Programul-Manifest al Stângii Partidului
O întâlnire din Milano pentru a pregăti Congresul de la Florența: pentru întărirea deciziilor de la Moscova, pentru eliminarea social-democraților, pentru Partidul Comunist.
Cu zile în urmă, în Milano, a avut loc o întâlnire a unui număr mic de tovarăși reprezentând facțiunile și tendințele extremiste din interiorul Partidului Socialist Italian. În cadrul acestei întâlniri a fost elaborat programul-manifest pe care îl publicăm acum; nu necesită comentarii adiționale.
Noi doar observăm că participarea abstenționiștilor la această mișcare nu poate fi o surpriză pentru nimeni. La Congresul din Bologna, o întâlnire a facțiunii noastre a deliberat să propună un acord comuniștilor electoraliști, conform căruia, ei, în afara problemei electorale, ar fi acceptat ceilalți doi stâlpi de temelie ai mișcării noastre: schimbarea numelui Partidului și expulzarea dreptei social-democrate. Rezultatul nu a fost unul favorabil, deoarece, după cum este deja binecunoscut, nimeni nu a vrut să renunțe la prejudecățile unității partidului, cu excepția noastră – a abstenționiștilor.
Astăzi, în urma evenimentelor cunoscute și a Congresului Internaționalei Comuniste, dezvoltarea logică a acțiunii noastre ne conduce spre o înțelegere loială cu elementele revoluționare ale Partidului; alături de ele, fără dificultăți și fără dezacorduri, proiectul acțiunii comune, pe care îl prezentăm astăzi tuturor tovarășilor italieni, a fost trasat.
***
CĂTRE TOVARĂȘI ȘI CĂTRE SECȚIUNILE PARTIDULUI SOCIALIST ITALIAN
Criza care ne afectează de mult timp Partidul a primit o atenție suplimentară mulțumită evenimentelor recente din Italia, cât și rezoluțiilor celui de-al doilea congres al Internaționalei a Treia; este deci necesar și urgent, de vreme ce data Congresului Național al Partidului se apropie, ca elementele de stânga ale Partidului să facă un efort comun pentru a abandona această situație intolerabilă ce este în contrast cu nevoile luptei revoluționare ale proletariatului italian.
Toate acestea ne-au împins spre a fi promotorii unei mișcări ce vizează pregătirea Congresului și, mai exact, a unei înțelegeri între toți acei tovarăși ce simt în mod real nevoia ca Congresul să ofere o soluție definitivă și puternică la această problemă serioasă.
Nu ne vom opri să mai reamintim situația țării noastre. Condițiile în care a participat, și a ieșit, din Primul Război Mondial, și episoadele acestei perioade tulburi de după război, demonstrează până și inamicilor noștri multitudinea de simptome ale dezorganizării ireparabile ale regimului prezent și incapabilitatea sa de a se lupta cu consecințele revoluționare ale descompunerii sale interne.
Pe de altă parte, murmurul, simțul, impulsul rebel al maselor tuturor păturilor proletare crește de la o zi la alta și se manifestă în agitație continuă, în fervoarea luptelor de clasă ce sunt purtate cu aspirația, deși pur instinctivă, că astfel de lupte vor rezulta în cele din urmă în victoria finală a revoluției proletare.
Burghezia, deși conștientă de neputința sa de a face față destrămării regimului său social, își concentrează ultimele forțe într-o defensivă împotriva avansului maselor revoluționare. Pe de o parte, organizează corpuri regulate și ocazionale pentru represiunea armată a revoltelor muncitorești, pe altă parte, dezvoltă o politică vicleană a concesiilor aparente și a falsei bunăvoințe față de aspirațiile maselor.
Organismele care conduc acțiunea proletară și ale căror sarcină este dezvoltarea unei opoziții victorioase față de această politică a conservării burgheze s-au arătat fără îndoială nepotrivite cu multiple ocazii.
