Principiul democratic

Partidul Comunist din Italia

[„Rassegna Comunista” – II, n.18, 28 – 1922, 28 februarie].

Introducere

Întrebuințarea anumitor termeni în expunerea problemelor comunismului dă foarte frecvent naștere unor ambiguități din cauza diverselor sensuri care pot fi atribuite acestor termeni. Acest lucru se aplică termenilor „democrație” și „democratic”. În afirmarea principiilor sale, comunismul marxist este văzut ca o critică și o negare a democrației; și totuși, comuniștii adeseori apără caracterul democratic al organizațiilor proletare (sistemul statal al consiliilor muncitorești, sindicate și partid) și aplicarea democrației în cadrul lor. Nu este, desigur, vorba de nicio contradicție în acest caz, și nu se poate ridica nicio obiecție împotriva folosirii dilemei „democrație burgheză sau democrație proletară” ca un echivalent perfect al formulei „democrație burgheză sau dictatură proletară”.
Critica marxistă a postulatelor democrației burgheze este bazată pe definiția caracterului de clasă al societății moderne. Marxismul demonstrează lipsa de consecvență teoretică, precum și înșelăciunea de care dă dovadă un sistem care pretinde reconcilierea egalității politice cu diviziunea societății în clase sociale, determinată de caracterul modului de producție.

Libertatea și egalitatea politică, care, conform teoriei liberalismului, sunt reprezentate de dreptul de vot, nu au nicio semnificație decât pe o bază care exclude inegalitatea condițiilor economice fundamentale. Din acest motiv, noi comuniștii acceptăm aplicarea lor în cadrul organizațiilor de clasă ale proletariatului și susținem că acestea ar trebui să funcționeze democratic.

Dar democrația este un termen extrem de evocator pe care ne străduim să-l demolăm, și pare a fi de dorit folosirea unui termen diferit în cele două cazuri pentru a evita confuziile. Dar chiar și dacă nu facem asta, ar fi oricum util să întreprindem o incursiune în conținutul principiului democratic, atât în general, cât și în aplicarea sa la organe de clasă omogene. Acest lucru este necesar pentru a elimina pericolul de a ridica iarăși principiul democratic la rangul de principiu absolut al dreptății și justiției. O asemenea retragere către apriorism ar introduce un corp străin în fundamentul nostru teoretic tocmai în momentul când încercăm, pe calea criticii, să risipim iluziile reprezentate de conținutul arbitrar la teoriilor liberale.

Capitolul I

O eroare teoretică stă întotdeauna la baza unei erori în tacticile politice. Cu alte cuvinte, aceasta constituie traducerea erorii de tactică în limbajul constiinței noastre colective critice. Astfel, politica pernicioasă și tacticile social-democrației sunt reflexia erorii principiale care prezintă socialismul drept moștenitorul unei părți semnificative din doctrina liberalismului, care a fost direcționată împotriva vechilor doctrine spiritiste. În realitate, departe de a recunoaște și completa critica liberalismului democratic împotriva monarhiilor absolutiste și aristocratice ale regimurilor perimate, socialismul marxist a demolat încă de la început concepțiile liberale. Scopul său nu era apărarea doctrinei spiritiste sau idealiste în fața materialismului voltarian al revoluționarilor burghezi, ci demonstrarea faptului că teoreticienii materialismului burghez se amăgeau singuri când își închipuiau că filozofia politică a enciclopediștilor ar fi dat la o parte vălul metafizicii și idealismului aplicate la sociologie și politică. În realitate, precum predecesorii săi, aceștia au fost nevoiți să renunțe la critica cu adevărat obiectivă a fenomenelor sociale și istorice oferite de materialismul istoric al lui Marx.

Este de asemenea important, din punct de vedere teoretic, să demonstrăm că nicio revizuire idealistă sau neo-idealistă a principiilor noastre nu este necesară pentru a adânci prăpastia dintre socialism și democrația burgheză; pentru a restaura puternicul conținut revoluționar al revoluției proletare, alterat de falsificările celor obsedați de democrația burgheză, este de ajuns să facem referire la pozițiile luate de fondatorii marxismului împotriva minciunilor doctrinelor liberale și ale filozofiei materialiste burgheze.

Pentru a ne întoarce la argumentul nostru, vom arăta că critica socialistă a democrației a fost, în esență, o critică a criticii democratice a vechilor filozofii politice, o negare a presupusei opoziții universale a lor, o demonstrație a similitudinii lor teoretice cu vechile teorii, așa cum, în practică, proletariatul avea puține motive să sărbătorească trecerea pârghiilor societății din mâinile nobilității în mâinile tinerei burghezii comerciale și industriale. Iar demonstrația teoretică privitoare la cum noua filozofie burgheză nu a reușit să depășească vechile erori ale regimurilor despotice, ci a constituit doar o construcție care conține noi sofisme, corespunde cu apariția mișcării revoluționare a proletariatului. Mișcarea proletară conține în sine negarea declarației burgheze de a fi pus odată pentru totdeauna administrarea societății pe o bază perfectă, pacifistă, prin intermediul introducerii votului universal și a democrației parlamentare.

Vechile doctrine politice, bazate pe concepțiile spiritiste sau chiar pe revelația religioasă, susțineau că forțele supranaturale care guvernează conștiința și voința oamenilor a atribuit unor indivizi, familii sau caste sarcina conducerii și administrării existenței colective, făcând din acestea reprezentanți ai autorității prin drept divin. Filozofia democrată, care s-a impus pe vremea revoluției burgheze, a opus acestor doctrine proclamația egalității morale, politice și juridice a tuturor cetățenilor, indiferent dacă erau nobili, clerici sau plebei. Această filozofie a căutat să transfere „suveranitatea” din sfera îngustă a castei și dinastiei către sfera universală a consultării populare bazate pe sufragiu, care a permis majorității cetățenilor să desemneze liderii statului, conform voinței lor. 

