattere lo Stato è riconoscere lo Stato: ciò che è contrario ai principi eterni. Gli operai non devono fare gli scioperi, poiché fare sforzi per farsi accrescere il salario o per impedirne l’abbassamento, e come riconoscere il salario: ciò che è contrario a i principi eterni dell’emancipazione della classe operaia… Gli operai non devono fare sforzi per stabilire un limite legale della giornata di lavoro, perché è come fare dei compromessi coi padroni… Gli operai non devono formare delle singole società per ogni mestiere, perché con ciò essi perpetuano la divisione del lavoro sociale, come la trovano nella società borghese…
In una parola, gli operai devono incrociare le braccia e non perdere il loro tempo in movimenti politici ed economici. Nella vita pratica di tutti i giorni, gli operai devono essere obbedientissimi servitori dello Stato; ma nel loro intimo essi devono protestare energicamente contro la sua esistenza e testimoniare il profondo loro sdegno teorico con l’acquisto e la lettura di trattati letterari sull’abolizione dello Stato; devono pure guardarsi bene dall’opporre altra resistenza al regime capitalista all’infuori delle declamazioni sulla futura società, nella quale l’esoso regime avrà cessato di esistere…
Nessuno vorrà negare che, se gli apostoli dell’indifferenza in materia politica si esprimessero in modo chiaro, la classe operaia li manderebbe a quel paese e si sentirebbe insultata da questi borghesi dottrinari che sono sciocchi ed ingenui al punto da interdirle ogni mezzo reale di lotta, perché tutte le armi per combattere bisogna prenderle nell’attuale società.
Da lettera di Engels a Bebel del marzo 1875
Qui si tratta del Programma del partito operaio tedesco, che Engels, sulla falsariga delle “Glosse” di Marx, critica aspramente
Non si fa parola (nel progetto di programma) dell’organizzazione della classe operaia come classe a mezzo dei sindacati di mestiere. È questo un punto molto essenziale, perché questa è la vera organizzazione di classe del proletariato, in cui esso combatte le sue lotte quotidiane contro il capitale, in cui si addestra, e che oggi nemmeno la peggiore reazione (come ora a Parigi) non è più in grado di distruggere del tutto. Data l’importanza che questa organizzazione assume anche in Germania, secondo la nostra opinione, sarebbe assolutamente necessario farne menzione nel programma e possibilmente lasciarle un posto nella organizzazione del Partito.