Organizarea sindicală preia numere mari de muncitori, ce cresc cu fiecare zi, dar, în timp ce cei din urmă, în luptele și grevele lor, demonstrează faptul că simt nevoia lărgirii câmpului de luptă și mișcarea spre cuceriri revoluționare, birocrația de la conducerea sindicatelor dă întregii activități caracterul tradițional al luptelor corporative, restrângând acțiunea în limitele urmăririi îmbunătățirii treptate a condițiilor de trai ale proletariatului.
În ceea ce privește partidul politic al clasei muncitoare, Partidul Socialist, ce pretinde să însumeze avangarda spiritelor revoluționare, să imprime un nou caracter și o nouă direcție metodelor de luptă pentru realizarea obiectivelor maxime ale comunismului, și acesta se manifestă nepotrivit pentru această misiune.
Este cu siguranță adevărat că majoritatea Partidului, adoptând la Bologna noul program maximalist, și aderând la Internaționala Moscovei, a crezut că a răspuns cerințelor problemei istorice ce a ieșit la suprafață în urma încheierii Războiului. Aceasta a pus peste tot una împotriva alteia cele două concepții antitetice ale luptei proletare: cea social-democrată, dezonorată de falimentul Internaționalei a Doua și de complicitatea cu diferitele burghezii și cea comunistă, ce se folosește de afirmațiile marxiste originale și de experiența glorioasă a Revoluției Ruse și care, organizată în noua Internațională, a lansat proletariatului lozinca sa revoluționară: lupta violentă pentru distrugerea puterii burgheze, pentru dictatura proletariatului, pentru regimul consiliilor muncitorești.
De fapt, Partidul, poate înşelat de satisfacţia legitimă de a fi păstrat în timpul războiului un comportament cu totul diferit în comparaţie cu celelalte partide ale Internaţionalei a Doua, nu înțelegea că o schimbare formală a programului trebuia urmată de o profundă reînnoire a structurii și funcțiilor sale.
Evenimentele ce au urmat au demonstrat, datorită circumstanțelor pe care ar fi superfluu să le reamintim, că Partidul era departe de a se ridica la nivelul misiunii revoluționare pe care situația istorică i-a desemnat-o.
Nu și-a schimbat în mod semnificativ criteriile politicilor sale; acțiunea sa, în principal parlamentară, bazându-se pe metodele tradiționale antebelice, a ajuns adesea să joace jocul guvernului burghez.
În momentele când trebuiau luate decizii cruciale, persoanele de modă veche au fost lăsate să arbitreze situația; partidul nu a fost în măsură să ia înapoi de la ei conducerea uniunii şi a acţiunii parlamentare, revenind la vechile metode ale acordurilor şi compromisurilor. Masele proletare dezamăgite se îndreaptă, atunci, în parte, spre alte curente revoluționare ce militează în afara partidului, precum sindicaliștii și anarhiștii, ale căror concepții despre procesul revoluționar cu care comuniștii nu pot fi de acord; ele combină criticile foarte justificate ale unei astfel de atitudini cu cerinţele revoluţionare şi limbajul revoluţionar al liderilor de partid.
Din cauza motivelor sus menționate, și a tuturor celorlalte motive ce au fost expuse mai pe larg cu alte ocazii de elementele sale de stânga, Partidul Socialist s-a dovedit a fi inadecvat pentru sarcina sa; din aceste motive, Congresul Internațional de la Moscova, acceptând cererile tovarășilor italieni aparținând unei tendințe mai avansate, a hotărât să înfrunte în mod clar şi ferm problema reînnoirii partidului nostru şi a pus bazele pe care următorul nostru congres va trebui să lucreze pentru a îndeplini astfel de sarcini.
Care sunt, deci, sarcinile următorului Congres? Care sunt obiectivele pe care trebuie să ni le setăm pentru a înfrunta curajos boala din partid, utilizând cele mai radicale remedii, în loc să pierdem timpul cu încăierări verbale zadarnice și șiretlicuri de lobby? Credem că aceste obiective și intenții pot și trebuie să se regăsească la toți tovarășii ce împărtășesc, alături de principiile fundamentale ale comunismului, dorința de a aplica în cel mai determinat mod toate rezoluțiile de la Moscova cu privire la formarea și activitatea partidului nostru.