Fulgerele abătute asupra acestei concepții din direcția filozofilor spiritiști și a preoților aparținând tuturor religiilor nu sunt îndeajuns pentru a recunoaște filozofia democrat-burgheză ca reprezentând un triumf definitiv asupra erorii obscurantiste. Nu vom admite asta nici pentru motivul că „raționalismul” acestei filozofii politice părea pentru mult timp a fi ultimul cuvânt al științei sociale și al artei politicii, iar mulți așa-ziși socialiști și-au proclamat solidaritatea cu aceasta. Declarația, cum că un sistem care își are ierarhia socială bazată pe consimțământul majorității votanților înseamnă sfârșitul epocii „privilegiilor”, nu rezistă în fața criticii marxiste, care prezintă o altă perspectivă asupra naturii fenomenelor sociale. De asemenea, această declarație ar suna destul de logică doar dacă am admite că fiecare vot, adică fiecare judecată, opinie, conștiința fiecărui votant, are aceeași pondere în determinarea administrării afacerilor colective. Este evident că această concepție este nerealistă și nematerialistă întrucât consideră fiecare individ ca fiind o „unitate perfectă” într-un sistem conceput din unități potențial echivalente. În loc să evalueze opiniile unui individ în lumina condițiilor existenței sale sociale, adică relațiile sale cu ceilalți oameni, postulează această valoare a priori cu ipoteza „suveranităţii” individului. Aceasta duce la negarea faptului că conștiința oamenilor este reflecția concretă a faptelor și condițiilor materiale ale existenței, considerând conștiința mai degrabă ca pe o scânteie aprinsă cu aceeași corectitudine providențială în fiecare organism – sănătos sau bolnav, chinuit sau cu toate nevoile satisfăcute – de către un dătător suprem de viață. În teoria democrată, această ființă superioară nu mai alege un monarh, ci mai degrabă binecuvântează pe toți cu aceeași capacitate. În ciuda laturii sale raționaliste, teoria democrată stă pe o bază nu mai puțin copilărească și metafizică decât „libera voință” care, conform doctrinei catolice despre viața de apoi, aduce oamenilor ori salvare ori tortură eternă. Din cauza faptului că se situează în afara timpului și istoriei, teoria democratică este pătată în aceeași măsură cu spiritism precum erau filozofiile despre revelație și monarhie stabilită prin drept divin.

Pentru a duce această comparație mai departe, este îndeajuns să aducem aminte asupra faptului că, cu multe secole înainte de Revoluția Franceză și a declarației asupra drepturilor omului și cetățeanului, doctrina politică democratică a fost enunțată de gânditori care s-au situat pe terenul filozofiei idealiste și metafizice. Mai mult decât atât, dacă Revoluția Franceză a dărâmat altarele zeului creștin în numele rațiunii, aceasta urma să transforme, conștient sau nu, rațiunea însăși într-o divinitate.

Această presupunere metafizică, incompatibilă cu critica marxistă, este caracteristică atât doctrinei concepute de liberalismul burghez, cât și doctrinelor constituționale și planurilor pentru a forma o nouă societate bazată pe „valoarea intrinsecă” a diverselor scheme și relații statale. În formularea propriei concepții asupra istoriei, marxismul a distrus dintr-o singură lovitură idealismul medieval, liberalismul burghez și socialismul utopic.

Capitolul II

Acestor construcții arbitrare, fie ele aristocratice sau democratice, autoritare sau liberale, precum și concepției anarhiste asupra unei societăți lipsite de ierarhie sau delegare a puterii, critica comunistă le opune un studiu mult mai profund al naturii și relațiilor sociale luate în evoluția lor complexă de-a lungul istoriei. Marxismul întreprinde o analiză detaliată a relațiilor sociale în era capitalistă de azi, din care trage o serie de ipoteze privitoare la evoluția lor ulterioară. La aceasta se mai adaugă și enorma contribuție teoretică și practică, oferită de revoluția proletară din Rusia.

Ar fi de prisos să mai dezvoltăm aici conceptul cunoscut drept determinism economic, precum și a argumentelor care justifică utilitatea acestuia în interpretarea evenimentelor istorice și a dinamicii lor sociale. Apriorismele împărtășite atât de conservatori cât și de utopici sunt demontate prin intermediul analizei factorilor ce țin de producție, economie, precum și a relațiilor de clasă determinate de aceștia. Aceasta oferă posibilitatea explicării științifice a faptelor juridice, politice, militare, religioase și culturale care constituie laturi diverse ale vieții sociale.

Ne vom mărgini la întreprinderea unui rezumat scurt a evoluției istorice a modurilor de organizare și grupare socială a oamenilor, concentrându-ne nu numai asupra Statului, care este o reprezentare abstractă a colectivității care aduce împreună toți indivizii, ci și asupra altor organizații care derivă din relațiile dintre oameni.

Baza interpretării tuturor ierarhiilor sociale, fie ele complexe sau simple, o găsim în relațiile dintre diverși indivizi, iar baza acestor relații constă în diviziunea sarcinilor și a funcțiilor între acești indivizi.

Putem presupune cu un grad înalt de precizie că specia umană a trăit la început într-o formă complet dezorganizată. Puțini la număr, acești indivizi puteau trăi de pe urma produselor naturii fără aplicarea tehnologiei și a muncii, iar, în aceste condiții, se puteau descurca fără sprijinul celorlalți membri ai speciei. Singurele relații existente, împărtășite de toate speciile, erau cele ale reproducerii. Dar pentru specia umană – și nu numai – acestea erau îndeajuns pentru a forma un sistem de relații cu o ierarhie proprie – familia. Acestea puteau fi bazate pe poligamie, poliandrie sau monogamie. Nu vom intra în detalii aici, dar este îndeajuns să punctăm faptul că familia ne-a oferit embrionul vieții colective organizate, bazate pe diviziunea sarcinilor determinată în mod direct de factori fiziologici, din moment ce mama hrănea și creștea copilul, iar tatăl se dedica vânătorii și ocrotirii familiei de dușmani externi, etc.

