Partidul și pericolele intelectualismului online

Sarcina dificilă de a revigora mișcarea revoluționară și de a reconstrui partidul care o conduce este îngreunată de numeroase probleme, probleme cu care generațiile anterioare de comuniști s-au confruntat deja sub diferite forme. Una dintre aceste probleme, care apare într-o formă ușor diferită, dar totuși familiară, este cea a intelectualismului. Deși internetul reprezintă un avantaj major ca mijloc de comunicare pentru organizarea partidului, el este totuși, ca orice tehnologie, un instrument al burgheziei. Și, la fel ca toate mijloacele de informare anterioare, mass-media online servește, în primul rând, ideologiei burgheze. Situația actuală apasă greu asupra gândirii fiecărui individ, chiar și a celor care se declară comuniști sau, de fapt, a celor care urmează tradiția noastră a comunismului de stânga. Am scris deja despre relația (sau lipsa acesteia) dintre Partid și internet în articolul „Partidul și rețelele de socializare”:

„Partidul are propriile organe specifice de informare și propagandă, iar tovarășii trebuie să se dedice exclusiv acestora. Colaborarea cu presa sau mass-media externe care nu aparțin Partidului, precum și realizarea de propagandă prin canale personale, cum ar fi profilurile sociale sau blogurile, este străină metodei Partidului și trebuie evitată. În realitate, propaganda comunistă nu se bazează pe mijloace efemere sau individualiste, ci se bazează pe acțiune colectivă și centralizată, menită să construiască o inteligență colectivă solidă și durabilă.”

Cu toate acestea, spectrul intelectualismului individualist continuă să-i bântuie pe cei care gravitează în jurul nostru; trebuie, așadar, să reafirmăm poziția Partidului cu privire la modul în care tradiția noastră îi privește pe „cei puțini iluminați” care pretind că aderă la pozițiile noastre, poate doar în cuvinte. Acel gânditor notoriu, care se laudă cu „adevărul” convingerilor sale pe vreo platformă burgheză online și se angajează în polemici împotriva altor figuri la fel de slabe, împotmolit în adâncurile dezbaterii intelectuale în loc să se preocupe de chestiuni legate de organizarea de partid și de agitația clasei muncitoare (domenii considerate prea nesemnificative pentru minți atât de mari), preferă să-și petreacă zilele scriind răspunsuri la răspunsuri care se vor pierde inevitabil pentru totdeauna în istorie. În acest sens, trebuie să ne amintim de cuvintele lui Lenin, care, în lucrarea sa „Organizația de partid și literatura de partid”, scrie despre problema structurii muncii teoretice în cadrul partidului:

„… Literatura trebuie să devină o literatură de partid. în opoziție cu moravurile burgheze, în opoziție cu presa burgheză afaceristă, urmărind scopuri lucrative, în opoziție cu individualismul și carierismul publicistic burghez, cu „anarhismul boieresc“ și cu goana după profit, proletariatul socialist trebuie să promoveze principiul literaturii de partid, să dezvolte acest principiu și să-1 aplice într-o formă cît mai deplină și mai unitară.”

„Dar în ce constă acest principiu al literaturii de partid ? Nu numai în faptul că pentru proletariatul socialist literatura nu poate fi un instrument de îmbogățire a unor persoane sau a unor grupuri, dar în general nu poate fi o chestiune individuală, independentă de cauza generală a proletariatului. Jos cu publiciștii fără partid ! Jos cu publiciștii supraoameni !Literatura trebuie să devină o parte a cauzei generale a proletariatului, „o rotiță și \un șurub“ al unui mecanism social democrat unic și mare, pus în mișcare de întreaga avangardă conștientă a întregii clase muncitoare. Literatura trebuie să devină o parte integrantă a muncii organizate, planificate și’ unitare a partidului social-democrat.„

Observații ascuțite și precise! Și, într-adevăr, puține lucruri s-au schimbat de pe vremea lui, cu o singură excepție, desigur. Internetul a oferit tuturor o gustare din existența burgheză: acum, în loc să ai nevoie de propria editură sau de propriul ziar, pur și simplu introduci informațiile tale în mașinăria capitalistă și primești o „rubrică literară” ca dar, urmărind capitalul social mai degrabă decât îmbogățirea teoretică și istorică, în căutarea faimei și a satisfacției egoiste. Oricine poate fi un „superom literar”. Astfel, în zilele noastre, vedem cruciați eclectici care poartă stindardul „comunismului de stânga”, acționând în același timp ca indivizi singuratici, întruchipând pe Don Quijote al zilelor noastre; ei călăresc pe coloanele blogurilor lor spre victorie, lovind oportunistul omniprezent cu lancea gândirii și a rațiunii, cu moara de vânt pe care trebuie să o distrugă. Noi, comuniștii, însă, trebuie să rămânem fideli lui Lenin și învățătorilor noștri: literatura noastră de partid, deși reprezintă o parte importantă a muncii noastre generale, nu este singura noastră preocupare, căci nu suntem cavaleri intelectuali, ci luptători pentru revoluție și înțelegem importanța muncii de clasă. Așa cum am afirmat și cu alte ocazii:

„În orice moment, în orice loc și fără excepție, Partidul trebuie să se străduiască neîncetat să se integreze în viața maselor și să participe la protestele acestora, chiar și atunci când acestea sunt influențate de directive care contravin propriilor noastre principii.”

Partidul nu își are originea în cercurile intelectuale, ci în lupta istorică a avangardei proletariatului. Prin respingerea principiului democratic, respingem și noțiunea de polemică, de dezbatere deschisă și de „piață a ideilor” (într-adevăr, ar fi greu să găsim un concept mai burghez). Într-adevăr, partidul nostru, urmând pașii lui Lenin, susține că conștiința individuală nu poate exista; textul nostru „Partidul Comunist în tradiția stângii” afirmă:

„Teza noastră este că nu numai înțelegerea rațională și acțiunea sunt inseparabile, ci, în ceea ce privește individul, acțiunea precede întotdeauna înțelegerea și conștiința. Același lucru este valabil și pentru indivizii care se alătură partidului… Conștiința nu se află nici în persoana individuală înainte sau după aderarea la partid, nici după o lungă perioadă de militantism, ci mai degrabă în organismul colectiv, compus din bătrâni și tineri, educați și needucați deopotrivă, care desfășoară o acțiune complexă și continuă în conformitate cu o doctrină și o tradiție imuabile. Corpul „partidului” este cel care posedă conștiința de clasă, deoarece individului îi este refuzată această posesie; această conștiință poate exista numai în cadrul unei organizații capabile să alinieze fiecare act, comportament și dinamică internă sau externă la liniile preexistente ale doctrinei, programului și tacticii și capabile să crească și să se dezvolte pe această bază, o bază acceptată în întregime, chiar fără a fi fost înțeleasă în prealabil. Ideea că aderarea la partid implică un aspect „mistic” îi sperie doar pe micii burghezi influențați de Iluminism, convinși cum sunt că totul poate fi învățat din cărți.”

Așa cum afirmă în mod pertinent citatul final, acești „giganți intelectuali”, chiar și atunci când se prezintă drept comuniști de stânga, nutresc o teamă mortală de a-și pierde imaginea individuală; în consecință, se agață de cercurile intelectuale online, trăind pentru totdeauna într-o lume a ideilor și a insultelor meschine. Cei care decid să se apropie de Partid și să se alăture rândurilor sale nu ar trebui să se amăgească cu cercurile online, nici să rămână prinși în intelectualismul burghez, acordând prioritate propriei „personalități importante” în detrimentul colectivului de partid, sau să internalizeze tacticile și *modus operandi* de stânga mic-burgheze, care își au rădăcinile în idolatrie și populism.

Cu toate acestea, dacă intelectualismul mic-burghez se infiltrează în Organizația Comunistă, acesta riscă să perturbe fluxul operațiunilor Partidului, să încurajeze un sentiment de „proprietate” asupra „operei intelectuale” proprii și, făcând ecou carierismului stalinist, să genereze așteptări de „recompense” și „recunoștință”, în loc să reflecte „premisa societății comuniste” întruchipată de Partid: o societate în care munca este intrinsec satisfăcătoare și nimeni nu revendică proprietatea asupra contribuției sale la Partid, deoarece aceasta face parte din efortul colectiv de reconstrucție a doctrinei revoluționare. Așadar, încă o dată, să repetăm cu Lenin: „Jos cu superoamenii literaturii!” Trebuie să rezistăm tendinței anumitor cercuri intelectuale, a acelor filosofi care trăiau în lumea ideilor și a polemicilor, împotriva cărora Marx a scris la începutul parcursului său.

În concluzie, reiterăm citatul fundamental al lui Marx din „Teze despre Feuerbach”: „Filozofii nu au făcut decît să interpreteze lumea în diferite moduri; important este însă de a o schimba.”