Aceste rezoluții vor constitui platforma de acțiune comună a tuturor acelor grupuri și curente de stânga care, deși separate în ce privește unele concepții particulare asupra anumitor probleme de doctrină și tactică, împărtășesc criticile, venite dintr-un punct de vedere revoluționar, la adresa insuficienței acțiunii Partidului.
Programul acțiunii comune pe care îl sugerăm în vederea Congresului poate fi sintetizat, în opinia noastră, în următoarele puncte principale:
1. Schimbarea numelui partidului în Partidul Comunist Italian (secțiune a Internaționalei Comuniste).
2. Revizuirea programului votat la Bologna, anumite afirmații trebuind să fie schimbate în așa fel încât să fie mai consecvente cu principiile Internaționalei a Treia, pentru a se opune încă o dată programului social-democrat favorizat de dreapta partidului.
3. Excluderea formală și consecventă din Partid a tuturor membrilor și organismelor care s-au proclamat, sau care se vor proclama, împotriva programului comunist, prin formarea de secțiuni, prin votul din cadrul congresului sau prin orice altă formă de exprimare.
4. Modificarea statutelor interne ale partidului pentru a introduce criteriul omogenității în ce privește centralizarea și disciplina, ce sunt bazele indispensabile ale structurii Partidului Comunist; aceasta prin a adopta schimbări precum introducerea unui timp minim de așteptare pentru noile cereri de aderare la partid și verificări periodice ale statutului de membru, prima dintre ele urmând să fie pusă în aplicare curând după Congres.
5. Obligația pentru toți membrii de partid la disciplină de acțiune totală în privința tuturor deciziilor tactice ale Congreselor, atât Naționale, cât și Internaționale, îndeplinirea cărora va fi responsabilitatea Comitetului Central cu puteri depline, așa cum a fost nominalizat de către Congres.
Activitatea partidului se va orienta după aplicarea criteriilor stabilite de Congresul de la Moscova, pe scurt, după cum urmează:
a) Pregătirea acțiunii insurecționare proletare exploatând toate instrumentele legale de propagandă și organizând, în același timp, muncă ilegală la scară largă, pentru a crea toate condițiile indispensabile pentru acțiune și a furniza toate mijloacele materiale necesare.
b) Organizarea în interiorului tuturor sindicatelor, ligilor, cooperativelor, fabricilor, firmelor, etc. de grupuri comuniste, legate de organizația partidului, pentru propagandă, pentru cucerirea acestor organisme și pentru pregătirea revoluționară.
c) Acțiune în cadrul organizațiilor economice pentru a le aduce liderii spre Partidul Comunist. Apelul la organizațiile revoluționare proletare din afara Confederazione Generale del Lavoro la a susține lupta comuniștilor împotriva orientării și a liderilor acestei confederații. Refuzarea acordului de alianță între Partid și Confederație, care este inspirat de criteriul social-democrat al egalității de drepturi între partid și sindicat, pentru a-l înlocui cu adevăratul control al acțiunii organizațiilor economice proletare din partea Partidului Comunist prin disciplina comuniștilor ce lucrează în interiorul sindicatelor la directivele Partidului Comunist. Separarea Confederației, de îndată ce este este cucerită în direcțiile Partidului Comunist, de la secretariatul din Amsterdam, și aderarea acesteia la secțiunea sindicală a Internaționalei Comuniste, conform regulilor care sunt în Statutul acesteia din urmă.
d) Lupta de a câștiga pentru Partidul Comunist conducerea mișcării organizării cooperative, de a elimina influențele burgheze și mic-burgheze actuale din cadrul ei și de a o face susținătoare a mișcării de clasă revoluționare a proletariatului.