În faza sa inițială, când producția și economia lipseau în totalitate, precum și în stadiile ulterioare când acestea erau în curs de dezvoltare, este de prisos să tratăm chestiunea abstractă dacă avem în acel punct de-a face cu unitatea-individ sau unitatea-societate. Fără îndoială, individul reprezintă o unitate din punct de vedere biologic, dar nimeni nu îl poate transforma în baza organizării sociale fără să se aventureze în domeniul aberațiilor metafizice. Dintr-o perspectivă socială, nu toate unitățile individuale au aceeași valoare. Colectivitatea se naște din relațiile și grupările în care statutul și activitatea fiecărui individ nu derivă nicidecum din funcția individuală, ci dintr-o funcție colectivă, determinată de către multiplele influențe sociale. Chiar și în cazul elementar al unei societăți neorganizate, sau a unei non-societăți, baza fiziologică ce dă naștere organizației familiale este îndeajuns pentru a demonta doctrina arbitrară a Individului ca fiind o unitate indivizibilă care este liberă să se asocieze cu alte unități similare, fără să înceteze în a fi distinctă și echivalentă cu ele. În acest caz, societatea-unitate evident că nu există, din moment ce relațiile dintre oameni sunt extrem de limitate și restricționate la sfera familiei sau a clanului. Putem avansa concluzia evidentă cum că „unitatea-societate” nu a existat vreodată, și probabil nu va exista altfel decât ca o „limită” de care ne putem apropia prin depășirea stadiului claselor și statelor.

A porni de la unitatea-individ ca fiind capabilă să tragă concluzii și să construiască structuri sociale, sau chiar să nege societatea, înseamnă a porni de la o presupunere ireală care, chiar și în cazul celor mai moderne formulări ale acestei presupuneri, doar duce la propagarea acelorași concepte ale revelației religioase și creaționiste, precum și a noțiunii de viață spirituală care nu depinde de viața naturală, organică. Creatorul divin – sau o putere unică ce guvernează asupra destinului universului – a oferit fiecărui individ această proprietate elementară de a constitui o moleculă autonomă, bine definită, înzestrată cu conștiință, voință și responsabilitate, independentă de factori care derivă din influența fizică a mediului înconjurător. Această concepție idealistă și religioasă este modificată într-o manieră foarte superficială de către doctrina liberalismului democratic sau a individualismului libertarian. Sufletul ca o emanație a Ființei Supreme, suveranitatea subiectivă a fiecărui alegător, autonomia nelimitată a cetățeanului dintr-o societatea lipsită de legi – acestea sunt unele din numeroasele sofisme care, din perspectiva criticii marxiste, sunt pătate cu același idealism infantil, indiferent de cât de „materialiști” ar fi fost primii liberali burghezi și primii anarhiști.

Această concepție își găsește perechea în ipoteza nu mai puțin idealistă a unității sociale perfecte – monismul social – construită pe baza voinței divine despre care se presupune că guvernează și gestionează viața speciei noastre. Întorcându-ne la stadiul primitiv al vieții sociale pe care îl consideram, precum și la organizația familială descoperită în cadrul acestui stadiu, putem trage concluzia că nu avem nevoie de ipoteze metafizice care implică unitatea-individ și unitatea-societate pentru a interpreta viața speciilor și procesul evoluției lor. Pe de altă parte, putem afirma că avem de-a face cu o formă de colectivitate organizată pe o bază unitară, familia. Nu vrem să idealizăm această metodă ca pe un model de colectivitate socială, așa cum fac anarhismul sau monarhia absolutistă cu individul. Mai degrabă considerăm existența familiei ca fiind unitatea primară a organizației umane, care va suferi modificări, va deveni un element constitutiv al altor organizații colective, sau, așa cum e de așteptat, va dispărea în cadrul unor forme sociale foarte avansate. Nu simțim nevoia să ne poziționăm pentru sau împotriva familiei din principiu, la fel cum nu putem fi din principiu, de pildă, pentru sau împotriva statului. Pe noi ne interesează înțelegerea procesului evolutiv al acestor forme de organizare umană. Când ne întrebăm dacă acestea vor dispărea într-o zi, punem această întrebare dintr-o perspectivă obiectivă, pentru că nu putem considera aceste forme ca fiind sacre și eterne, sau pernicioase, care merită distruse. Conservatorismul și opusul său (adică negarea oricărei forme de organizație și ierarhie) sunt deopotrivă de sterile.

Lăsând la o parte opoziția tradițională dintre „individ” și „societate”, noi urmărim formarea și evoluția altor unități în studiul istoriei omului: grupuri restrânse sau larg răspândite bazate pe diviziunea funcțiilor și pe ierarhie, care apar ca adevărații factori și agenți ai vieții sociale. Asemenea unități pot fi într-o anumită măsură comparate cu unități organice, cu organisme vii ale căror celule, cu diversele lor funcții, pot fi reprezentate de oameni sau de grupuri elementare de oameni. Analogia nu este, însă, completă, deoarece, pe când un organism viu are limite definite și se supune legilor biologice inflexibile ale creșterii și decesului său, unitățile sociale organizate nu cunosc granițe fixe și trec printr-o reînnoire continuă, amestecându-se reciproc, despărțindu-se și combinându-se simultan. Am ales să ne concentrăm pe primul și cel mai evident exemplu, unitatea familială, pentru a demonstra că până și aceste unități sunt compuse din indivizi, iar, dacă compoziția lor este într-adevăr variabilă, ele se comportă oricum asemeni unor „întregi” organici, astfel că împărțirea lor în indivizi este lipsită de sens. Elementul familial constituie un întreg, a cărui viață nu depinde de numărul indivizilor care îl compun, ci de relațiile dintre aceștia. Pentru a lua un exemplu simplu, o familie alcătuită din capul familiei, soții și câțiva oameni bătrâni nu are aceeași valoare precum o familie alcătuită din capul familiei și mulți fii puternici.

Pornind de la familie, prima formă socială organizată (în care se poate găsi primul exemplu al diviziunii funcțiilor, al ierarhiei, al primelor forme de autoritate, al gestiunii activității indivizilor), evoluția umană trece printr-o serie infinită de alte forme organizaționale, din ce în ce mai largi și complexe. Motivul care duce la această complexitate crescândă constă în dezvoltarea complexității relațiilor sociale și a ierarhiilor răsărite din diviziunea din ce în ce mai mare a funcțiilor. Cea din urmă este determinată la rândul său de formele de organizare a producției puse de tehnologie și știință la dispoziția activității umane cu scopul de a obține o cantitate din ce în ce mai mare de produse (în înțelesul larg al cuvântului) destinate satisfacerii nevoilor unor comunități din ce în ce mai largi care tind către forme mai complexe de viață. O analiză care își pune drept scop înțelegerea procesului formării și modificării diverselor forme de organizare umane, precum și înțelegerea interacțiunii relațiilor din societate în întregimea ei, trebuie să se bazeze pe noțiunea dezvoltării tehnologiei productive și a relațiilor economice care răsar din împărțirea indivizilor în funcție de diversele sarcini necesitate de mecanismul productiv. Formarea și evoluția dinastiilor, castelor, armatelor, statelor, imperiilor, corporațiilor și partidelor trebuie studiate pornind de la aceste elemente. Ne putem imagina cum la apogeul acestei dezvoltări complexe se va afla o unitate organizată care va cuprinde întreaga umanitate și va stabili o diviziune rațională a funcțiilor între toți oamenii. Semnificația, precum și limitele pe care le vor avea sistemul de administrare colectivă în cadrul acestei noi și înalte forme de organizare vor constitui subiectul unor dezbateri viitoare.

Capitolul III

Pentru a examina aceste formațiuni unitare ale căror relații interne sunt guvernate de ceea ce numim „principiul democratic”, le vom împărți, pentru simplitate, în colectivități a căror ierarhie este impusă din afară, și în cele a căror ierarhie apare dinlăuntrul lor. Conform concepției religioase și a doctrinei pure a autorității, în fiecare epocă, societatea umană este o unitate colectivă care își primește ierarhia din surse supranaturale; nu vom repeta critica asupra unei asemenea simplificări metafizice care este contrazisă de întreaga noastră experiență. Necesitatea diviziunii funcțiilor este cea care dă naștere ierarhiilor; acest lucru se aplică și familiei. Așa cum aceasta se dezvoltă în trib sau hoardă, ea trebuie de asemenea să se organizeze pentru a combate triburi rivale. Conducerea este încredințată persoanelor cele mai capabile să întrebuințeze energiile comunale, precum și ierarhiilor militare care corespund acestei necesități. Asemenea criterii pentru alegere existau cu mii de ani înaintea electoralismului democratic; regii, comandanții militari și preoții erau inițial aleși. Cu trecerea timpului, alte criterii pentru formarea ierarhiilor au prevalat, dând naștere privilegiilor de castă transmise prin intermediul moștenirii sau prin acceptare în secte. Această evoluție se datorează faptului că, din moment ce ascensiunea la un anumit rang era justificată prin posesia unor aptitudini deosebite, această condiție favoriza și transmiterea pe mai departe a aceluiași rang. Nu vom intra în detalii privitor la întregul proces de formare a castelor și mai apoi a claselor în societate. Este de ajuns să menționăm faptul că apariția lor nu mai corespunde necesității logice de a împărți funcțiile în societate, ci derivă din faptul că anumite grupuri sociale care ocupă o poziție privilegiată în cadrul mecanismului economic ajung să monopolizeze puterea politică. Într-un fel sau altul, orice castă conducătoare se înarmează cu propria sa organizare, propria ierarhie, iar asta se aplică de asemenea în cazul claselor economicește privilegiate. Nobilimea Evului mediu, de pildă, se unește în vederea apărării privilegiilor lor în fața asaltului celorlalte clase, construindu-și o formă de organizare ce a culminat cu monarhia, care concentra puterile publice în propriile mâini și excludea toate celelalte pături ale populației. Statul epocii feudale reprezenta organizația nobilimii feudale sprijinite de către cler. Principalul element de coerciție al monarhiei militare consta în armată. Aici avem de-a face cu un fel de colectivitate organizată a cărei ierarhie a fost instituită din afară, din moment ce regele acorda gradele, iar în armată domnea servitutea pasivă. Fiecare formă de stat concentrează sub o singură autoritate organizarea și conducerea unei serii întregi de ierarhii executive: armata, poliția, magistratura și birocrația. Astfel, statul face uz de indivizi aparținând tuturor claselor, dar este organizat având la bază o clasă sau câteva clase privilegiate care își însușesc puterea pentru a forma diverse ierarhii. Celelalte clase (și în general toate grupurile de indivizi pentru care este evident că statul, în ciuda garanțiilor sale, nu servește interesele tuturor) încearcă să își formeze propriile organizații pentru a își impune interesele. Punctul de plecare al acestor organizații constă în faptul că membrii lor ocupă aceeași poziție în producție și în viața economică.

În ceea ce privește organizațiile, care ne interesează, ce își formează propriile ierarhii: dacă ne vom întreba care este cea mai bună metodă în care o ierarhie să fie stabilită pentru a asigura apărarea intereselor colective ale tuturor membrilor organizației respective, astfel încât să evite formarea unui strat privilegiat înăuntrul său, unii vor propune drept răspuns metoda democratică, care constă în consultarea tuturor indivizilor și folosirea opiniei majoritare pentru a selecta pe cine să ocupe diverse poziții în cadrul ierarhiei.

Gradul de severitate al criticii noastre față de o asemenea metodă depinde dacă este aplicată la societatea de azi ca un întreg, la diverse națiuni, sau dacă este vorba de organizații mai restrânse, precum ar fi partidul sau sindicatele.

În prima situație, trebuie să respingem metoda întrucât nu ține cont de poziția indivizilor în cadrul economiei și pentru că presupune că sistemul este perfect, fără să ia în considerare evoluția istorică a colectivității la care este aplicată metoda.