e) Participarea la alegerile politice și administrative într-o manieră complet opusă vechii practici social-democrate, cu obiectivul de a duce o luptă de agitație și propagandă revoluționară, de a grăbi destrămarea organelor burgheze ale democrației reprezentative. Revizuirea, de către organele de partid și sub conducerea Comitetului Central, a componenței tuturor reprezentanțelor electorale ale partidului în municipii, provincii și parlament, cu autoritatea de a le dizolva. Controlul și direcționarea permanentă din partea Comitetului Central a celor ce vor fi păstrate. Grupul parlamentar va fi considerat organul cu sarcina de a îndeplini o funcție tactică specifică sub îndrumarea centrului partidului. Nu va avea abilitatea de a-și exprima opinia, ca organism separat, asupra problemelor care implică politica generală a partidului.
f) Controlul întregii activități de propagandă de către organele centrale, în special disciplinarea tuturor organelor de presă ale partidului, ale căror comitete de gestionare vor fi nominalizate sau confirmate de Comitetul Central, ce le va controla activitatea în acord cu direcțiile politice ale congreselor.
g) Contactul apropiat cu mișcarea de tineret, în acord cu îndrumările furnizate de statului Internaționalei Comuniste; intensificarea propagandei și organizării printre femei. Credem că aceste îndrumări generale ale programului acțiunii comune vor primi acordul tuturor comuniștilor, ceea ce va contribui în mod activ la asigurarea triumfului său în viitoarele întâlniri de partid printr-o agitație amplă și prin organizarea tuturor forțelor care se vor muta pe acest teren.
La muncă, deci, tovarăși, dincolo de sentimentalismele false ale unitarianismului, dincolo de probleme personale mizerabile, pentru triumful cauzei revoluției comuniste!
Milano, octombrie 1920
Nicola Bombacci, Amadeo Bordiga, Bruno Fortichiari, Antonio Gramsci,
Francesco Misiano, Luigi Polano, Umberto Terracini.
La Confederazione del Lavoro Italiana e l’internazionale sindacale
Un argomento intorno al quale si è molto equivocato, ed in modo assai poco simpatico, è quello dei rapporti tra la Confederazione Generale del Lavoro italiana e la Internazionale sindacale di Mosca.
Ecco come d’Aragona ha riferito – al … gruppo parlamentare! – della cosa, secondo l’«Avanti!»: «Si è trattato (a Mosca) della costituzione di una Internazionale dei Sindacati la quale svolgesse l’opera sua parallelamente ed in armonia con la Terza Internazionale Comunista. È stata decisa la formazione di un Comitato per raggiungere tale scopo.
«Le condizioni alle quali si giunse stabilivano che dovevano esistere rapporti permanenti, tra i Sindacati e i Partiti Comunisti – si è cioè trasportata nel campo internazionale la situazione di fatto già esistente in Italia». «L’on. d’Aragona accenna alla lettera di Lenin pubblicata dai nostri giornali, in cui si biasima la Confederazione Generale del Lavoro italiana, perché è rimasta coerente all’Internazionale di Amsterdam fino al giorno in cui si fosse tenuto il Congresso fra i dissidenti da quella Internazionale. Ritiene che questa improvvisa sconfessione derivi dal fatto che Lenin destituì i rappresentanti russi che avevano firmato la convenzione.
Serrati dal canto suo aggiunge: «Quanto è accaduto per la convenzione sindacale nei nostri rapporti, è accaduto nei confronti del Partito Socialista francese coi rappresentanti del quale erano stati fissati nove punti per l’accettazione, e poi partiti i francesi sono stati elevati a diciotto, a ventuno, e ventidue».
Ecco un tessuto di cose non vere e di oblique insinuazioni. Cominciamo anzitutto ad osservare quanto sia equivoco il paragone invocato da Serrati della questione francese. Lenin e il Comitato Esecutivo si contentavano di nove condizioni; è stato proprio il Congresso Internazionale che portando a ventuno le diciotto condizioni generali di ammissione contenute nelle tesi presentate, ne ha naturalmente voluta la applicazione anche al Partito francese, col quale nessun impegno aveva preso o poteva prendere il C.E.. Ed è proprio Serrati poi che trova che coi francesi si è troppo indulgenti!