Diviziunea societății în clase care se disting prin privilegii economice înlătură orice însemnătate din luarea de decizii de către majoritate. Critica noastră demontează teoria înșelătoare care susține că mașinăria de stat parlamentară și democratică care a apărut de pe urma constituțiilor liberale constituie o organizație a tuturor cetățenilor, servind interesele tuturor. Din momentul în care interese opuse și conflicte de clasă își fac apariția, nu poate fi vorba de unitate în organizare; în ciuda înfățișării exterioare de suveranitate populară, statul rămâne organul clasei economicește dominante. În ciuda aplicării sistemului democratic la reprezentarea politică, societatea burgheză ne apare ca o rețea de corpuri unitare. Multe dintre acestea, care răsar din rândul straturilor privilegiate și care tind să apere aparatul social actual se strâng în jurul organismului centralizat al statului. Altele pot avea o atitudine neutră și șovăielnică față de stat. În sfârșit, altele răsar din rândurile păturilor oprimate și exploatate care sunt direcționate împotriva statului de clasă. Comunismul demonstrează că aplicarea formală juridică și politică a principiului democratic-majoritar la toți cetățenii este incapabil să facă din stat o unitate organizațională a întregii societăți sau națiuni atâta timp cât e vorba de o societate împărțită în clase. Oficial vorbind, asta pretinde a fi democrația politică, pe când, în realitate, aceasta reprezintă forma cea mai potrivită pentru puterea clasei capitaliste, pentru dictatura acestei clase, pentru menținerea privilegiilor sale.

Așadar, este de prisos să mai insistăm cu privire la demolarea erorii care atribuie același grad de independență și maturitate oricărui votant – fie că e vorba de un muncitor extenuat de pe urma muncii fizice excesive, sau un parazit bogat; fie că e vorba de un căpitan al industriei, sau de un proletar sărac și ignorant față de cauzele situației sale mizere și de metodele de ieșire din această situație. Este vorba de o eroare care are drept premisă faptul că va fi suficient ca, prin intermediul consultării „votantului” din joi în paști, să se asigure calmul și supunerea oricărei persoane care se simte victimizată și abuzată de către administrația statală.

Capitolul IV

Este deci clar că principiul democrației nu are vreo virtute intrinsecă. Nu este un principiu, ci un simplu mecanism organizațional, care răspunde prezumției aritmetice simple și primitive conform căreia majoritatea are dreptate iar minoritatea greșește. Vom vedea acum dacă și în ce măsură acest mecanism este util și suficient pentru funcționarea organizațiilor care se compun din colective mai restrânse și care nu sunt divizate prin antagonisme economice. Pentru a face asta, trebuie să considerăm aceste organizații în procesul dezvoltării lor istorice.

Este acest mecanism democratic aplicabil în timpul dictaturii proletariatului, adică în acea formă de stat născută din victoria revoluționară a claselor rebele împotriva puterii statului burghez? Poate fi definită această formă de stat, pe seama mecanismului ei intern al delegării puterii și al formării ierarhiilor, ca o „democrație proletară”? Întrebarea aceasta trebuie abordată fără prejudecăți, căci, deși putem ajunge la concluzia că mecanismul democratic este util în anumite circumstanțe, cât timp istoria nu a creat un mecanism mai bun, trebuie totuși să ne convingem că nu există niciun motiv să stabilim un astfel de concept a priori al suveranității „majorității” proletariatului. De fapt, în ziua de după revoluție, proletariatul nu va fi încă un colectiv în întregime omogen, nici nu va fi singura clasă. De exemplu, în Rusia puterea se află în mâinile clasei muncitoare și a țărănimii; dar dacă luăm în considerare întreaga dezvoltare a mișcării revoluționare, e ușor de demonstrat că proletariatul industrial, chiar dacă mult mai puțin numeros decât țărănimea, joacă totuși un rol mult mai important. Este deci logic că mecanismul Sovietic oferă mult mai multă valoare votului unui muncitor decât votului unui țăran.

Nu intenționăm aici să examinăm complet caracteristicile constituției statului proletar. Nu o vom considera în mod metafizic ca fiind ceva absolut: după cum reacționarii consideră dreptul divin al monarhiei, liberalii parlamentarismul bazat pe votul universal iar anarhiștii non-statul. Deoarece este organizația unei singure clase destinată să lipsească clasele inamice de privilegiile lor economice, statul proletar este o adevărată forță istorică care se adaptează țelului pe care îl urmărește, adică necesităților care i-au dat naștere. În anumite momente impulsul său poate veni ori din consultări mari de masă, ori din acțiunea unor organe executive foarte restrânse înzestrate cu putere absolută. Ceea ce este esențial este oferirea acestei organizații a puterii proletare de mijloace, precum și de armamentul cu care pot distruge privilegiul economic burghez și rezistența politică și militară a burgheziei; într-un fel asta pregătește dispariția claselor în sine și pentru schimbarea mai profundă a sarcinilor și structurii statului proletar.

Un lucru e clar: dacă scopul adevărat al democrației burgheze este să lipsească marile mase proletare și mic-burgheze de toată influența asupra controlului statului, care este rezervată pentru marile oligarhii industriale, bancare și agrare, dictatura proletariatului trebuie să implice cele mai mari straturi ale proletariatului și chiar masele cvasi-proletariatului în lupta pe care o întruchipează. Doar cei care sunt victimele prejudecății democratice își pot imagina că atingerea acestui scop necesită înființarea unui vast mecanism pentru consultare electorală. Asta poate fi excesiv sau – mai des – prea puțin, pentru că această formă a participării a numeroși proletari poate avea drept rezultat neparticiparea lor în manifestări mai active ale luptei de clasă. Pe de altă parte, intensitatea luptei în fazele particulare cere o rapiditate de decizie și mișcare și o organizare centralizată a eforturilor într-o direcție comună. Pentru a uni aceste condiții, așa cum ne învață experiența rusă cu o serie întreagă de exemple, statul proletar își bazează mașinăria constituțională pe caracteristici care sunt în contradicție cu canoanele democrației burgheze. Susținătorii democrației burgheze tună și fulgeră pe tema încălcării libertăților, în timp ce asta e doar o chestiune de demascare a prejudecăților filistine care mereu au permis demagogilor să asigure puterea celor privilegiați. În dictatura proletariatului, mecanismul constituțional al organizației de stat nu este doar consultativ, ci este în același timp și executiv. Participarea la funcțiile vieții politice, dacă nu a întregii mase de alegători, atunci măcar a unui strat larg al delegaților lor, nu este intermitentă, ci continuă. E interesant de observat că asta nu dăunează caracterului unitar al acțiunii întregului aparat de stat, ci mai degrabă este consistent cu acesta; tocmai pentru că se aplică criteriilor care se opun celor ale hiperliberalismului burghez: adică prin suprimarea efectivă a alegerilor directe și a reprezentării proporționale (atunci când cealaltă dogmă sacră – votul egal – va fi abolită, după cum am văzut deja).