Ricostruiamo ora la questione della costituzione della internazionale sindacale. D’Aragona era andato in Russia come membro della missione italiana; non aveva dalla Confederazione del Lavoro alcun mandato per il Congresso della Terza Internazionale.
Quando il Congresso fu convocato Serrati e d’Aragona chiesero ai rispettivi organismi l’autorizzazione a restare.
Un telegramma di Gennari comunicò che i delegati del Partito erano Serrati, Bombacci e Graziadei, informando che la Confederazione autorizzava d’Aragona a rimanere.
Questi prese parte alle trattative per la costituzione della sezione sindacale dell’Internazionale Comunista, che si conchiusero con l’approvazione di una convenzione datata da Mosca il 15 luglio.
È falso che questa convenzione tollerasse la permanenza degli organismi sindacali nazionali che vi partecipassero nel segretariato giallo di Amsterdam, come è falso che il C.E. ed il Congresso abbiano modificata o sconfessata quella convenzione; e questa allusione si riferisce al solo fatto del cambiamento di un relatore al Congresso sull’argomento dei sindacati russi, fatto che non può avere nulla di anormale per chi conosce gli stessi criteri di disciplina che vigono nel Partito Comunista Russo.
Nella convenzione, come nelle risoluzioni del Congresso, è affermato il criterio che i comunisti non devono seguire la tattica di abbandonare le file dei sindacati attuali, anche se di tendenza contro-rivoluzionaria, ma restarvi per conquistarli.
Ove però un organismo sindacale nazionale sia nelle mani dei comunisti esso deve staccarsi dalla Internazionale gialla di Amsterdam per aderire alla sezione sindacale della III Internazionale.
Per conseguenza la minoranza rivoluzionaria della Confederazione Generale del Lavoro francese deve rimanere, ad esempio, nelle file di tale organismo, benché questo aderisca ad Amsterdam, ma i dirigenti della Confederazione Generale del Lavoro d’Italia che dicono di essere per la III Internazionale devono abbandonare Amsterdam se vogliono aderire a Mosca. Nessuna concessione è stata loro fatta quando si firmò la convenzione. La verità è che i rappresentanti della Confederazione lasciarono intendere e Serrati soprattutto, loro avvocato, dichiarò cento volte su tutti i toni che la Confederazione erasi già distaccata da Amsterdam.
Lo stesso ebbe poi a confutare tale asserzione – insieme a Bombacci – ricordando che la Confederazione Generale del Lavoro nell’occasione del boicottaggio all’Ungheria aveva diramato il comunicato presentandolo come un ordine della propria centrale Internazionale di Amsterdam.
Benché alla convenzione partecipassero rappresentanti riformisti come l’italiano d’Aragona ed anarchici come lo spagnuolo Pestagna, il concetto che la ispira è antitesi a quello vigente in Italia circa i rapporti tra sindacati e Partito che lascia ancora ai primi troppa autonomia. Questa tesi difesa da riformisti e da sindacalisti rivoluzionari è sostituita da quella del controllo del movimento politico comunista sui Sindacati. Qui è dunque un’altra affermazione inesatta di d’Aragona e di Serrati, che cioè in Italia non via sia in materia nulla da cambiare, dato il famoso patto d’alleanza. Tale asserzione a Mosca ha fatto ridere; prima di tutto il partito italiano non è ancora un vero Partito Comunista rivoluzionario, secondariamente esso ha chiesto alla Confederazione impegni troppo limitati, in terzo luogo questa dimostra di fregarsene abbastanza di quegli stessi modestissimi impegni assunti.
Ci riserviamo di pubblicare il testo della convenzione e degli statuti provvisori, ed aggiungiamo qualche cosa circa le decisioni del Congresso sulla questione sindacale.
Nelle tesi sul compito del Partito è detto: «L’Internazionale Comunista ha invitato al suo Congresso ogni sindacato che riconosce i principi della III Internazionale e che è disposto a romperla con la Internazionale gialla. La Internazionale Comunista organizzerà una sezione dei sindacati rossi che si mettono sul terreno del Comunismo. La Inter. Com. si rifiuterà di lavorare con ogni organizzazione operaia anche se non aderente al Partito, se questa è decisa a non condurre una seria lotta rivoluzionaria contro la borghesia».
È dunque chiaro che i comunisti lavorano in ogni sindacato, anche se riformista o anarchico per arrivare alla direzione dei sindacati da parte del Partito.
Ma ciò non può essere invocato per mettere in dubbio un’altra cosa chiarissima: un organismo sindacale nazionale non può aderire contemporaneamente ad Amsterdam e a Mosca.
I riformisti confederali hanno firmata la convenzione di Mosca lasciando intendere che erano usciti da Amsterdam. Quando però hanno visto quale aria tirava nel Congresso Internazionale per loro, e per il loro difensore Serrati, non hanno più voluto dichiarare apertamente la loro adesione alla III Internazionale, tanto che il d’Aragona è rimasto solo per alcuni giorni nel Congresso, finché un incidente che illustreremo e dal quale risultò che egli non faceva parte della delegazione italiana lo indusse ad abbandonare il Congresso medesimo.
La conclusione è che la Confederazione del Lavoro italiana non deve considerarsi aderente alla III Internazionale perché è ancora attaccata al centro contro-rivoluzionario di Amsterdam.
D’altra parte è perfettamente logico che sia così, poiché essa è diretta da elementi che dovranno essere esclusi dal Partito Comunista Italiano.
L’articolo 14 dello statuto della Internazionale Comunista dice:
«I sindacati che stanno sul terreno del comunismo riuniti internazionalmente sotto la direzione dell’Internazionale Comunista formano una sezione dell’Internazionale Comunista. Questi sindacati delegano i loro rappresentanti ai congressi mondiali dell’Internazionale Comunista a mezzo del Partito Comunista dei relativi paesi».
Il nostro compito nei riguardi del lavoro nei sindacati risulta dunque chiarissimo: organizzare la lotta per togliere la Confederazione ai suoi attuali dirigenti, uomini che dovranno essere esclusi dal Partito Comunista, e sostituirli con provati comunisti strettamente disciplinati al Partito, che non si considerino mai come i dirigenti di un organismo autonomo dal loro Partito, che pongano per direttiva dell’azione da imprimere ai sindacati economici le decisioni dei Congressi del Partito politico e degli organi direttivi di questo.
a.b.
Lo sviluppo della rivoluzione mondiale e la tattica del comunismo Pt.3
III.
È stato rilevato più volte, che nell’Europa occidentale la rivoluzione deve esser più lenta, perché la borghesia vi è molto più forte che in Russia. Analizziamo l’essenza di questa forza. Consiste essa nel maggior numero d’individui appartenenti a questa classe? Anche le masse proletarie sono relativamente molto più grosse. Consiste nel dominio della borghesia su tutta la vita economica? Indubbiamente questo era un forte elemento di potere; ma questo dominio sfugge, e nell’Europa centrale l’economia è in pieno fallimento. Consiste finalmente nel fatto che la borghesia ha a sua disposizione lo Stato con tutti i suoi mezzi di violenza? Certo essa ha sempre represso le masse con questo mezzo, e perciò la conquista del potere statale era il primo obiettivo del proletariato. Ma nel novembre del 1918 il potere statale in Germania e Austria cadde senza forza dalle mani della borghesia, gli strumenti di violenza erano affatto paralizzati, le masse erano padrone. E tuttavia la borghesia poté ricostruire questo potere statale, e riassoggettare i lavoratori al giogo. Ciò dimostra, che esisteva ancora per la borghesia un’altra segreta sorgente di potere, rimasta intatta, che le permise, quando tutto sembrava perduto, di restaurare il proprio dominio. Siccome le masse proletarie erano ancora affatto dominate dall’ideologia borghese, esse dopo la catastrofe restaurarono con le proprie mani la signoria borghese.