Noi nu pretindem că aceste noi criterii introduse în mecanismul reprezentativ sau codificate într-o constituție vin dintr-un anumit principiu. În urma unor noi circumstanțe criteriile se pot schimba. În orice caz, ceea ce încercăm să clarificăm este că noi nu atribuim vreo valoare intrinsecă acestor forme ale organizării și reprezentării: este o viziune pe care o putem reduce la următoarea teză marxistă fundamentală: „revoluția nu ține de anumite forme de organizare”. Dimpotrivă, revoluția este o chestiune de conținut, adică de mișcare și acțiune a forțelor revoluționare într-un proces care nu încetează; iar acest lucru nu poate fi teoretizat cristalizându-l în oarecare „doctrină constituțională” imuabilă.

În orice caz, în cadrul mecanismului consiliilor muncitorești nu găsim nicio urmă a legii democratice burgheze care afirmă că fiecare cetățean alege pe delegatul său direct în corpul reprezentativ suprem, parlamentul. Dimpotrivă, există diferite nivele de consilii muncitorești și țărănești, fiecare nivel având o bază teritorială mai largă, culminând într-un final în congresul sovietelor. Fiecare consiliu local sau districtual își alege delegații într-un consiliu superior și în același timp își alege propria administrație, i.e. organul său executiv. La bază, în consiliul orășenesc sau rural, întreaga masă de oameni este consultată. La alegerea delegaților pentru consiliile superioare și pentru oficiile local-administrative, fiecare grup de alegători nu votează după un sistem bazat pe proporționalitate, ci după un sistem bazat pe majoritate, alegându-și delegații dintr-o listă înaintată de către partide. Mai mult decât atât, deoarece un singur delegat este suficient pentru stabilirea unei legături dintre un consiliu inferior și unul superior, este evident că cele două dogme ale liberalismului formal – alegerea câtorva membri dintr-o listă și reprezentarea proporțională – se duc pe apa sâmbetei. La fiecare nivel consiliile trebuie să dea naștere unor organe care sunt atât consultative cât și administrative și sunt legate direct de administrația centrală. Este deci firesc că pe măsură ce se avansează către organe reprezentative superioare nu se găsește nicio adunare parlamentară de palavragii care doar discută încontinuu fără să acționeze; ci se găsesc doar corpuri compacte și omogene capabile de acțiune, luptă politică și conducere a întregii mase astfel organizate în mod unitar.

Aceste capabilități, care evident nu sunt intrinseci în mod automat vreunei scheme constituționale, sunt realizate în acest mecanism datorită prezenței unui factor extrem de important, partidul politic; al cărui conținut merge mult mai departe de forma organizațională pură, și al cărui colectiv și conștiință activă permit muncii să fie orientate conform cerințelor unui proces lung și continuu evolutiv. Dintre toate organele dictaturii proletariatului, partidul politic este cel ale cărui caracteristici se apropie cel mai mult de cele ale unui colectiv omogen și unitar, unit în acțiune. În realitate, el cuprinde doar o minoritate a masei, dar proprietățile care îl disting de alte forme largi de organizare reprezentativă demonstrează tocmai că partidul reprezintă mai bine interesele colectivului și ale mișcării decât oricare alt organ. Toți membrii de partid participă continuu și neîntrerupt la realizarea sarcinii comune și la propria pregătire pentru soluționarea problemelor ce țin de lupta revoluționară și reconstrucția societății; probleme de care masele devin conștiente doar atunci când se confruntă cu ele. Din toate aceste motive, într-un sistem de reprezentare și delegare bazat nu pe minciuna democratică, ci pe un strat al populației a cărei interese comune fundamentale o duc pe calea revoluției, e evident că luarea deciziilor cade în mod spontan în responsabilitatea elementelor alese de către partidul revoluționar; care este pregătit să răspundă cerințelor luptei și să rezolve problemele pentru care s-a pregătit. Trebuie să demonstrăm mai târziu că nu atribuim aceste capabilități ale partidului doar constituției sale particulare, tot așa cum nu o facem nici în cazul tuturor celorlalte organizații. Partidul poate sau nu poate fi pregătit pentru sarcina sa de a conduce acțiunea revoluționară a unei clase; nu orice partid politic își poate asuma această sarcină, ci unul în mod particular, anume partidul comunist. Și nici măcar partidul comunist nu este imun la nenumăratele pericole ale degenerării și dezintegrării. Ceea ce face partidul potrivit sarcinii nu constă în mașinăria statutelor sale sau doar în măsurile organizaționale interne; ci, mai degrabă, caracteristicile sale pozitive care apar de-a lungul dezvoltării lui, participarea partidului în luptă și în luarea de măsuri ca o organizație ce are o singură orientare care derivă din concepția sa asupra asupra procesului istoric, asupra unui program fundamental care a fost transformat într-o conștiință colectivă și în același timp într-o disciplină organizațională sigură. Aceste probleme sunt dezvoltate mai complet în tezele despre tacticile partidului prezentate la Congresul Partidului Comunist din Italia despre care sigur cititorul a auzit.

Ca să ne întoarcem la natura mecanismului constituțional al dictaturii proletariatului – despre care deja am spus că este atât executiv cât și legislativ la toate nivelele – trebuie să specificăm căror sarcini ale vieții colective răspund funcțiile executive și inițiativele acestui mecanism. Aceste funcții și inițiative sunt chiar motivul pentru formarea acestuia și determină relațiile existente dinăuntrul mecanismului elastic și în continuă evoluție. Vom lua în considerare aici perioada inițială a puterii proletare cu referire la situația din perioada de patru ani și jumătate de dictatură proletară care a existat în Rusia. Nu dorim să speculăm despre care va fi baza definitivă a organelor reprezentative într-o societate comunistă fără clase deoarece nu putem prezice cum va evolua exact societatea pe măsură ce se apropie de acest stagiu. Putem doar să prevedem că se va mișca într-o direcție a fuziunii diferitelor organe politice, administrative și economice, și în același timp, a eliminării progresive a fiecărui element de constrângere și a statului în sine ca instrument al puterii unei clase și armă a luptei împotriva claselor inamice supraviețuitoare.