Quest’esperienza tedesca ci mette avanti precisamente il grande problema della rivoluzione nell’Europa occidentale. In questi paesi l’antico sistema borghese di produzione, e la conseguente cultura borghese altamente sviluppata, per molti secoli hanno dato completamente la loro impronta al pensiero e al sentimento delle masse popolari. Per ciò il carattere spirituale, intimo, delle masse popolari è qui affatto diverso che nei paesi orientali, che non conobbero questa signoria della cultura borghese. E da ciò principalmente deriva la differenza tra il corso della rivoluzione in Oriente e in Occidente. In Inghilterra, Francia, Olanda, Italia, Germania, Scandinavia viveva sin dal Medio Evo una potente borghesia a produzione piccolo borghese e capitalistica primitiva; essendo stato frattanto abbattuto il feudalismo, si sviluppò nella campagna un contadiname indipendente altrettanto forte, anch’esso padrone nelle sue piccole aziende. Su questo terreno la vita spirituale borghese si sviluppò fino a diventar solida cultura nazionale, anzitutto negli Stati costieri Francia e Inghilterra, che prima degli altri iniziarono l’evoluzione capitalistica. Nel secolo 19° il capitalismo, sottoponendo al suo potere l’intiera economia e attraendo nel suo girone dell’economia mondiale anche i più remoti centri rurali, ha promosso questa cultura nazionale, l’ha raffinata, e coi suoi mezzi spirituali di propaganda, scuola, stampa, chiesa, l’ha ribadita saldamente nei cervelli, così di quelle masse, che esso proletarizzò e spinse nelle città, come di quelle altre, che lasciò in campagna. Ciò vale non solo per i paesi d’origine del capitalismo, ma anche, sebbene in forme un po’ diverse, per l’America e l’Australia, dove gli gli Europei fondarono nuovi Stati, e per i pesi, fin allora intorpiditi, dell’Europa centrale: Germania, Austria, Italia, dove la nuova evoluzione capitalistica poté saldarsi a una antica, stagnante piccola economia agraria, e a una cultura piccolo borghese. Ben diverso materiale e diverse tradizioni trovò il capitalismo, allorché invase le regioni orientali d’Europa. Qui, in Russia, Polonia, Ungheria, e anche nelle terre a oriente dell’Elba, non vi era una potente classe borghese, che ab antico signoreggiasse la vita spirituale; i primitivi rapporti agricoli, con la rande proprietà, il feudalismo patriarcale e il comunismo di villaggio determinarono la vita spirituale. Quivi pertanto di fronte al comunismo si trovarono le masse primitive, semplici, aperte, impressionabili come cera vergine. Certi socialdemocratici occidentali espressero spesso con derisione la loro meraviglia per il fatto che gli «ignoranti» Russi potessero essere i campioni del nuovo mondo del lavoro. Rispondendo ad essi, un delegato inglese alla Conferenza d’Amsterdam caratterizzò molto giustamente la differenza così: i Russi possono essere stati ignoranti, ma i lavoratori inglesi sono così imbevuti di pregiudizi, da rendere assai più difficile tra loro la propaganda comunista. Questi «pregiudizi» sono soltanto il lato esteriore del modo di pensare borghese, che pervade le masse proletarie d’Inghilterra, di tutta l’Europa occidentale e di America.