În această perioadă inițială, dictatura proletariatului are o sarcină extrem de dificilă și complexă care poate fi subdivizată în trei sfere de acțiune: politică, militară și economică. Atât problemele apărării militare împotriva atacurilor contrarevoluționare din interior și din exterior, cât și cele ale reconstrucției economiei pe o bază colectivă, depind de un plan sistematic și rațional al modului de desfășurare a forțelor, într-o activitate care trebuie să fie extrem de unitară prin utilizarea, sau mai degrabă prin folosirea cu mai mult efect, a diverselor energii a maselor. Ca și consecință, corpul care conduce lupta împotriva inamicului domestic și străin, adică armata și poliția revoluționară, trebuie să se bazeze pe disciplină și pe o ierarhie centralizată în mâinile puterii proletare. Armata Roșie este deci ea însăși o unitate organizațională a cărei ierarhii este impusă extern de către guvernul statului proletar; iar același lucru este adevărat și pentru poliția revoluționară și pentru tribunale. Aparatura economică, pe care proletariatul victorios îl ridică pentru a pune bazele unui nou sistem de producție și distribuție, dă naștere unor probleme mai complexe. Aici putem doar să amintim că trăsătura care distinge această administrare rațională de haosul economiei private burgheze este centralizarea. Orice întreprindere trebuie să fie gestionată în interesul întregului colectiv și în armonie cu cerințele întregului plan de producție și distribuție. Pe de altă parte, aparatul economic (și poziția indivizilor din care se compune) este modificat continuu iar acest lucru nu se datorează doar dezvoltării sale graduale, ci și crizelor periodice inevitabile într-o perioadă a transformărilor radicale; o perioadă în care luptele politice și militare sunt inevitabile. Aceste considerații duc către următoarele concluzii: în perioada inițială a dictaturii proletare, deși consiliile la diferite nivele trebuie să își numească delegații la organele locale executive și la organele legislative de la nivele mai înalte, responsabilitatea absolută pentru apărarea militară și, într-o manieră mai puțin rigidă, pentru campania economică, trebuie să rămână la centru. Pentru partea lor, organele locale servesc la organizarea politică a maselor pentru ca aceste să poată participa la îndeplinirea acelor planuri și să accepte organizarea militară și economică. Ele deci creează condițiile pentru cea mai largă și continuă activitate de masă posibilă în relație cu problemele vieții colective, canalizând această activitate pe făgașul formării unui stat proletar foarte centralizat.

Aceste considerații cu siguranță nu au scopul de a nega orice posibilitate de mișcare și inițiativă a organelor intermediare ale ierarhiei de stat. Dar am vrut să arătăm că nu se poate teoretiza despre sprijinirea sarcinilor executive ale revoluției pentru menținerea ordinii militare sau economice atunci când acestea au fost formate din grupuri de electori organizate la nivelul fabricii sau diviziei de armată. Structura unor astfel de grupuri nu poate pur și simplu să le acorde vreo abilitate specială și, prin urmare, unitățile în care votanții sunt grupați la bază pot deci să fie formate după criterii empirice. De fapt se vor constitui după criterii empirice, printre care, de exemplu, locul de muncă, cartierul, garnizoana, frontul de luptă sau orice altă situație din viața de zi cu zi, fără ca oricare dintre ele să fie exclusă a priori sau susținută ca model. Totuși, baza reprezentării statale în revoluția proletară rămâne o diviziune teritorială în districte electorale.

Niciuna dintre aceste considerații nu constituie o regulă strictă, iar asta ne aduce la teza noastră conform căreia nicio schemă constituțională nu poate fi ridicată la nivel de principiu, și că democrația majoritară înțeleasă în mod formal și aritmetic nu este decât o metodă posibilă pentru coordonarea relațiilor care apar în cadrul organizațiilor colective; o metodă căreia îi este imposibil a atribui vreun caracter intrinsec al necesității sau justiției, deoarece astfel de termeni nu au nicio însemnătate pentru marxiști. Pe lângă asta, scopul nostru nu este să înlocuim aparatul democratic criticat de noi cu încă un alt proiect menit să ne dea un partid liber în mod inerent de orice defecte și erori.

Capitolul V

Ni se pare că s-au spus deja suficiente despre principiul democratic în aplicarea sa asupra statului burghez, care pretinde a cuprinde toate clasele, și de asemenea în aplicarea sa doar asupra clasei proletare ca bază a statului asupra victoriei revoluționare. Ne mai rămâne să menționăm câte ceva și despre aplicarea mecanismului democratic asupra organizațiilor proletare atât înainte cât și după cucerirea puterii, fiind vorba aici de sindicate și de partidul politic.

Am stabilit mai sus că o unitate organizațională adevărată este posibilă doar pe baza unei identități de interese între membri. Deoarece cineva s-ar alătura sindicatelor sau partidelor prin virtutea unei decizii spontane de a participa la un tip specific de acțiune, o critică care neagă în mod absolut orice importanță a principiului democratic în cazul statului burghez (i.e. o uniune constituțională greșită a tuturor claselor) nu-și are locul aici. Chiar și așa, în cazul partidului și sindicatului, nu trebuie să fim înșelați de conceptul arbitrar al „sanctității” deciziilor majoritare.

În contrast cu partidul, sindicatul este caracterizat de identitatea intereselor materiale imediate ale membrilor săi. În limitele acestei categorii, sindicatul atinge o omogenitate a compoziției sale și este o organizație cu participare voluntară. Aceasta tinde să devină o organizație la care se alătură toți muncitorii dintr-o anumită categorie sau industrie automat sau chiar, într-o anumită fază a dictaturii proletariatului, sunt obligați să se alăture. Este cert că, în acest domeniu, numărul rămâne factorul decisiv, iar decizia majorității are o mare însemnătate, dar nu ne putem rezuma la o apreciere schematică a rezultatelor sale. Este necesar să luăm în considerare și alți factori care joacă un rol în viața organizației sindicale: o ierarhie birocratizată formată din funcționari care paralizează sindicatul și îl aduce sub tutela sa. De asemenea, mai sunt și grupurile de avangardă pe care partidul revoluționar le-a delegat pentru a îndrepta mișcarea sindicală pe terenul acțiunii revoluționare. În această luptă, comuniștii adesea punctează faptul că funcționarii aparținând birocrației sindicale încalcă principiile democratice și nu țin seama de voia majorității. Este just să denunțăm această activitate, întrucât șefii sindicali de dreapta se laudă cu mentalitatea lor democratică, așa că e necesar să scoatem la iveală contradicțiile acestora. Facem același lucru și când vine vorba de liberalii burghezi de fiecare dată când aceștia falsifică voința populară, fără să sugerăm că o consultație liberă ar rezolva problemele care afectează proletariatul. Este corect și oportun să facem asta deoarece în momentele în care masele sunt îmboldite la acțiune din pricina presiunii exercitate de situația economică, poate fi înlăturată influența birocrației sindicale (care constituie, în esență, o influență extra-proletară a claselor și organizațiilor fără legătură cu sindicatele), sporind astfel influența grupurilor revoluționare. Dar în aceste tactici nu există urmă de prejudecăți „constituționale”, iar comuniștii – cu condiția ca aceștia să fie înțeleși de către mase și le pot demonstra maselor că acționează în direcția satisfacerii intereselor lor imediate – trebuie să aibă o abordare flexibilă față de canoanele democrație formale din cadrul sindicatelor. Spre exemplu, nu există nicio contradicție între aceste două atitudini în materie de tactică: pe de o parte, asumarea responsabilității de a reprezenta minoritatea în organele de conducere sindicale în măsura în care statutele permit acest lucru; pe de altă parte, afirmarea faptului că reprezentarea statutară va trebui eliminată odată ce am cucerit aceste organizații pentru a le facilita acțiunea. Ce ar trebui să ne ghideze în această chestiune este o analiză minuțioasă a procesului de dezvoltare a sindicatelor în faza curentă. Trebuie să accelerăm convertirea acestora din organe ale influenței contrarevoluționare în organe ale luptei revoluționare. Criteriile ce țin de organizarea internă au o însemnătate doar dacă contribuie la acest obiectiv.

Acum vom analiza organizația de partid pe care am mai menționat-o în relație cu mecanismului statului proletar. Partidul nu pornește de la o identitate a intereselor economice a membrilor în aceeași măsură ca sindicatele. Dimpotrivă, își bazează unitatea organizațională nu pe o categorie, așa cum o fac sindicatele, ci pe o bază mult mai largă, a întregii clase. Aceasta se aplică nu numai în domeniul spațial, caz în care partidul dorește să devină unul internațional, dar și în domeniul temporal, din moment ce partidul reprezintă un organ a cărui conștiință și acțiune reflectă procesul revoluționar parcurs de proletariat spre emanciparea sa. Când studiem problemele structurii de partid și organizării interne, aceste considerații bine știute ne determină să ținem tot timpul seama de întregul proces al formării sale și a vieții sale în legătură cu sarcinile complexe pe care trebuie să le îndeplinească. La finalul acestei expuneri lungi, nu putem intra în detalii privitor la mecanismul care ar trebui să gestioneze consultarea membrilor partidului, precum și a recrutării și alegerii liderilor. Este fără îndoială că pentru moment este cel mai bine să ținem cont de principiul majorității. Dar ținem să punctăm că nu există niciun motiv pentru a ridica întrebuințarea mecanismului democratic la rangul de principiu. În afară de funcțiile sale consultative, analoage cu sarcinile legislative ale aparatului de stat, partidul are sarcini executive care, în momentele cele mai cruciale ale luptei, corespund cu cele ale armatei, și care cer un maxim de disciplină ierarhică. De fapt, în procesul complex care a dus la formarea partidelor comuniste, apariția unei ierarhii constituie un fenomen real și dialectic care are origini îndepărtate și care corespunde cu întreaga experiență de funcționare a mecanismului de partid. Nu putem afirma că deciziile luate de majoritatea partidului sunt intrinsec la fel de juste precum decizia unui judecător supranatural care le oferă lideri tuturor colectivităților umane. Aceasta este o opinie împărtășită cu siguranță de cei ce cred ca Sfântul Duh participă la slujbe. Chiar și într-o organizație precum partidul în care compoziția constituie un rezultat al selecționării prin intermediul participării voluntare și controlul recrutării, decizia majorității nu este în sine cea mai bună. Dacă contribuie la o mai bună funcționare a corpurilor executive ale partidului, aceasta are loc doar din pricina coincidenței canalizării eforturilor individuale pe făgașul unei munci unitare și bine orientate. Nu vom propune acum înlocuirea acestui mecanism prin altul, și nu vom examina în detaliu în ce ar consta un nou sistem. Putem însă să întrevedem un mod de organizare care va fi treptat eliberat de către convențiile principiului democratic; nu va fi necesar să îl respingem din teama nejustificată cum că într-o zi vom observa că alte metode de luat decizii și de rezolvare a problemelor sunt mai conforme cu necesitățile partidului și ale activității sale, aflate la un anumit stadiu de dezvoltare.

Criteriul democratic a reprezentat pentru noi până acum un factor material incidental în construcția organizației noastre interne și în formularea statutelor de partid; criteriul nu constituie însă platforma lor indispensabilă. Nu vom ridica, așadar, formula organizațională cunoscută drept „centralism democratic” la rangul de principiu. Democrația nu poate reprezenta un principiu pentru noi: centralismul neîndoielnic este un principiu al nostru, din moment ce esența organizației de partid trebuie să fie unitatea structurală și unitatea în acțiune. Pentru a exprima continuitatea structurii de partid în spațiu, termenul centralism este suficient, dar pentru a introduce ideea esențială de continuitate în timp – vom propune, pentru a lega aceste două idei esențiale, ca partidul comunist să își bazeze organizarea sa pe „centralismul organic”. Astfel, menținând părți din mecanismul democratic numai în măsura în care ne sunt de folos, vom elimina întrebuințarea termenului „democrație”, care este atât de drag celor mai nenorociți demagogi, care manifestă ironie față de cei exploatați și oprimați. Vom abandona termenul „democrație”, lăsând dreptul exclusiv de a îl întrebuința burgheziei și campionii liberalismului, indiferent de cât de extremiști ar părea.