L’intiero contenuto di questa mentalità, in contrasto con la concezione proletaria e comunista del mondo, è così multilaterale e complesso, che difficilmente può esser riassunto in pochi periodi. Il suo primo tratto distintivo è l’individualismo, che deriva dalle anteriori forme di lavoro contadinesche e piccolo borghesi, e solo lentamente fa posto al nuovo sentimento collettivista proletario e alla necessaria disciplina volontaria, e nei pesi anglosassoni questo tratto è impresso con la massima forza tanto nella borghesia che nel proletariato. La visuale è circoscritta alla propria sede di lavoro e non s’allarga all’intiera società; prigioniero del principio della divisione del lavoro, l’uomo considera anche la politica, la direzione dell’intiera società, non come interesse proprio di ciascuno, ma come arte particolare di dati specialisti, dei politici. La natura borghese da secoli di commercio materiale e spirituale, mediante la letteratura e l’arte, è stata innestata saldamente nelle masse proletarie, e crea un sentimento di comunanza nazionale – più profondamente radicato nella subcoscienza appunto quando si manifesta sotto forma di indifferenza esteriore o anche di esteriore internazionalismo – che può estrinsecarsi in una solidarietà nazionale di classi, e rende difficile l’internazionalismo di fatto.
La cultura borghese vive nel proletariato anzitutto come tradizione spirituale. Le masse, prigioniere di essa, pensano ideologicamente anzicché realisticamente, il pensiero borghese fu sempre ideologico. Ma questa ideologia, questa tradizione, non è unitaria; riflessi delle innumerevoli lotte di classe dei secoli passati sono stati tramandati a noi sotto forma di sistemi di pensiero politico e religioso, che dividono l’antico mondo borghese, e quindi anche il proletariato che ne è rampollato, in gruppi, chiede, sette, partiti separati da vedute ideologiche. E così, in secondo luogo, il passato borghese permane nel proletariato come tradizione organizzativa, che impedisce la strada all’unità di classe propria dell’ordine nuovo; in queste organizzazioni i proletari formano la retroguardia, il seguito di un’avanguardia borghese.
I condottieri immediati di queste lotte ideologiche son forniti dell’intellettualità. La intellettualità – preti, maestri, letterati, giornalisti, artisti, politici – formano una classe numerosa, che ha per compito quello di nutrire, formare e diffondere la cultura borghese; essi la trasmettono alle masse, e fanno la parte d’intermediarii tra la signoria del capitale e gl’interessi delle masse. Alla loro prevalenza tra le masse è collegata la signoria del capitale. Giacché, per quanto le masse si ribellino spesso contro il capitale e gli organi di esso , lo fanno soltanto sotto la guida di intellettuali, e la stretta consuetudine di rapporti e la disciplina, formatesi in queste lotte comuni, più tardi, quando questi duci passano apertamente dalla parte del capitalismo, diventa il più saldo puntello del sistema. Tale si mostrò l’ideologia cristiana di strati piccolo borghesi decadenti, la quale come espressione della lotta di questi contro il moderno Stato capitalista era diventata forza viva, e più tardi non di rado sistema di governo reazionario e conservatore di gran valore, come per esempio il cattolicismo in Germania dopo il Kulturkampf. Qualche cosa di simile si può dire per la socialdemocrazia, benché questa nei riguardi teoretici abbia dato validissimo contributo a distruggere e scacciare l’antica ideologia tra la classe operaia in sommovimento. Tuttavia essa lasciò permanere la dipendenza spirituale delle masse da capi politici e d’altro genere, ai quali come a specialisti le masse confidarono la direzione di tutti i grandi interessi di classe, invece di curarli da sé. Lo stretto contatto e la disciplina, formatasi nella lotta di classe, spesso aspra, di mezzo secolo, non ha seppellito il capitalismo, giacché significavano il potere dell’organizzazione e della dirigenza sulle masse, che da tal potere nell’agosto 1914 e novembre 1918 furono rese strumento impotente della borghesia, dell’imperialismo e della reazione. La potenza spirituale del passato borghese sul proletariato, in molti paesi d’Europa (per esempio in Germania e in Olanda) significa scissione del proletariato in gruppi ideologicamente sperati, che impediscono l’unità di classe. La socialdemocrazia in origine aveva voluto effettuare questa unità di classe, ma senza riuscirvi, in parte, a causa della sua tattica opportunista, che poneva l’azione puramente politica in luogo della politica di classe; essa non ha fatto che aggiungere un nuovo gruppo agli antichi.